Noua Medicina

Sunt mult mai linistita. Azi. Si la fel am fost si ieri.
Asta pentru ca in sfarsit am inteles ce mi se intampla. Si mi s-a confirmat ca sunt intr-o faza de vindecare si ca intr-adevar tot ce simt,si cum ma simt, este din cauza emotiilor. Si asa ziselor conflicte si frici din mine.
Nu vreau sa intru prea mult in detalii...seminarul a fost chiar weekendul care a trecut . A tinut 3 zile, foarte intens, cate 12 ore pe zi, in care s-au explicat logic, pe intelesul tuturor, majoritatea reactilor corpului nostru in anumite situatii.
Ideea de baza: corpul nostru biologic face totul pentru noi. In anumite situatii, pe care le consideram socuri emotionale, corpul va resimti emotiile. Pentru a se reface, se vor dezlantui aceste reactii, simptome, pe care noi le consideram boala. De fapt, ele sunt naturale, iar noi suntem in proces de vindecare. Nu trebuie sa ne fie frica de asta, si nici sa luptam impotriva lor. Pentru ca in final, corpul se reface singur.

Problemele discutate in seminar au fost foarte complexe, de fiecare data s-au dat exemple din cazurile intalnite - unele cazuri chiar grave, explicate pe intelesul nostru.

Nu vreau sa intru mult in detalii, dar cu siguranta voi participa la seminariile urmatoare. Momentan vad ca sunt impacata cu ceea ce mi se intampla ( in urma rezolvarii a mai multor conflicte pe care le-am avut, mi s-a inrautatit putin mersul, dar acum stiu ce se intampla cu mine , si nu mai imi este frica :) )

faza...

Mi-am mai revenit dupa festival...aparent si emotiile pozitive ma afecteaza. M-au afectat. Destul de rau.

Mi-am revenit, incet incet. Am inceput sa imi revin cu acupunctura cu venin de albine. Acum insa sunt amortita :( Pe partea dreapta, piciorul drept si merge in sus , mai incolo de abdomen.Nu sunt foarte panicata. Asta pentru ca totusi merg. Nu bine, e departe de a fi normal, dar, desi nu sunt bine cu niciunul din picioare ( in ultimele luni nu am mai avut simptome pe piciorul stang, am crezut ca s-a vindecat, dar dupa festival m-a lovit in forta...) totusi merg - reusesc sa merg pana la magazin la bloc, sa ma mai fatai putin.

Incerc sa ma mentin pe o linie de plutire, cred ca nu stau asa rau psihic, aparent mai pot sa o duc, dar mi-e frica sa nu fie doar o aparenta si sa izbucnesc la un moment dat. Mama e in spital...dupa muulte operatii de acum cativa ani ( cancer ) in ultimul timp a fost bine, dar tot face ocluzie intestinala. Incerc sa nu ma gandesc la asta, momentan nu se stie nimic. In weekend am fost la ea, si imi spunea senina ca saptamana asta mai are investigatii de facut, sa vada daca se opereaza. " Cat s-o mai putea opera, cand nu...asta e boala". ......... ce ar trebui eu sa simt, sa gandesc si sa spun la asta? E mai bine sa infrunt asta, sa plang, sa vorbesc despre asta ( si cu cine sa vorbesc, astfel incat sa nu ma lase sa pic in disperare), sau sa aman sa ma gandesc, ca o sa treaca de la sine?

Sunt cam pierduta..si confuza..nu stiu daca sunt bine sau nu.nu stiu daca sunt deprimata sau nu, nu imi dau seama. Mi se pare uneori ca sunt ok, dar ma bufneste plansul alteori din te miri ce. Am vazut de exemplu un filmulet dragut. Undeva un SUA s-a facut un fel de exercitiu, s-a amenajat un loc ingradit , ca un fel de cada mare, umpluta cu bile colorate. Deasupra eu era un mesaj care ii incuraja pe trecatori sa intre in cada cu bile. Pe fiecare bila erau ca niste porunci, astfel incat cele doua persoane din cadita sa interactioneze. De exemplu: aflati ceva ce ai in comun cu persoana de langa tine ( erau doar cate 2 persoane)... La un moment dat, erau o pustoaica si o tipa pe la 30 si ceva de ani. Din una in alta, tipa respectiva a spus ca a fost in US Navy...si ca are scleroza multipla. Totul a fost foarte dragut pana atunci. Cand m-a busit plansul. Nici macar nu pot sa explic de ce. Pur si simplu. Cred ca asa reactionez cand aud de asta. Si nu stiu ce inseamna asta, nu imi dau seama ce e in sufletul meu, ce umbre, ce emotii...

Si chiar ma intreb uneori daca o sa ma mai fac bine. Vreodata. Si dupa aia realizez ce gandesc , si imi dau seama ca trebuie sa imi scot prostiile din cap, ca asa nu o sa ma fac bine. dar e asa usor sa aluneci pe panta asta.
Si imi repet iar lucrurile pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare, ca totusi puteam sa fiu mult mai rau, ca mama putea fi mult mai rau, ca acum e cineva langa mine , cu care pare ca ma inteleg bine (de doua luni doar...dar e un record pentru ultimii ani!). Sa multumesc pentru jobul meu ( da, eu am muncit ca sa ajung aici, dar oamenii cu care lucrez sunt cei mai buni si de multe ori mi s-a parut ca nici nu ii merit). Sa multumesc pentru prietenele si prietenii mei, care stiu ca fac eforturi sa ma inteleaga si sa ma binedispuna cand simt ca nu sunt bine.
Multumesc ca vine Craciunul si o sa fac tot posibilul sa fie un Craciun memorabil.
Dar acum doar vreau sa plang...si sa fie cineva, care sa ma tina. Dar sunt nebuna ...acum chiar are cine, doar ca nu il las. Sambata, dupa discutia cu mama, nu m-am mai abtinut, chiar nu am mai putut. Si chiar voiam sa plang. Si atunci a fost langa mine. Doar ca in continuare cred ca nimeni nu poate sa faca asta o perioada mai lunga. Nu e fun sa ajungi acasa la cineva deprimat, care boceste. Asa ca incerc sa ma mobilizez, sa ma gandesc ca am fost si mai rau si a trecut, si ca o sa treaca si acum.
Si ca astea sunt ultimele fortari ale bolii.

dans dans dans...

Weekendul asta am avut concurs. De dans. EU :))

Solo si cu trupa de dans: la Tribal Fusion Belly Dance Festival 2013.
Tribal Fest 2013
Am participat si la 3 workshopuri de dans. Nu am facut fata cu brio dar I was there. Si am dansat.
Cum a decurs festivalul... de cateva luni ne intalnim toate 6 (Domino Sistahz) sa repetam coregrafie de 3 ori pe saptamana. La curs de 2 ori (cate o ora juamte si dupa mai stam cel putin jumatate de ora sa repetam)si in weekend cel putin 2 ore.
Solo-ul... mi-l pregatesc de asta vara..din iulie cred. In august am terminat coregrafia initiala. O melodie foarte lenta pentru ca atunci cand m-am hotarat sa particip eram atat de rau... totusi ma bazam ca voi fi mai bine. Si am fost. Si cu cateva saptamani inainte de concurs am si schimbat melodia (doar jumatate...am facut un colaj cu o melodie mai ritmata, mi-am facut coregrafia singura pentru a doua bucatica..)
Gandul ca voi participa la concurs, si frenezia cu pregatiri, costume, a fost singura chestie care m-a ajutat sa trec peste momentul accidentului. A mers. Nu am fost 100%, dar oricum in perioada festivalului ma simteam remarcabil mai bine.
Momentul de trupa a fost inainte de solo - ceea ce a fost bine, pe de-o parte, pentru ca desi nu credeam, in momentul in care am inceput sa dansez, m-au apucat emotiile. Am simtit ca ma lasa piciorul drept (cel care imi face probleme acum), m-am dezeschilibrat de cateva ori in timpul dansului dar mi-am pastrat calmul, am continuat, m-am sincronizat cu fetele si surpriza! Nu s-a vazut nimic. Dezechilibrarile mi le simt eu dar nu s-au vazut pe filmare. Trupa a iesit super!
La solo... ieri mi s-a spus ca am emotionat o sala intreaga. Ca i-am avut la degetul mic (citez :)) ). Eu clar am simtit o conexiune, cand au inceput sa tina ritmul melodiei...Am trait melodia, chiar am trait-o si am simtit-o. Dar ma simteam atat de rau cu piciorul. M-am dezechilibrat dar am mascat in mare parte, am improvizat pe moment miscari care stiam ca nu au cum sa imi iasa la cum ma simteam...si a iesit..prezentabil...zic eu.
Dintre cunoscutii mei..toti mi-au spus ca au plans la sfarsit de emotie... Stau si ma gandesc daca din cauza ca am realizat asta in conditiile date, si ca cei care ma cunosc stiu cat de rau am fost, ca acum cateva luni mergeam in baston iar acum am dansat pe o scena la un festival.
Fiecare dintre dansatoare a trebuit sa aiba o scurta introducere. Profesoara mea de dans a spus ca ar trebui sa spun despre problema mea, nu ca sa starnesc mila, dar pentru ca este inspirational. Am avut mari retineri, nu m-as fi gandit in veci sa fac asta, dar...cred ca m-am lasat convinsa. Mai mult pentru ca in general persoanele care stiu povestea imi repeta ca sunt un model etcetc...ceea ce nu ma consider, si oricum nu ma gandesc niciodata la asta. Pana la urma eu nu vreau sa fiu un model. Vreau sa am eu un model. Vreau sa fiu sanatoasa, si normala, si sa imi gasesc eu un model.
Ideea e ca s-a terminat cu bine. Cu emotii mari dar s-a terminat frumos. Nu am crezut pe nimeni ca nu s-a vazut ca m-am dezeschilibrat pana - din nou - am vazut filmare. Bineinteles ca eu imi stiam si coregrafia si cand m-am dezechilibrat, dar intr-adevar, nu era ceva foarte evident.
Sunt recunoscatoare ca am fost si asa. As fi vrut normal, sa fiu mult mai bine, sa pot sa dau tot din mine...dar inca nu se poate. Inca.
Zilele astea dupa festival nu ma simt asa bine, probabil oboseala si emotiile se resimt. Dar o sa fie bine, sunt sigura.

emotii...si accidentul

Nu am mai scris de mult..din iunie..wow

Am descoperit lucruri noi in timpul asta...s-au si intamplat atatea. Am facut un mare pas in spate, mi-am revenit, am realizat ca ceea ce traiesc nu este influentat doar de starea corpului meu, si nici macar doar de psihicul si gandirea mea.

Intrebandu-ma cum pot sa gandesc pozitiv si sa fiu atat de optimista si totusi sa ma simt asa rau, mi-am primit raspunsul de la doctorita mea :) Este vorba de emotii.

Ce s-a intamplat de fapt?In august am fost la mare cu prietenele mele cateva zile...eram mult mai bine fata de marile caderi prin care am trecut, chiar am condus pana la mare. M-am chinuit putin dar am ajuns, a fost ok. La intoarcere oricum ma simteam muuult mai bine, eram atat de fericita.Chiar dansasem in club in fiecare seara, ma simteam bine...pana ne-am rasturnat cu masina la intrarea in Bucuresti.

Un BMW care circula cu viteza, desi in zona era limitare de 60km/h, m-a lovit din spate, m-a propulsat jn parapete, si masina s-a rasturnat. Si a luat foc. Nu m-am gandit nicio secunda ca o sa mor. Si nu a patit nimeni nimic, desi masina nu mai exista.Am fost fericita ca am scapat, si plangeam de fericire ca e toata lumea bine.

Nu mi-a fost mai rau pe moment...cam dupa o saptamana am inceput sa resimt. Si atunci m-am panicat iar si am intrat intr-un cerc vicios.

Am incercat apoi sa ma tin cat mai departe de accident, din pacate, din cauza socului de la momentul respectiv, am dat o declaratie foarte proasta (mie de fapt mi-a sarit o skoda in fata, de pe banda de urgenta, eu am franat - nu aveam viteza mare), pana la urma am schimbat banda, de pe banda 1 pe banda 2. M-am asigurat, era o masina foarte departe, si am intrat pe banda 2. Problema e ca desi era restrictie de 60 km/h, cel care o conducea avea peste 100km/h, si m-a izbit din spate.

La politie au concluzionat ca nu m-am asigurat, eu nu mai stiam de capul meu dupa accident, si am semnat procesul verbal. Oricum in mintea mea era ca orice poate fi contestat. Si intr-adevar, poate fi si am contestat, dar asta inseamna acum un lung proces.

Am facut contestatia . Alt mare stres, nu aveam bani de avocat, o cunostiinta mi-a promis ca ma ajuta si m-a lasat pana in ultima secunda. In sfarsit, dupa ce am trimis toate actele, mi-am promis sa ma departez de acest subiect care m-a dus cu cateva luni inapoi , din punct de vedere al mersului. Mi-am mai revenit, cand , la cateva saptamani, ma suna mama, sa imi spuna ca a venit ceva de la tribunal. Dosarul mai trebuia completat.

Nu stiam de ce, si nu intelegeam ce s-a intamplat, dar m-a bufnit plansul instantaneu.

A trebuit sa ma mobilizez, am angajat avocat pana la urma si a doua zi m-am intalnit cu el. In noaptea respectiva nu am putut sa dorm, dimineata deja mergeam mult mai rau. M-am intalnit cu el, a fost ok, dar cand am plecat spre casa, ma taram. Nu mai stiam de capul meu (neinspirata , m-am dus si singura). Nu mai stiam unde am lasat masina (am facut rost de alta masina pentru ca in urma accidentului, a mea a fost dauna totala si chiar nu puteam sa merg fara). Am ocolit aiurea, pana la urma am inceput sa plang pe strada (din fericire , nu prea era lume pe strada, dar un taximetrist care stationa m-a vazut si mi-a zis sa stau jos pana ma linistesc. Tot el m-a lasat la masina. Ii multumesc).

Aparent, in ADN-ul nostru se inscriu programe, astfel incat, atunci cand ne confruntam cu situatii similare sau sentimente care ne-au facut sa simtim ceva deosebit intr-un anumit moment din viata, corpul nostru retraieste aceleasi emotii la reintalnirea cu factorul respectiv.

In cazul meu, faptul ca am primit ceva de la tribunal legat de accident si a trebuit sa ma mai agit in legatura cu asta - avocat, acte - mi-a intors toate emotiile accidentului, iar corpul meu a simtit toate emotiile in picioare.

De ce am mai avut emotii acum? Nu stiu. Adica nu este nimic de stiut. Este doar chimie. Nu mi-a parut rau de masina nicio secunda, nu mi-a parut rau de bani nicio secunda. Banii ii fac eu. nu ma fac ei pe mine. Am fost recunoscatoare si fericita mereu ca a fost toata lumea ok. Si totusi de ce mi-a mai fost rau acum?

Pentru ca mi-era frica. Inconstient, imi era frica sa nu imi fie iar rau. Am invatat din asta ca orice frica, indiferent cat de mare sau mica, iti poate face atat rau. Si poate influenta fizic la atatea nivele. Pe mine cel putin. A trebuit sa iau frica asta mare pe care o aveam, sa o infrunt, si sa o minimalizez.

Pe modelul: "Ce se poate intampla cel mai rau? Sa paralizez." Asta era un gand care era acolo, in mintea mea, dar pe care il evitam cu toata fiinta mea. Si asta nu ma lasa sa trec peste. Prima data cand mi-am dat raspunsul asta (mint: nu am avut curajul sa mi-l dau sau sa il spun cu voce tare. Mi l-a dat doctorita mea, care desi nu e si psiholog, cu mine e  :)) ) Ce se intampla daca paralizez? Ok. Si paralizez. Si ce? O sa mor? Ideea e ca stiu ca nu se intampla asta, dar pana la urma , sunt atatia oameni paralizati - experienta cu voluntariatul din Spania cu persoane cu paralizie cerebrala m-a facut sa imi dau seama ca si daca esti in scaun cu rotile poti gasi motive sa zambesti. Si am continuat sa zambesc.Si mi-am privit frica in ochi.
Si a fost mai bine

Cu dragoste, 

Florenta

relatii

Azi am realizat ca au dreptate..prietenele mele. Cand spun ca nu sunt ok

Chiar nu sunt ok. Nu sunt capabila de o relatie. Sunt atat de data peste cap. Astazi i-am spus baiatului care sta dupa mine din februarie sa nu mai vorbim...cred ca a patra oara? si de data asta am stat aproape o saptamana langa el. Maine era o saptamana...chiar ma gandeam eu in naivitatea mea ca nu . Chiar nu cred ca e vina lui

Eu sunt mai bine , nu mai merg cu baston deloc, la dans merge mai bine, chiar am reusit sa fac intoarceri pe care inainte nu era chip sa le incerc...Si nu imi dau seama ce e cu mine... doar ca e ceva in sufletul meu care doare asa tare

Si cred ca e normal pana la urma... am mai trecut inca o data prin foc.  Si am fost atat de puternica, nu am cazut deloc...bine ca pic acum, dupa. Dar cred ca e normal...sper

Dar o relatie...m-am obisnuit sa tin piept la toate singura. Si acum nu imi gasesc locul langa cineva.

Plus ca orice apropiere de cineva ma face vulnerabila. Atat de vulnerabila. Si ma stresez pentru orice mic lucru. Chiar daca stiu ca este o prostie, si ca nu am efectiv motive... este peste mine. Nu ma pot controla. Si nu ma cert niciodata, nu suport sa reprosez. Asa ca tin in mine si ma stresez si mai tare.

Bineinteles ca eu nu ma stresez ca toata lumea... mie mi se taie picioarele ca doar nah..sunt brain-damaged. 

De asta nu mi se pare ca am ce cauta intr-o relatie... ar fi rau pentru amandoi.

In rest sunt mandra de mine, de tot ce am realizat anii acestia... am terminat facultate, master, am un super job, am profitat de fiecare ocazie sa ma plimb, sa vad lumea, ce mi-am dorit de cand eram mica. Am dansat, cat am putut, nu cat as fi vrut... dar in mod clar am o mare deficienta la capitolul relatii. Nici nu mai stiu daca mai pot sa ma atasez. Daca fug dupa prima saptamana... Chiar mi-e foarte frica sa mai sufar si din motivele astea. Este prea mult deja, trebuie sa imi fac eu ordine in sufletul meu si mi se pare ca o sa dureze asa mult.

Nici macar nu s-a terminat lupta asta, mai am mult pana o sa ma simt bine de tot...

emotional

Azi sunt ok...adica acum sunt ok, am mers de la masina fara baston . doar cu orteza, am cam avut tupeu:)) sper sa fiu ok si maine dimineata pana la masina dar cine stie..poate o sa am chiar tupeu sa ma duc cu transportul in comun la munca :D
Nu am fost asa toata ziua de fapt la pranz am avut o cadere destul de aiurea...a trebuit de dimineata dupa injectii sa particip la o prezentare pentru munca undeva aproape de clinica unde imi fac eu injectiile cu venin. Dar drumul - cu masina - de acolo pana la munca m-a super terminat... cred ca pentru ca m-a batut soarele in cap in masina, nu imi explic alt motiv dar m-am simtit foarte nesigura la volan...nu mi s-a mai intamplat de ceva timp. Nu conteaza....a trecut:)
Dupa munca am fost la bazin - desi cu oaresice retinere intrucat data trecuta cand am fost eram relativ bine inainte si m-a super epuizat jumatate de ora de innot. Totusi am zis sa mai incerc si chiar a fost bine, cred ca incep sa imi revin din criza asta...sper!
De fapt am vrut sa scriu despre o intamplare de ieri...In perioada asta de pseudo-depresie  ma emotioneaza orice. Si plang destul de mult. Incerc sa nu plang public si de obicei imi iese dar ieri...
O colega (mai apropiata) m-a intrebat ce e cu mine , daca sunt mai rau...mai vorbisem cu ea acum mult timp, cand nici nu stiam ca e lyme... stia ca e ceva neurologioc, si mi-a povestit atunci despre sora ei care are mari probleme neurologice din nastere... tot atunci mi-a spus ca isi punea problema sa faca o operatie care ar putea sa o vindece definitiv, sau ar putea, daca nu iese bine, sa nu se mai poata face nimic... Era riscant, dar sora ei a ales sa faca operatia. Eu i-am spus atunci ca normal, si eu as fi facut la fel, trebuie sa incerci sa risti. Orice, ca sa poti sa mergi bine... Colega mea mi-a spus atunci ca ea nu ar risca dar ca si eu, ca si sora ei, stim mai bine ce simtim...si intr-adevar, asa e...Din afara nu ai cum sa intelegi nici 0.1%...
Si a facut operatia. Ce m-a izbit foarte tare, de chiar am inceput sa plang public...inainte de operatie i-au facut o injectie, ca un preview daca operatie ar fi iesit...Si dupa injectie a mers. A mers normal pana a intrat in operatie. Doar cand am auzit asta, mi-au dat lacrimile...nu pot sa explic sentimentele mele din momentul ala...m-am bucurat asa mult sa aud ca cineva care stiu ca sufera, si cat sufera, a putut sa mearga normal. Si involuntar m-am gandit cum ar fi sa merg si eu...sa nu mai fiu agatata de bastonul asta, sau de orteza, sa pot sa dansez si sa...fiu normala. Sunt sigura ca o sa fiu, ca o sa ma fac bine, dar mi se pare asa departe momentul ala, si ca o sa mai am asa de mult de tras si de  suferit, incat nici macar nu am indraznit sa imi imaginez cum ar fi...Dar faptul ca am auzit ca sora ei a mers normal pana sa intre in operatie, doar de la o injectie...m-a cutremurat.
Din pacate operatia nu a reusit, si se pare ca nu se mai poate face nimic..nu stiu exact si nici prea multe despre ce are ea exact, dar nu vreau sa cred ca nu se mai poate face nimic. Refuz sa cred...
Iar eu? Eu trebuie sa ma fac bine.
Colegele mele bineinteles ca m-au vazut plangand dar nu cred ca au inteles de ce plang... Au inceput sa imi spuna sa nu ma mai preocup de altii, ca le am eu pe ale mele, ca oricum am alt diagnostic...dar nu plangeam de asta...Plangeam pur si simplu la gandul ca ceea a simtit ea in momentele acelea, ca ma imaginam pe mine sa pot sa merg normal pentru jumatate de ora, si la fericirea nemarginita pe care a simtit-o in acele cateva momente, sperante atat de mari ca va fi bine dupa operatie... Doar la asta mi-au dat lacrimile, de fericire mai mult.
Intr-adevar cand mi-a spus apoi ca nu a reusit operatia...tragic. Si m-am gandit la asta toata ziua, inca ma mai gandesc...
Dar,da, eu trebuie sa ma fac bine. Si o sa ma fac...doar ca stiu ca trebuie sa mai am rabdare. Intr-adevar, cand o suferinta se prelungeste atata timp, este usor sa cad in mici depresii...Si cand vezi ca nu se modifica nimic in bine in starea ta atata timp, si te intrebi ce mai e de facut...
Cel putin in perioada asta am stat foarte serios si m-am gandit daca am facut ceva cu adevarat rau la un moment dat...ca sa gasesc o explicatie pentru ce mi se intampla...De facut chiar nu am facut...dar poate am gandit ceva rau la un moment dat? Sau poate chiar nu are nicio legatura, si doar m-a muscat o capusa cand eram mica....

boyfriends

Nu aveam de gand sa scriu despre subiectul asta dar o conversatie cu una dintre prietenele mele cele mai bune m-a determinat...

Actual, viata mea personala din punctul asta de vedere este zero... nu sufar prea tare din cauza asta. Intr-adevar mereu este mai simplu sa treci peste orice cand ai pe cineva langa tine dar aparent in cazul meu nu se aplica. Am ajuns la concluzia ca in perioada asta de iad este mai bine sa fiu singura. Nu pot sa fac asta cu cineva langa mine din atatea motive...
In primul rand, am impresia ca sunt mai puternica singura decat cu cineva langa mine. Ironic, dar asta simt. Nu imi place sa arat ce simt cand sufar, in general nimeni nu ma stie altfel decat cu zambetul pe buze si nu m-as obisnui altfel..Nu e vorba ca sunt prefacuta (cum unul dintre fostii mei a concluzionat -pentru ca de ce zambesc daca sunt suparata??!!!) dar eu cred ca zambind , chiar daca nu am un motiv evident, ma motivez eu singura. Si imi pacalesc si creierul. Chiar daca sunt suparata, sau am dureri, si simt ca nu mai pot, daca ma fortez putin sa zambesc dupa aia vine natural si mi se schimba starea.
In plus, mie personal imi plac oamenii care zambesc si oricum imi vine sa plang cand ma uit in oglinda si ma vad in baston, si ma simt cum merg, daca nici macar nu as zambi as fi de tot plansul :))) si nu vreau asta
In momentul asta...sa vorbesc despre asta cu un iubit,nu cred...As incerca sa ascund ce simt (poate nu s-ar prinde, in relatiile anterioare a mers dar acum este destul de evident), sau poate ca toate discutiile s-ar invarti in jurul bolii mele ceea ce din nou nu vreau. Pe de alta parte, sa zicem ca as incerca sa fiu deschisa si sunt sigura ca iar nu ar fi bine...nu cred ca ar putea rezista cineva langa the real me, in momentele mele in care nu ma vede si stie nimeni, depresia maxima, durere, mers tinandu-ma de pereti prin casa... serios, nobody can do that, orice ar spune oricine.
Acum aproape 4 ani, m-am despartit de prietenul meu cu care statusem 2 ani jumate. Am incercat sa ramanem prieteni, pana la urma, el si-a refacut viata alaturi de altcineva ceea ce m-a bucurat, pentru ca stiu ca a suferit mult din cauza mea si intotdeauna am stiut ca are un suflet bun, care nu merita sa sufere. El a fost singurul meu iubit cu care vorbeam de fricile mele referitoare la viitor, la boala , si pe vremea aia nu prea aveam simptome, de fapt nici nu prea iti dadeai seama ca am o problema. Nu as putea sa ii reprosez nimic, o sa fie mereu in sufletul meu, cea mai frumoasa si reala relatie.
Si nu am avut nicio experienta negativa referitor la tot ce stia despre boala mea, a fost mereu supportive si intelegator. Dar acum nu as mai putea face asta. Nu as risca sa devina cineva langa mine overprotective dupa tot prin ce am trecut singura.Adica...nici pe mama nu o las sa se apropie in momentele astea. Stiu ca si ei ii e greu sa ma vada asa, si sa nu o las sa stea langa mine, dar pana la urma, mie mi-e si mai greu. Eu trebuie sa trec prin asta si daca eu pot sa tac si sa strang din dinti....
Si revenind la motivele care m-au determinat sa scriu capitolul asta: despre visul meu cu fetita am scris in capitolul trecut. Ceea ce nu stiu daca am scris este ca imi cresteam fetita singura. Nu era niciun tatic langa mine.Le povesteam prietenelor mele visul meu (care inafara de faptul ca schiopatam si eram singura a fost un vis frumos) si eram destul de amuzata. Mai in gluma mai in serios, am zis ca totusi nu as vrea sa cresc un copil singura. Si prietena mea mi-a spus (din nou, mai in gluma mai in serios) ca ar trebui sa fiu pregatita, ca la cat de pretentioasa sunt, toate sansele sa fie asa.
Stiu clar ca nu a fost cu rea intentie, dar adevarul ca si asa m-a dat peste cap visul ala, faptul ca prietena mea imi spune pe scurt ca o sa raman singura nu e chiar dreamy... Sunt sigura ca in conditii normale as fi luat-o mult mai in gluma ,dar acum...acum sunt deprimata. Si desi stiu ca totul o sa fie bine pana la urma, tot ce vreau sa fac este sa plang.Din orice. Vreau sa treaca mai repede perioada asta, sa treaca odata...
Pretentioasa? Nu stiu, poate cine a trecut prin asta asa cum o fac eu, e la fel de pretentios.
Adica nu as putea sa am langa mine pe cineva (pentru ca genul asta de experiente am avut) care prefera sa stea sa se joace pe calculator, sau sa zaca in casa pur si simplu. Cand are 2 picioare bune. Si nu gandesc asa de cand merg foarte prost, aveam discutii cu toti prietenii mei pe tema asta dinainte sa am simptome motrice.
Si mereu am facut sport , si m-am plimbat, si am preferat activitatile in aer liber. Asta este de fapt marea mea pretentie...a da...si sa fie amuzant:))
Acum intr-adevar, cu atat mai mult nu o sa accept pe cineva asa comod,cand eu stiu cat de mult m-am chinuit toti anii astia si ma chinui in continuare sa fac miscare, sa ma plimb, sa fac sport. Si stiu ca asta m-a tinut atatia ani pe picioare,desi diagnosticata prost, si cu tratament prost 7 ani. Eu cred ca este un miracol ca mai merg (in baston, cu orteza) dar nu as fi fost in acest punct daca as fi fost comoda, si as fi preferat sa stau,sa nu merg "pentru ca e greu" sau "pentru ca ma doare".
si atunci, cum sa nu am pretentii?...

dreams...

Sa zicem ca nu este una dintre cele mai bune perioade pe care le-am avut...
In onoarea optimismului, incerc sa ma gandesc ca am fost mai rau cand faceam antibiotice (o perioada de 4 luni in total - cate o luna cu pauza de o saptamana pana la urmatoarea cura...nu recomand ..perioada aia a distrus multe din mine - incepand de la stomac, musculatura, psihic. Mi-am revenit destul de greu, doar pentru ca a venit Craciunul si imi plac beculetele :D )

Dar nu este usor nici acum... nu stiu daca este un pas inainte dar mi-am luat baston, de care ma folosesc chiar si intre peretii casei mele...
Acum fac o cura naturista (stiu ca sunt multi sceptici dar avand in vedere ca imi este la fel de rau ca la antibiotic - deci functioneaza- recomand cu caldura tratamentul naturist in defavoarea antibioticelor). Diferente: well...macar nu mi-a mai distrus stomacul. Chiar nu am nicio problema din punctul asta de vedere. Concentrare: in perioada tratamentului cu antibiotic, am lucrat vreo doua luni de acasa, nu eram in stare sa stau la servici 9 ore, faceam milioane de greseli (exagerez, dar oricum am noroc de o sefa fantastica), eram mega-obosita in permanenta -chiar am avut 2 saptamani de concediu doar ca sa stau.
Acum stau de o saptamana acasa (astazi este joi, de vinerea trecuta mi-am luat laptopul acasa). A fost o saptamana haotica, depresii, schimbari de stare de la o zi la alta (atat fizic cat si psihic). Vinerea trecuta, pana luni - praf. Bocit toata ziua. bastonul la putere. Marti m-am trezit bine, am lucrat bine, seara mi s-a parut mie ca sunt pregatita sa ma duc la cursul de dans (lipsisem si joia de dinainte). Varza. Am fost varza. Ma asteptam sa ma chinui, de obicei ma chinui, dar ma chinui si iese ceva. Acum m-am chinuit fix degeaba. Am ajuns acasa cu dureri groaznice de parca as  fi alergat 5 km si cred ca tot efortul pe care l-am facut a fost sa stau in picioare timp de o ora.
Plus, miercuri am fost si mai varza. Asa ca astazi (joi) am decis sa sar peste curs. Nu imi convine, dar...banuiesc ca nu mor daca lipsesc de doua ori.

Dar da..dansul este ataaat de important.
Aseara am visat ca aveam un copil. Al meu. Aveam o fetita frumoasa de 6 ani, pasionata de dans si era pasionata de dans irlandez. Nu am facut irish,mi-ar fi placut foarte mult dar pe vremea cand as mai fi putut eu sa dansez asta nu se facea in Bucuresti/Romania iar acum...evident ca nu pot.
Dar am visat ca i-am spus fetitei mele ca o duc la dansuri irlandeze, si ea mi-a zis sa fac si eu cu ea... dar "mami nu poate", pentru ca inca schiopatam. A fost groaznic. Si mi-am pus de dimineata intrebarea daca ma voi recupera vreodata 100%. Adevarul e ca nu m-am gandit niciodata la asta, nici macar nu am luat in considerare ca nu ma voi recupera. Pana azi.
Sunt sigura ca o sa imi treaca pasa asta proasta, oricum azi am fost mai bine. Nu prea am plans :)
Deci da..mai sunt si zile proaste.

Dar inveti sa te bucuri de cele mai mici chestii.Ca e soare afara (desi inainte ma omora asta daca trebuia sa stau in casa.De obicei ieseam si singura daca nu aveam cu cine...si acum ma omoara putin, dar m-am mai obisnuit cu ideea ca MOMENTAN nu pot sa ies singura pe strada la plimbare, si ca mai trebuie sa am rabdare. Putin)

Nu mi s-a mai intamplat sa visez ca am copil (copil mare, de 6-7 ani). Bineinteles ca eram mamica singura . Nu stiu daca asa ma vad eu mega-independenta (sunt independenta, dar nici macar mie nu mi-ar placea sa cresc un copilas singura..sper ca nu inseamna nimic visul asta)
Dar visez mereu ca dansez, ca fac piruete, ca alerg, ca MERG bine... chiar doare acum. De atata timp, atatia ani, si cine stie cat mai am de luptat cu asta.

Dar...looking on the bright side, se simte diferenta ca m-am antrenat fizic  pentru perioada asta....adica in perioada abtibioticului nu puteam sa ma ridic de pe scaun fara sa ma sprijin, nu puteam sa stau pe varfuri ..sunt sigura ca tot sportul pe care l-am facut in timpul asta, balet, dans (belly dance...dans mai intens nu se poate totusi, sala, bazin..) m-a ajutat. Zilele astea fiind praf nu am putut sa ma duc nicaieri, dar oricum macar abdomene si stretching am facut zilnic...

Cam atat cu capitolul acesta...nu e foarte vesel...dar chiar sunt perioade rele...foarte rele. Dar o sa fie mai bine :)

social...

Am multi prieteni, prieteni buni, care tin la mine, si fara care mi-ar fi fost muuult mai greu...
Bineinteles, cand am primit vestea ( vestea ca e vorba de scleroza multipla), eram cu mama si un prieten de familie in cabinetul profesorului... . Mama , panicata ca o sa incep sa plang, se uita speriata la mine, pe mine tot ce ma interesa era sa stiu daca o sa mai pot sa dansez ...avand in vedere ca in momentul ala simptomele erau aproape inexistente (imi trecuse si amorteala din mana),nu am fost absolut deloc panicata...chiar am izbucnit in ras cand am auzit cum se numeste ... sclerozata de la 19 ani:)))

Lasand gluma la o parte, primul sfat pe care l-am primit de la mama si de la prietenul nostru care ne insotea: "despre asta nu vorbesti cu nimeni. Doar cu mama si cea mai buna prietena...de fapt nici macar..doar cu mama". Bineinteles ca am vorbit cu prietena mea cea mai buna (de atunci) si prietenul meu cel mai bun. Si atat.Foarte multi ani nu a mai stiut nimeni. Nici nu avea sens, chiar nu se vedea nimic.
Cand am inceput sa am simptome mai grave, sa imi afecteze mersul, cu atat mai mult... Am inceput sa ma deprim (eu in sinea mea, ca altfel nu s-a schimbat nimic).Dar nu am spus nimic nimanui...cand ma mai intrebau colegii de munca ce am patit( in special dupa ce am inceput sa port orteza ) raspunsul era vag...am avut un accident dar o sa imi treaca...Deja la "ce accident?" ma opream si schimbam subiectul. Nu am putut sa vorbesc niciodata despre boala asta fara sa incep sa plang.Chiar si la spital (uram sa merg acolo si trebuia o data pe luna sa merg sa imi iau injectiile) simteam ca ma apuca bocitul doar cand ajungeam acolo...si vedeam oameni ca mine, care venisera sa isi ia tratamentul, unii erau mai bine, altii mai rau. Eu pur si simplu nu intelegeam cum puteau ei sa vorbeasca asa deschis si impacati despre asta. Recunosc ca am fost in faza de negare o lunga perioada, dar asa luptam eu. Nu puteam sa ma las coplesita....Pentru ca simteam ca daca o sa incep sa plang nu o sa ma mai opresc...ca verdictul era destul de previzibil...daca nu mai avansa medicina, ajungeam la pat orice as fi facut eu.

Si nu puteam sa ma gandesc la asta...trebuia sa merg mai departe, sa ma misc, sa nu las nicio clipa boala sa ma acapereze, oricat de greu era, oricat de greu era sa merg.
Au inceput sa ma doara genunchii. Faceam hiperflexie pentru ca nu mai aveam control si mi se "cam" dadea piciorul peste cap din genunchi. Nu-i nimic. Luam orteza (nu de alta, dar dupa ce o sa imi treaca asta, nu vreau sa am probleme la genunchi :D..ne protejam genunchii, cum dansam altfel?  )
In momentul ala le-am spus prietenelor mele de la munca (lucram impreuna de 1 an si ne apropiaseram atat de mult, din primele saptamani deveniseram ...super:))) Dar trebuia sa le spun ceva, nu puteam sa apar cu orteza si sa le spun si lor "eh ..nu-i nimic...o sa imi treaca! :D" si sa afisez un zambet nepasator ...nu le-am spus despre ce e vorba exact, doar ca o sa imi iau orteza ca sa pot sa merg mai bine.

Ele pentru mine...este putin spus ca inseamna mult. Ele pot sa ma scoata din cele mai mari depresii nefacand nimic in mod special...noi radem. Mult. Recomand cu caldura terapia prin ras.
La munca cel putin mi s-a reprosat ca radeam (mult, si tare!) in momente nu neaparat potrivite :)) dar nu cred ca as fi putut sa trec prin toate  altfel.

Se spune ca vindecarea vine si din interior. Ca sa treci prin asta, este nevoie de un psihic puternic. Nu are nimeni psihicul asta de la sine... In liceu eram o dezaxata, si ma refer in alt mod fata de acum...adica faceam din tantar armasar, dramatizam etc. Nu. Nu exista nu pot, exista nu vreau. Nu zice nimeni ca nu e greu, dar care e alternativa? Sa ajungem sa nu mai mergem? Atunci o sa fie greu, nu acum. Dar asta pur si simplu nu se poate intampla, pentru ca depinde de noi sa nu ne dam batuti.
Acum merg in baston de vreo 3 saptamani.

Am aflat ca am Lyme. Am avut o cadere.Se pare ca de la tratament. Probabil ca stiti deja cum functioneaza tratamentul la Lyme.... Cand se distrug spirochetele, se elibereaza neurotoxine in organism, care accentueaza simptomele. Nu-i nimic! Semn bun! Mor nenorocitele! Intr-adevar, mi-am facut multi prieteni pe strada (aparent lumea e foarte impresionata sa vada fete in fuste scurte mergand in baston, dar raspunsul pentru "outside-eri" este mereu acelasi (si mereu cu zambetul pe buze): "eh, nimic, o sa treaca! :D ".
Si poate la inceput e greu sa spuneti asta, pentru ca nu credeti neaparat. Cred ca daca repet mereu acelasi lucru, mie si celor din jur, ajung sa il cred. Este un mic artificiu pe care eu l-am folosit in discursurile motivationale cu mine insami. Si merge!
Sunt constienta ca nu avem mare lucru de care sa ne agatam, ca uneori viitorul pare incert si negru...Am mai avut caderi dar nu o sa fie nimeni care sa ma ridice de unde cad. Sau poate voi sunteti mai norocosi, dar de acolo nu prea va poate ridica nimeni. Trebuie sa o faceti singuri.
Si ASA se construieste un psihic puternic :D

The begginning

Primele simptome...
Clasa a 12a...panica..bac, admitere... Nu eram un copil de 10 in liceu, invatam dar nu ma speteam...In principiu intrasem la liceu cu nota mare de la capacitate, am invatat bine in clasa a 9a si profesorii ma stiau de fata buna:))) ca eu de fapt copiam temele de la colegii care isi faceau temele in pauza dinaintea orei...era just part of the fun :D Nah,,,ca orice liceean care se respecta.
Dar, clasa a 12a stiam ca o sa fie cu totul altceva... cu examenele stiam ca nu e de joaca, asa ca m-am pus ca lumea pe invatat... si am tras destul de mult tot anul (prin destul de mult inteleg 3 cafele pe zi - dimineata inainte de scoala, 7 dimineata, la pranz cand terminam scoala si ma apucam de mate, si seara pe la 10 ca sa continui sa fac la mate pana la 1-2 noaptea...a doua zi iar  . In mod normal as fi spus ca s-a meritat, am intrat la facultate cu 10 la matematica si super nota la bac...dar...pe la jumatatea anului a inceput sa imi amorteasca mana stanga. Nimic grav, trebuie sa fie neurovegetativ, de la oboseala etc, nimic grav, o sa imi treaca dupa ce scap...
Dar s-au terminat examenele (cu bine!), a venit vara, si eu ajunsesem sa nu mai pot tine painea in mana stanga. Atunci s-a sesizat si mama mai serios, si am ajuns la RMN... Rezultat: leziuni cerebrale. Tratament: parca o saptamana de solumedrol (prednison) perfuzabil... A trecut mai greu, dar a trecut. Diagnostic: scleroza multipla. Ceea ce mie mi s-a parut chiar  amuzant la vremea respectiva (suna chiar funny, sunt sclerozata la 19 ani :)))). Am inceput tratament cu imuno-supresoare la cateva luni dupa (aparent e foarte greu sa intri intr-un program din asta, fiind un tratament foarte scump pe care niciun om normal nu si l-ar putea permite. Eu eram bine, dupa ce mi-a trecut amorteala nu mai aveam niciun fel de simptome, am avut oricum o super vara. Cand a inceput facultatea, am inceput sa si lucrez, sa dansez in trupe  si nu prea ma incomoda boala...faceam doar injectiile o data la 2 zile (nu era problema puteam sa mi le fac singura deci nu aveam probleme din cauza asta...trebuia doar sa imi amintesc de ele).
La dans...singura problema era ca aveam ameteli, si mi se cam incetosa privirea..trebuia sa ma concentrez mai mult, dar nu as fi putut renunta. Alte simptome mi s-au ameliorat din momentul in care am inceput sa fac miscare regular : aveam o senzatie ciudata, de parca ma lasau ambele picioare, si nu mai puteam sa merg. Asta se intampla cand , de exemplu alergam dupa autobuz, sau incepeam sa dansez brusc, fara incalzire. Simteam ca picioarele mele se transforma in guma, si pur si simplu trebuia sa ma opresc si sa stau.
Am renuntat la dans cand a murit tata...mult spus am renuntat, cred ca la asta , daca o ai in sange, nu poti renunta niciodata. Dar nu am mai dansat in trupe.
Simptomele s-au agravat pe la 21-22 ani, cand am inceput sa am probleme pe piciorul stang. Cand mergeam mai mult, oboseam, nu mai aveam forta, si incepeam sa schiopatez. Initial nu se vedea, doar eu simteam. Cam atunci m-am angajat full time (acum vreo 4 ani). Mergeam pe jos de acasa la firma (faceam vreo 45 de minute) si in timp, a trebuit sa fac din ce in ce mai multe pauze. Ma cam ingrozea evolutia, dar eram convinsa ca daca o sa continui sa fac miscare, nu am sa ajung la pat, ca sa zic asa. In continuare cred asta, ca miscarea e cruciala. Si desi doctorii imi spuneau ca e mai bine sa stau linistita, eu am stiut mereu ca asta o sa fie salvarea mea, ca eu stiu mai bine.
Pentru ca simteam. Ca daca ma las, dupa aia imi e si mai greu sa merg. So I kept walking.
In timpul asta, am terminat facultatea, am facut master, voluntariate, dans, am lucrat, sport, petreceri, calatorii, am profitat de fiecare ocazie care mi s-a oferit.
Si cred ca am facut bine. Oricat de greu este,  continuam sa ne traim viata din plin, pentru ca la un moment dat ce e rau o sa treaca, si pierdem prea multe daca ne lasam coplesiti. Boala asta a fost mereu pe locul 2, doar o chestie in plus la care sa ma gandesc si de care sa ma preocup. Dar viata mea e a mea, eu o detin si nu o sa las nimic sa o controleze. Doar eu am dreptul sa o controlez, si sa o traiesc cum vreau eu :)

Started this..

M-am hotarat sa fac acest blog - nu sunt bloggerita , nici nu am fost macar atrasa vreodata sa citesc blogguri, doar ocazional- pentru ca mi-am dat seama ca Internetul este plin de filmulete, articole etc cu subiectul "boala Lyme", "Scleroza Multipla" , toate subliniind acelasi lucru: bacterii, leziuni, boala cronica, spirochete, depresii, paralizii etc...Eu, ca victima a acestei boli (oricare ar fi ea...probabil ca ambele), satula sa gasesc aceleasi lucruri ( si sfatuita bineinteles de doctorii mei din Germania sa caut pe Internet diverse adrese din care sa reiasa ca nu sunt singura in situatia in care sunt!) chiar imi doream sa gasesc ceva nou, care sa ma motiveze sa continui sa lupt, sa imi dea speranta ca va fi bine, sa ma scoata din depresii etc... Nu am gasit :)) (poate nu sunt eu cea mai mare web-researcher, adevarul e ca nu am multa rabdare), ideea e ca pana la urma mi-am gasit motivatia intrinseca... si vad ca merge..de ceva timp (sper sa nu fie doar un episod trecator dar in acest episod am trecut poate prin cea mai grea faza a bolii de pana acum si vad ca tot ma tine :D).
Si poate sunt printre voi persoane care nu si-au gasit (inca) forta sa se auto-motiveze. Cum mi-au spus doctorii mei -intr-un context nefericit,as spune eu, nu sunteti singuri si eu zic ca se poate invinge chestia asta :)
Ca sa ne cunoastem un pic mai bine, eu am 26 de ani, si  la 18 ani am avut primele simptome (voi detalia mai tarziu). Atunci, in 2005, am fost diagnosticata cu Scleroza Multipla. . Asadar, in 2005 am si inceput tratamentul cu Interferon -pentru SM. Boala autoimuna, normal, sa dam in cap sistemului imunitar-zic. Si uite asa am dus-o pana in anul 2012, cand, panicata de simptomele care tot avansau, m-am hotarat sa caut un tratament alternativ, cu venin de albine, de care auzisem ca face minuni in scleroza multipla. Ca este singura substanta care vindeca leziunile cerebrale etc...Ideea este ca asa am adus la dna dr Teona David- medic alergolog, care a fost prima persoana care mi-a dat pur si simplu un regim si niste suplimente in urma carora m-am simtit un pic mai bine.
Tot dna dr a fost cea care m-a trimis sa fac din nou testul de Lyme , intrucat in Romania, la momentul diagnosticarii mele cu SM, singurul test pentru Lyme era ELISA , care in unele cazuri poate fi total irelevant ( de aceea am si iesit negativ prima data cand am fost testata). Eram sigura, bineinteles, ca nu am Lyme, "nu se poate , in atatia ani, atatia medici, sa nu se fi gandit la asta, ca doar am batut spitalele la neurologie...", dar m-am dus la insistentele doctoritei mele, pentru ca era prea draguta sa zic nu:). Si...surpriza: POZITIV pentru borelia...Cred ca am plans de fericire cateva luni de zile (cu pauze , bineinteles:) ).Credeam ca Lyme - corelia, exclude SM-ul. Normal la asta m-as astepta. Care sunt sansele sa fie ambele?
Dupa 8 ani de zile simteam ca nu sunt sortita paraliziei ( sincer, niciodata nu m-am gandit ca o sa fiu, si o sa va explic de ce :) ) , ca nu am o boala incurabila, si mi-am spus ca sunt dispusa sa trec prin Iad (banuiam ca asta ma astepta in continuare) pentru ca stiam ca la sfarsit o sa ma fac bine...si ce mai insemna o scurta trecere prin Iad dupa 8 ani de chin? Credeam ca s-a terminat cu SM...
Si prin Iad am trecut...
Imi pare rau ca nu mai pot sa continui acum,,dar e 2 noaptea si maine am balet   :D ..oricum "Started this" a fost mai lung decat ma asteptam...am descoperit blogul :P