Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

miercuri, 30 aprilie 2014

Emotii emotii emotii...


So...a murit mama. Acum o luna si 6 zile. Cancer. S-a chinuit atat de mult ultimele 3 saptamani, pana sa moara. Am trait asa de intens perioada aia, si nici macar nu puteam sa ma gandesc la mine, ca o sa imi faca rau, cat ma gandeam cat de rau ii este ei. Si cat sufera, pentru ca stiam ca sufera, si nu spune nimic. Eu ma duceam, si boceam acolo, desi as fi vrut atat de mult sa ma abtin , sa nu ma vada ca plang, iar ea nu plangea deloc. Niciodata. Si voia sa para optimista in continuare, si puternica, si voia ca eu sa fiu puternica. Dar eu nu ma puteam abtine.
Cu o zi inainte sa moara, am fost la ea dimineata, ma asteptam sa o gasesc dormind. Avea lacrimi in ochi. Plansese. Cred ca subconstient, dormea si avea lacrimi sub ochi. AM sters-o, am inceput sa o sterg si pe corp, i-am ridicat bratele...nu s-a trezit deloc. Am zis ca ma intorc seara, ca probabil o sa o gasesc treaza. M-am intors, si nu era treaza. Fetele de la reanimare ii aprinsesera o lumanare si nu mai era nimeni cu ea in salon (inainte erau un domn si o doamna - dumneaei era mai bine). M-am gandit ca o fi murit el, nu ca au aprins lumanare pentru mama :(. A doua zi a murit. A murit mama. Pe 24 martie.
Si a trecut cam o luna, a venit Pastele. Atunci mi-am dat seama si am simtit ce s-a intamplat mai mult decat inainte. In noaptea de inviere. Trebuia sa mergem la Inviere ( cred ca nu am mai fost de cand eram mica) dar inainte am fost la cumparaturi. Ca sa imi dau seama ca abia pot sa merg, oricat de optimista am fost, si cat de detasata as fi vrut sa fiu.
Si m-am napadit gandurile.A murit mama. Tata a murit de 7 ani. Stiu ca acum il am pe prietenul meu, si spre deosebire de atunci cand a murit tata chiar sunt inconjurata de prieteni mereu...dar nimeni nu te iubeste, si pentru nimeni nu o sa fii niciodata la fel de important cum esti pentru ai tai. Si ma gandeam ca asa cum s-au schimbat 180 grade lucrurile astea in trecut, oricand pot sa raman singura din nou. Lumea tine la tine, dar ...la un moment dat poate sa nu mai tina. Pur si simplu.
Si m-am simtit atat de nesigura pe orice, pe iubitul meu, pe prietenii mei, pe jobul meu (pentru ca si aici, ca si in toate celelalte chestii din viata mea, simt ca ma straduiesc, ca ma chinui, sunt undeva aproape, dar nu exact acolo unde ar trebui sa fiu..), nu mai zic ca nu stiu ce se va intampla cu mine. Eu tot sper ca ma fac bine, dar mai trece un an...si mai trece un an...si vine inca o vara...si eu tot nu sunt bine. Nici macar nu reusesc sa imi dau seama daca sunt cat de cat mai bine, pentru ca mereu se intampla ceva , un alt "soc emotional" in urma caruia e "normal" sa imi fie mai rau. Si iar urmeaza o perioada de "vindecare", dupa care sunt relativ stabila, but in the end, tot nu pot sa merg ca lumea.
Si eu visez sa dansez...
In weekend, am participat cu fetele din trupa de dans la "tribal cafe". Intr-o ceainarie, ne-am strans toate scolile de dans tribal fusion, si am avut reprezentatii. Cu trupa trebuia sa am doua dansuri, si un duet cu prietena mea. Inainte, am mai fost la sala sa repetam vreo 2 ore. Am fost super ok.
Am ajuns in ceainarie, simteam ca ma prabusesc. Nici macar emotii nu aveam cine stie ce. Am intrat, am facut duetu, am zambit, m-am distrat, desi simteam la fiecare pas ca ma prabusesc. Am sarit peste toate piruetele mele, am lucrat mai mult cu bratele, a iesit frumos, a placut in general. Inutil sa spun ca eu as fi vrut sa fiu ok. Urasc senzatia aia. Ca o sa ma prabusesc la fiecare pas. Ca mi se sparg picioarele. Am intrat si la prima coregrafie de grup, la a doua (pentru ca nu era cineva dependent de mine) nu am intrat. Nu as fi putut. Stiu ca a fost alegerea corecta.
Acum , ne-a anuntat aseara ca in septembrie, vrem a participam la Balkan Fest, un festival de muzica in Bucuresti , am inteles. Asta inseamna scena, inseamna cel putin 100 de oameni. Si va face selectie intre noi.