Citesc cartea "Codul vindecarii" , de dr Alex Lloyd. Am fost destul de sceptica, in continuare sunt in legatura cu "pachetul de coduri de vindecare" care elimina stresul fiziologic din organism automat, dar am ales sa o citesc, desi stiam ca da, ok, stresul cauzeaza toate bolile etc. Am zis ca nu imi strica sa mai citesc despre asta.
Pe site-ul lor, www.thehealingcode.com , am facut un test. "Issue finder test" , si in rezultat, se dezvolta mai mult niste aspecte ale vietii de care tine mult orice vindecare : iertarea,pacea interioara, etc.
Citind chestiile astea, m-a facut sa ma gandesc la prietena mea din copilarie. Cea mai buna prietena a mea. Fosta. Am crescut impreuna, eram ca surorile, pot spune cu mana pe inima ca am iubit-o super mult, si ca inca o mai iubesc.
Dar nu mai suntem prietene. Si nici nu as mai vrea sa fim. Poate ca din aceasta separare am invatat foarte multe, cu siguranta mi-a facut foarte mult rau , dar apropos de iertare...eu am iertat-o. Si o iubesc in continuare. Cu siguranta ea nu considera ca are de ce sa fie iertata, am incercat la momentul cu pricina, acum 7 ani, cand a murit tata si a avut loc ruptura, sa discut cu ea, dar...nu mai era ea. Sau nu o vazusem eu cu adevarat niciodata.
Ce s-a intamplat de fapt? Cele mai bune prietene, nedespartite...in noaptea idinainte sa moara tata, eram cu ea, am fost sa dansam. Pana la 5 dimineata :). Doar noi doua, in club. Era minunat, cred ca una din cele mai bune perioade ale mele de pana atunci.
Cand m-am intors, tata era la noi (desi ai mei erau despartiti), i-a fost rau in seara aia, a venit la noi (eu locuiam doar cu mama). Eu am plecat cu Cristiana, nu ma asteptam sa ajungem in club, eram super obosita dar dupa o gura de capuccino, am luat foc :)
Cand m-am intors, tata dormea in sufragerie, am trecut pe acolo, mi-a cerut sa il invelesc si niste ceai. A doua zi eu lucram iar, in call-center. Mama trebuia sa il duca la spital. Nu a mai ajuns...a facut infarct.
Asta da traire conflictuala! A fost total neasteptat, nu avea probleme de sanatate... Mi-a picat ca un bolovan, nu ma asteptam la asa ceva ,in niciun caz. Nu obisnuiam sa ma exprim public, nu discutam cu nimeni de cat de distrusa eram. Inafara de ea. Inteleg ca unii sunt mai slabi de inger, dar... pana la urma, asta fac prietenii adevarati nu? Se presupune ca in momentele astea iti dai seama. Si mi-am dat seama. Desi trebuie sa recunosc , in sinea mea, ma chiuiam sa o tin langa mine.
Dar am renuntat cand , in vara care a urmat (tata a murit in Februarie), eu am fost intr-o tabara de voluntariat cu persoane cu paralizie cerebrala. De unde am invatat multe. Am cunoscut oameni minunati si am invatat atatea de la ei. Atunci mi-a fost foarte rau, de atunci am inceput sa am simptome pe picioare. Initial am mers mai rau cu stangul. M-am internat la neurologie cand am ajuns (mama exact in ziua cand am ajuns pleca in concediu cu niste prieteni). Am mai stat 2 zile sperand sa imi treaca, nu ma simteam mai bine si...solumedrol bineinteles. La spital, in una din seri, apare Cristiana. Din una in alta, ii povesteam cum experienta cu oamenii din tabara m-a facut sa imi dau seama ca nu mai conteaza nimic. Daca ei pot fi fericiti, desi sunt intr-un scaun cu rotile... Si ca ma simt deasupra tuturor (in sensul ca pot trece peste orice). Cateva saptamani mai tarziu, ea imi reproseaza ca am devenit atat de rea, ca am spus ca sunt deasupra tuturor. (?!) Si atunci am inteles ca ...uneori chiar nu mai ai cu cine discuta.
Ideea e ca in perioada aia, m-am simtit abandonata (de ea, separata de tata irevocabil), am incercat sa "trec peste", iar asta nu inseamna vindecare, ci a face fata, pastrand stresul in organism in tot timpul asta.
Si acum mi-am dat seama. Si mi-am dat seama ca i-am iertat, ca m-au abandonat cand nu stiam de capul meu, si aveam nevoie de ei. De tata, de ea...
Cu ea m-am intalnit la parastasul mamei mele saptamana trecuta si mi-am dat seama ca nu numai ca nu sunt suparata pe ea...dar chiar mi-a facut placere sa o vad, sa vorbim...si ca o iubesc la fel de mult. Dar nu as vrea sa mai fim prietene. Si sunt sigura ca nici ea.
Asa ca asta este unul din pasii pe care ii fac spre vindecarea mea.
Cu dragoste,
Florenta
