Oglinzi

Cred ca am renuntat la dans. Am zis ca fac o pauza, initial de la balet, apoi de la belly dance. Pentru ca ma frustram prea rau, pentru ca desi incercam sa fiu impacata si sa ma gandesc ca doar fac miscare, in interiorul meu ma prabuseam. Si incet incet, am renuntat.
La belly m-am mai dus saptamana trecuta, nu am anuntat oficial ca ma las, dar nici nu cred ca as surprinde pe nimeni.In noiembrie este festivalul Tribal Fest, la care am participat si anul trecut, cu o coregrafie de grup si una solo. Am incetat sa mai sper ca ma fac bine pana la festival. Pana la festivalul de anul asta. Pe viitor nu se stie, dar acum nu mai e cazul sa trag de mine. Deloc. O sa las lucrurile in ritmul lor natural. Intre timp, voi fi fericita :)
Pe de alta parte, in continuare lucrez la emotiile mele, la conflicte, si la rezolvarea lor. Si cred ca am evoluat mult. Si sunt mandra de mine.
De ce oglinzi? Pentru ca lumea din jurul nostru este oglinda noastra. Pe zi ce trece ma conving mai mult de asta. Initial, o prietena de la dans (multumesc, Moni!) m-a facut sa realizez asta. Am fost la o nunta cu prietenul meu, la un amic de-al lui. Din pacate, a trebuit sa merg cu bastonul. Stiam ca voi dansa - cu o saptamana in urma fusesem la botezul fiului varului meu, cand credeam ca nu sunt in stare, dar cand toata lumea dansa, eu am inceput sa plang si mi-am dat seama ca atata vreme cat voi putea sta in picioare, voi dansa :) Si am dansat.
Ce s-a intamplat la nunta...cum am ajuns, am felicitat mirii, iar mirele a facut o observatie care pe moment m-a deranjat foarte tare (nici nu i-am spus atunci prietenului meu, nu as fi vrut sa il pun intr-o situatie delicata). A spus, cand m-a vazut cu bastonul, ca "nu stiu ce faci tu in seara asta, dar sa stii ca se danseaza". Raspunsul meu a fost ca "e ok, o sa dansez, nu te preocupa". Dar afirmatia mi s-a parut de mult prost gust, si m-a atacat, m-am simtit lezata.
Cand ii povesteam Monicai asta, si ii spuneam cum m-am dus super optimista si decisa sa dansez, mi-a spus ca nu am de ce sa fiu suparata. Pentru ca omul ala doar a dat grai gandurilor mele. Si...da. Asa e. Eu eram decisa sa ma duc , sa dansez, sa demonstrez ca pot face asta chiar si in conditiile astea, dar pe interior simteam ca mor, ma simteam o penala care merge la nunta in baston. Asta a fost primul pas. Sa imi recunosc asta mie.
Si de acolo , am cautat asta in fiecare vorba rea, in fiecare atitudine negativa. A cuiva asupra mea, ca sa verific teoria, dar si a mea asupra altora. Modul in care ne purtam cu altii chiar este o oglinda a sufletului nostru.
Am luat cel mai graitor exemplu din trecutul meu. Colega mea, C. Acum devenita si prietena apropiata. Cand s-a angajat in echipa mea, si a trebuit sa ii fac training, ne-am racait foarte mult timp, la un moment dat ma simteam atacata mereu si nu intelegeam de ce. In perioada trainingului, eu ceream foarte mult de la ea, si ma enervam cand nu imi dadea raspunsurile pe care le asteptam. Din cauza asta, ma rasteam si eram agresiva.
Acum, i-am explicat si ei concluzia mea. Mi s-a confirmat din nou principiul oglinzii. Eu nu ma consideram suficient de buna sa tin traininguri , desi mi se incredintasera mie in urma promovarilor. Dar nu ma consideram suficient de buna la job, cum nu ma consideram suficient de buna in nimic. Abia acum,dupa 3 ani de atunci, realizez asta. Intre timp am mai promovat pe o pozitie total diferita, dar asta ramasese nerezolvat. Faptul ca ea nu imi dadea raspunsurile dorite era esecul meu personal, ca nu eram o trainerita suficient de buna. Furia mea era de fapt indreptata catre mine, dar nu realizam. Modul in care ma purtam cu ea era din cauza problemelor mele cu mine, nu avea nicio legatura cu ea.Eram super dura cu ea pentru ca asa eram cu mine, foarte critica si nu imi convenea nimic din ce faceam. Eram nesigura pe mine si trebuia sa imi demonstrez in mod constant ca sunt suficient de buna.
Sunt atat de fericita ca am realizat asta, iar acum incerc sa gasesc explicatia in mine pentru orice. Simt cum se dizolva nesigurantele mele, si imi raspund singura la intrebari. A durat ceva pana mi-am dat seama de asta,desi citisem despre conceptul asta in mai multe surse. Dar e nevoie de acel click...AHA! Cred ca daca mirele nu mi-ar fi vorbit asa,as fi fost in continuare cu intrebari , si nici macar nu mi-am dar seama imediat de asta... Au trecut aproape 3 luni de la nunta si abia zilele astea a avut loc marele click.
De accea cred ca toate se intampla cu un motiv

Fericire

Ok, cred ca tocmai am iesit dintr-o mini-depresie..dupa ce a murit mama, acum 6 luni , la 2 luni dupa am avut aceasta mare cadere , din care inca nu am iesit. Adica din punct de vedere fizic merg in continuare in baston, nu sunt deloc sigura pe picioarele mele, echilibru aproape de 0, ma simt foarte incordata ..Asta se mai rezolva cu innotul. Ma ajuta in continuare faptul ca merg la bazin, asa ca incerc sa ma duc cat pot de des (ideea ar fi sa ma duc zilnic, dar nu reusesc mereu...)
Partea buna (pentru ca este si o parte buna) este ca in aceasta perioada, in care am stat acasa (de cateva luni nu ma prea duc la servici, din fericire am un job si o sefa minunata, care imi permite sa lucrez de acasa) am realizat multe lucruri. Foarte multa introspectie, impinsa de disperarea starii mele fizice si deci psihice.
Citesc foarte mult (in ultimii trei ani am citit foarte multe carti de psihologie, vindecare etc) iar una din cartile mele de referinta am primit-o de la prietenul meu de Craciun ,anul trecut. Tot atunci am si citit-o dar am revenit in nenumarate randuri la ea, si m-am tot gandit in perioada asta. Foarte multe lucruri de invatat de acolo si cred ca oricine ar trebui sa o citeasca. In prezent , cartea pe care o citesc "7 Deprinderi ale persoanelor eficace" de Stephen Covey face multe trimiteri la cartea lui Viktor Frankl, de care vorbesc: "Omul , in cautarea fericirii".Pe scurt, Viktor Frankl a fost un psihiatru care a fost capturat de nazisti si intemnitat intr-un lagar nazist. Experientele groaznice ale lagarului l-au facut sa vada multe lucruri, ajungand la concluzia ca (una din concluzii) , ca omului nu i se poate lua chiar tot. In principal, el vorbeste despre "libertatea omului de a-si pastra demnitatea", si de a alege cum sa se poarte si cum sa se simta chiar si in cele mai groaznice conditii. Nazistii, in lagarele de concentrare, incercau, printre altele, sa ii determine pe evrei sa accepte faptul ca viata lor nu valoreaza nimic. Viktor Frankl s-a ajutat pe el si pe altii sa depaseasca momente grele in lagar. El a supravietuit.
O alta concluzie a lui a fost ca omul poate depasi orice atata timp cat are un sens, un ceva pentru care sa traiasca. Dadea exemple de oameni care au trecut prin momente foarte grele, cu gandul ca vor supravietui si isi vor revedea sotia, copiii,iar in momentul in care au aflat ca acestia au murit in alt lagar, s-au stins din viata.
Ceea ce m-a facut si pe mine sa ma gandesc indelung la sensul vietii mele, la sensul bolii, la motivul pentru care se intampla asta. Ideea este sa ne gandim pe cat posibil, la rece, in mod obiectiv (este aproape imposibil , stiu, dar eu mereu am crezut ca exista puterea asta in mine. Si daca exista in mine, exista in toata lumea) la care este scopul si ce trebuie sa invatam noi din asta. Si daca nu mi-am dat seama din prima, m-am mai gandit in continuare. Inca ma mai gandesc la asta, dar de acum un an, de cand citeam cartea asta, mi-am dat seama ca invat foarte mult, si ca sunt multe lucruri pe care trebuie sa le schimb la mine. In principiu, boala in mod general, este modalitatea corpului prin care iti spune ca este nevoie de o schimbare.
In anul asta, am realizat (si prin terapie psihologica de asemenea, ii sunt recunoascatoare terapeutei mele, Angelica) ca nu ma iubeam deloc, ma criticam si vorbeam urat cu mine, imi asumam vina pentru orice eroare, sau cand aparea ceva neinregula, in primul rand ma gandeam ca as putea fi eu de vina. Si acum mai am flash-uri cu lucruri rele care s-ar putea intampla de fiecare data cand ma gandesc sa fac ceva, orice (ex: daca iau pisica in brate pe balcon si o scap de la etajul 8 -???!!!, accidente de masina etc). Inca ma lupt cu asta.De fapt , as vrea sa nu mai folosesc aceasta sintagma, , "ma lupt", pentru ca viata nu este lupta. Toata perioada asta lunga, cat am simtit ca ma lupt, ca trebuie sa fiu tare, am avut numai rezultate contrar asteptarilor. M-am decis sa ma impac cu viata :). Pentru ca daca e sa ma lupt, ea o sa castige. Acum, cvma concentrez doar pe a ma relaxa si a lasa lucrurile sa se intample.
Mai mult de atat, sunt hotarata sa fiu fericita orice s-ar intampla. Pare usor acum cand o spun dar a fost un intreg proces. Este in continuare, ca nu sunt sigura ca am ajuns acolo. Exact acolo. Inca. Este chiar foarte recent episodul asta. Stiam ca trebuie sa incerc sa fiu fericita si sa fiu bine psihic, chiar daca nu sunt fizic, dar nu constientizam in adevaratul sens. Pentru ca speram sa nu fiu nevoita. Speram sa ma fac bine fizic, iar apoi as fi fost fericita. Lucrurile nu se intampla chiar asa. Nu este ok sa ne conditionam fericirea in functie de ceva, ceva ce avem (daca as fi sanatoasa, as fi fericita, daca mi-ar spune cineva cum sa fac sa fiu bine, as fi fericita). Bineinteles, povestea mea e un pic extrema, o boala de atatia ani care nu se rezolva pur si simplu e ca un maraton de anduranta... de o viata. Daca cineva ar avea o problema de sanatate minora, care s-ar trata usor, ok...ar fi cineva care sa ii spuna ce sa faca, ce pastile sa ia etc. Dar atunci, din nou, sanatatea nu ar conditiona fericirea acelei persoane. Ar fi alte motive (as fi fericita daca as avea o relatie, daca as avea un job bun etc). Pana la urma totul tine de proactivitate in prima faza. Oamenii se imbolnavesc incurabil si cad la pat pentru ca isi pierd speranta (vorbim de boli incurabile). Atitudinea proactiva ar fi sa se intereseze si mai mult, in alte parti, din alte puncte de vedere. Ce am facut eu, cand mi-am dat seama ca nu mai merge nimic? Renuntasem deja la tratament de ceva vreme, faceam doar injectii cu venin de albine si tineam dieta. Ma sfatuiam cu doctorita mea, dar in boala asta (ca nici nu stiu acum ce mai e, daca mai e Lyme sau doar Scleroza Multipla) nu stie nimeni ce sa faca de fapt. Primul lucru pe care ti-l propune un doctor obisnuit: cortizon. I had enough of that, not working. Asa ca m-am adresat...facebookului. Si internetului. Si am gasit profiluri ca "My MS Battle", in care, o bolnava ca mine, care acum se simtea bine, posta retete cu mancare care...practica vindeca boala. Nu stiu cat o vindeca, dar pentru ea a ameliorat macar. Ok. Incepem de aici. Am gasit multe alte lucruri asemanatoare , inclusiv o carte, @Protocolul Whals etc etc. Pe mine asta m-a revigorat. Sa aflu lucruri noi care se pot face. Cu pasi mici. Nu are rezultate imediate, starea mea nici acum nu este prea buna, dar nu o sa ma mai las influentata de asta. Nu pot sa spun ca mi-am pierdut speranta ca ma mai fac bine, dar ma gandesc mai fara panica la posibilitatea de a fi mai rau, chiar paralizata, si obligata sa traiesc asa... atunci ce as face?Toata lucrurile astea nu le-am gandit initial fara o mare tristete in suflet ..tristete spre depresie chiar. Cateva zile, de cand am realizat ca nu mai trebuie sa imi conditionez starea psihica de cea fizica, nu prea se putea discuta cu mine. Plangeam din orice dar persoanelor apropiate trebuie sa stie prin ce trecem. In cazul meu, i-am spus prietenului meu ca am perioada asta, incerc sa fac asta, dar e greu si am nevoie de timp. Sincer, pentru prima data in viata mea, in perioada asta am simtit nevoia sa fiu singura.
Lucruri rele s-au tot intamplat si probabil se vor mai intampla, iar atunci voi avea alte si alte perioade proaste. Si nu vreau sa traiesc asa. Pana la urma, toti ne dorim fericirea. Si atat. Ce conteaza cum sunt fizic daca sunt fericita? :)
Si...cred ca merge. Stiu ca mai am multe de invatat, si multe de rezolvat in interior, dar simt ca fac pasi si progresez.