Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

joi, 28 mai 2015

Let go sau ce este in trecut trebuie sa ramana acolo


M-a inspirat o carte pe care o citesc acum " Not to worry", scrisa de doi dintre autorii mei preferati, de care am mai mentionat in blog, Mary si Bob Goulding (dintre parintii Analizei Tranzactionale)
Unele griji pe care le avem apar ca urmare a unor traume reale, suferite la un moment dat, pe care le caram cu noi in viata actuala. Exact cum mi-am dat seama ca faceam eu, si de multe ori ma simteam complesita de orice mic lucru aparea, care pentru mine era ceva in plus, nu doar un nimic pe langa tot ce s-a intamplat.
Grijile pentru mine pot fi de orice natura: ingrijorare ca trebuie sa merg singura noaptea/seara pe strada (dupa ce o persoana a fost agresata/jefuita), griji cand lucrurile merg prea bine (ca la un moment dat o sa se echilibreze si se va intampla ceva foarte rau), griji cand lucrurile nu merg bine si ma astept sa apara si alte probleme etc.

Ce am realizat in primul rand este ca toate aceste griji sunt ne-relevante. Faptul ca ma ingrijorez nu o sa ajute cu nimic, asta este o credinta "magica", mostenita de cele mai multe ori de la parinti, ca daca ma ingrijorez, asta o sa ma apare de ce se poate intampla in realitate. In Analiza tranzactionala, copilul din noi este cel care crede in magie, si cum mentalitatea asta e ceva transmis de la parinti, probabil ne-a fost insuflat cand eram copii iar parintii nostri erau oamenii "mari", atotputernici, de care eram dependenti. Acum sunt adulta, stiu ca magia nu exista, iar grijile nu pot preveni ceva rau sa se intample. Daca se intampla, se va intampla indiferent daca imi fac sau nu griji. Intre timp, grijile ma impiedica sa ma bucur de viata ( credinte ca "daca nu sunt prea fericit, nu o sa se intample ceva rau" ).

In cazul in care traume chiar s-au intamplat, este alta poveste. Uneori este nevoie de mai mult timp sa depaseasc trauma, ceea ce este ok. Total gresit si nefolositor este sa "trec repede peste", pentru ca acest "repede" inseamna doar ca am bagat totul sub pres, am ascuns trauma intr-un loc adanc in subconstient, si ma va afecta chiar daca nu imi dau seama.

Un alt punct important este sa nu am altfel de griji , de genul "si daca...". "Si daca" -if only, este o alta credinta magica, de a putea schimba trecutul. "Daca nu as fi umblat noaptea,nu m-ar fi agresat" (chiar mi-a fost furat telefonul destul de brutal in drum spre casa, la un bloc distanta de scara mea, si de multe ori m-am gandit ca daca as fi ajuns acasa pe lumina... era 9 seara!iarna e intuneric de la 4-cu toate astea mi-e frica in continuare sa merg singura seara dupa episodul cu pricina), "daca as fi mancat mai sanatos, nu ma mai simteam asa rau", "daca as fi convins-o pe mama sa nu mai fumeze, ar mai fi trait" etc.

A fost foarte important cand am realizat ca pe langa faptul ca nu pot schimba trecutul, nu am nicio putere in actiunile celor din jurul meu. Nu este vina ta, a mea, ca am avut nevoie/ am vrut sa merg noaptea/seara, si un psihopat m-a agresat .
In concluzie, gandurile/grijile care incep cu "daca as fi/n-as fi" sunt inutile, o risipa de energie care ar putea fi folosita pentru vindecarea traumei in loc. Ce s-a intamplat, s-a intamplat, si nu se poate face nimic pentru a schimba asta.

Eu recunosc ca mult timp dupa accidentul de masina ma torturau gandurile noaptea cu "daca nu as fi schimbat banda", "daca  nu as fi semnat procesul verbal", "daca as fi acceptat sa vorbesc cu cineva din familie la telefon".... Pe langa faptul ca era prea tarziu oricum, gandurile astea ma impiedicau sa depasesc momentul accidentului.

Am mai realizat ceva. O greseala pe care o faceam, nu ma ajuta nici pe mine, nici pe cei cu care vorbesc. Cand mi se intampla ceva neplacut, modul meu de "a trece peste" era sa ma gandesc la persoane care sunt in situatii mult mai grave decat mine, si astfel sa nu mai imi plang de mila.
In acelasi mod, cred ca insuflam asta si prietenilor mei care se confruntau cu situatii mai rele/traume din trecut/pierderi. Si asta nu e ok.Din contra. E total irelevant ce a patit altcineva/ce se intampla in lume/ce boli au altii, si nu are nicio legatura cu ce mi se intampla mie acum. De fiecare data cand o sa mai am ganduri de felul asta, abordarea corecta este "Si ce daca". Bineinteles ca imi pare rau pentru oricine, si orice nenorocire, dar acum a mea e mai importanta. In buddhism, compasiunea se intelege ca, in primul rand , compasiunea fata de sine, si apoi compasiune fata de cei din jurul nostru. Daca suntem egoisti cu noi, nu putem fi darnici (in adevaratul sens al cuvantului) cu altcineva. De aici porneste iubirea de sine.
Daca ai o trauma, important e cum o rezolvi tu, ce simti tu, indiferent de cum altcineva a tratat o situatie similara

<<As you confort yourself, let yourself feel. Weather you see yourself as brave or just a normal human being, you have a right to feel what you feel, to acknowledge to yourself that your experience was awful to you, and to be gentle to yourself as you help yourself recover emotionally>>.- Mary Goulding, "Not to worry"

 Evenimente traumatizante sunt in mod special mai grele pentru cei duri, care nu se exprima, nu isi exprima tristetea, furia etc. Daca suntem tristi, sa plangem. Daca suntem furiosi, sa urlam, sa batem in perne. In primul rand, sa ne identificam emotiile reale, si sa le scoatem la iveala.
Moartea cuiva, de asemenea, poate fi o trauma pe care sa nu o depasim toata viata. Sa o depasim nu inseamna sa uitam persoana respectiva, sa blocam amintitile cu ea. Inseamna sa ne traim viata stiind ca a fost o parte important din ea, iar noile decizii pe care le vom lua sa fie independente de acest eveniment.
Normal ca mai plang dupa mama, normal ca imi lipseste, ca as fi vrut sa fie langa mine cand ma marit, cand o sa am copii (daca, vreodata! ). Dar ea voia numai lucruri bune pentru mine, iar faptul ca pe mine ma darama orice aparea, pentru ca in sufletul meu eram tandari, nu ajuta pe nimeni. La un curs de psihodeama, am facut un exercitiu, care m-a ajutat, si ceva similar sfatuiesc si autorii in cartea lor.
Este de fapt un exercitiu de imaginatie, care se poate face cu un terapeut sau chiar singuri. Este o "conversatie" pe care sa o avem cu persoana care nu mai este langa noi, in care sa exprimam exact ce simtim (tristete, furie ca a plecat de langa noi, sa ii multumim pentru ce ne-a invatat etc). Pentru mine a fost destul de revelator, recomand workshopurile de psihodrama, in mod special pentru ca terapeutii creaza un decor sugestiv, si faciliteaza realizarea "dialogului".

De asemenea, foarte de ajutor poate fi "un ascultator empatic" Cineva care sa nu dea sfaturi, sa nu schimbe subiectul, care nu vorbeasca de altcineva care a avut aceeasi problema. Poate fi un prieten bun, un terapeut, un preot.
Ceva similar se recomanda si in cazul divorturilor, despartirilor, o "conversatie" imginara cu partenerul, in care ai ocazia sa spui ce ai pe suflet, fara sa fii intrerupt si escaladat intr-o cearta, sa subliniezi lucrurile bune pe care le-ai invatat, dupa care sa spui "La revedere"
.
In cazul bolilor, se pot purta "dialoguri" cu organele afectate. 
Eu personal, multumesc picioarelor mele atunci cand reusesc sa merg undeva, le cer scuze cand sunt obosite pentru ca am tras de ele. Este un inceput la iubirea de sine, de corpul tau, asa cum e el.

Cu dragoste,
Florenta

joi, 21 mai 2015

in cuplu


Eu cred ca suntem un cuplu foarte reusit, ne intelegem foarte bine, radem foarte mult.
Pentru mine, perioadele rele sunt cu siguranta mult mai bune datorita lui.O persoana care a trecut si el prin multe cu familia lui, cu o inteligenta emotionala uimitoare. Un om bun, care ma accepta asa cum sunt si stie intotdeauna cum sa ma incurajeze.

Am o perioada destul de buna, atat fizic si in viata in general (job etc). Zilele trecute chiar ma gandeam ca nu am mai avut o perioada asa buna in ultimul timp. Sunt impacata cu modul in care merg, cu cat merg, bunica mea e bine, mi-am rezolvat niste treburi organizatorice..

 In terapie am descoperit ,  printre altele , ca exista un pattern, ca un circuit in viata mea pe care il urmez. Mai exact, dupa o perioada foarte buna va urma mereu ceva foarte rau: de exemplu,in facultate (anul 2007), la un moment dat...a fost prima seara cand m-am gandit " wow...este asa bine totul..sigur urmeaza ceva foarte rau". Ma acceptasera la tot felul de jobulete de hostess, promoter (pentru mine erau bani!), lucram oricum part time la un call center, mergeam la facultate, faceam dans , aveam un grup de prieteni cu care ieseam mereu...In seara aia am fost cu prietena mea cea mai buna de atunci  in club, desi era vineri, a doua zi munceam la call center, dar voiam sa dansez. A doua zi dimineata, a venit Cristiana si mama ei sa ma ia de la munca. Murise tata. Infarct. Nici nu era bolnav...aparent. Asta s-a intamplat in Februarie...in vara deja , cumva, plecase toata lumea de langa mine, si m-am hotarat sa ma duc intr-un voluntariat. Unde a fost uimitor. 2 saptamani minunate. Grele, dar minunate. M-am intors si am avut primul puseu grav. Dupa ceva bine, urmeaza ceva rau.

In timp , mi-am facut alti prieteni, m-am redresat. Intr-o vara, am fost la mare impreuna, m-am relaxat, ma simteam mult mai bine (desi boala avansase). Pe drumul de intoarcere - accident grav de masina. Si tot asa.... Iar acum, partea nerealista din mine are programul in minte ...iar psihoterapeuta mea si-a dat seama de ce se intampla cu mine si m-a intrebat daca simt ca merit sa fiu fericita.
Si raspunsul este nu . Clar. Am momente uneori cand sunt mandra de mine, dar ma conditionez. Merit sa fiu fericita doar cand fac ceva bine. Si nu mereu. De exemplu, nu merit sa am bani, chiar daca imi fac treaba foarte bine. Si acum, si la jobul anterior. Stiu, realist, ca fac treaba buna. Dar o parte din mine s-a gandit mereu ca " am reusit sa ii pacalesc pe toti, si la un moment dat o sa isi dea seama".
Acum, am avut iar o perioada buna. Si ieri seara, ma anunta prietenul meu ca se fac restructurari la el la firma, el a ramas momentan, dar proiectul se poate inchide.

Sincer, m-am cam panicat. Ar fi a doua oara cand ramane fara job. Mai mult de atat, "programul" meu din copilarie este de "panica" in momentul pierderii jobului.
Tata nu a lucrat mult timp, cam nu imi prea aduc aminte perioade lungi sa lucreze, iar mama ne tinea pe toti din salariul ei de asistenta medicala (eu, tata, mamaie si ea). Era o presiune enorma pentru ea, pana la urma ai mei au divortat...oricum nu a fost bine. Intru pe aceasta sina, desi situatia sta cu totul altfel. Nu am copii, nu o sa moara nimeni de foame.

In plus, ce face el, si ce reprezinta el pentru mine este nepretuit. Nu se poate converti in bani, cumpara sau da la schimb. Am avut o discutie dimineata, eu stiu de unde provin frustrarile mele legate de aspectul financiar, am reperat, dar nu prea stiu cum sa lucrez la asta.... Momentan incep cu lucruri mici, sa spun lucruri dragute, sa nu spun nimic daca nu am ceva dragut de spus... Sper doar sa nu le bag sub covor mai mult...
Cu dragoste,
Florenta

luni, 18 mai 2015

Diagnostic


Pana la urma, Lyme nu mai am. Dupa atata tratament cu antibiotice, a disparut Lyme-ul.
Desi, in opinia mea, si urmand principiile Medicinii Germanice, chiar si un virus in corp, se creeaza in urma unui conflict. Corpul justifica fizic acel conflict, creand un virus.
Leziuni mai am. In urma ultimului RMN, nu sunt active. Anul trecut aveam trei active, dar la momentul RMNului ma simteam mai bine. Nu stiu exact care e explicatia, doctorita mea mi-a spus ca este ceva ce corpul invata sa faca ( -sa meaga asa) intr-o perioada lunga de timp, si asa continua, desi nu mai este nimic care sa justifice. Are pacienti care nu mai au virusi, nu au avut leziuni, si cu toate astea, merg ..altfel (incerc sa imi scot din vocabular cuvantul "prost" :) )
Important e ca faptul ca nu mai sunt active este primul pas. Adevarul e ca nici nu ma intereseaza ca am SM, leziuni etc atata timp cat merg normal. Nici macar nu ma mai intereseaza sa merg "normal", doar sa pot merge. Nu ma mai intereseaza ca se uita ciudat lumea pe strada, ca imi plang ...doamnele in varsta de mila ca merg asa. Eu cred despre mine ca am ajuns ataaaat de departe, si fac atat de multe lucruri , chiar si pentru un om sanatos, si invat atat de mult, incat faptul ca merg mai ciudat chiar nu ma incomodeaza. Inca nu pot sa merg mult, dar nu conteaza. Am invatat sa ma opresc. Sa nu mai trag de mine, sa nu mai imi cer atat de multe, sa plang atunci cand simt nevoia, indiferent de "imbarbatelile" celor din jur (ca trebuie sa fiu puternica etc). Sa fii puternica nu inseamna sa nu plangi. Inseamna sa plangi cand te doare, si sa mergi mai departe cand ai terminat de plans.
Si poate chiar o sa dispara si leziunile si o sa fiu bine de tot. Sau nu. E bine oricum :). Am invatat mai multe in perioada asta decat in toata viata. Am invatat sa traiesc frumos, sa accept oamenii asa cum sunt, sa ii inteleg si sa nu o mai iau personal cand cineva ma judeca. Nu e problema mea, e a lor, sunt explicatii din copilaria lor pentru care gandesc asa, si e ok asa :)