Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

joi, 11 iunie 2015

Scenarii de viata


Cum spuneam, foarte important in a intelege ceea ce mi se intampla fizic este ceea ce gandesc, simt, si cum imi explic asta.
Ca sa iau un exemplu de actualitate: calatoriile. Un mare vis al meu din copilarie a fost sa calatoresc. Poate pentru ca parea intangibil. Ai mei nu aveau bani, cum probabil s-a intamplat cu cei mai multi dintre prietenii mei (pentru familii "medii" din punct de vedere financiar, mai ales dupa comunism, vizitarea altor tari era ceva destul de greu de obtinut). Mi-am setat un obiectiv, sa calatoresc cat mai mult, sa vad cat mai mult din lumea asta.
Prima data cand am iesit din tara a fost in facultate. Imi doream cu disperare sa schimb ceva, murise si tata, eram destul de singura, simteam ca a plecat toata lumea de langa mine si imi doream sa fac ceva pentru mine. Am plecat in voluntariat. O experienta minunata, dar in urma careia am luat o decizie (interna, in subconstient).
In acele doua saptamani, am inceput sa am primele simptome motrice. Ma lasa piciorul stang. Cand m-am intors, m-am internat, am facut tratament cu prednison perfuzii, dar asta nu a ajutat prea mult. Dupa perioada de "convalescenta", am continuat sa schiopatez, sa ma dezechilibrez. si de atunci pana acum a fost din ce in ce mai rau.
Urmand principiile Noii Medici Germanice, faptul ca am inceput sa am simptome pe partea stanga nu insemna decat ca mi-am rezolvat un conflict emotional cu cineva care nu este mama. Si intr-adevar, dupa experienta din tabara m-am intors mai linistita referitor la moartea tatalui meu, m-am impacat cu ideea ca prietenii care au plecat de langa mine in momentele acelea nu imi sunt prieteni cu adevarat, si am reusit sa trec peste. Faptul ca incep sa "tratez" simptomele, nu a facut decat sa imi creeze alte conflicte..dar nu despre asta vreau sa scriu acum.
Un alt episod care m-a marcat, referitor la calatorii, a fost cand ma intorceam de la clinica din Germania. Sa calatoresc singura era ceva ce iubeam. Dar atunci, pentru ca incepusem tratament pentru Lyme, am avut reactii Herxmeyer ( in tratament, simptomele se acutizeaza, semn ca tratamentul functioneaza) si dintr-o data mergeam mult mai rau. Faptul ca am avut escala in Berlin si a trebuit sa bat tot aeroportul singura,cand nu ma tineam bine pe picioare nu a facut decat sa agraveze lucrurile. Am ajuns in Bucuresti panicata maxim, si atunci a fost prima data cand am acceptat sa merg cu baston.
Mai tarziu, am acceptat ca urasc sa calatoresc, mai ales singura. In Aprilie, am fost cu o prietena intr-o excursie in Riga. Mi-am dat seama ca e ceva psihic, si m-am gandit ca daca  voi fi cu ea, o sa pot trece peste acest blocaj. Nu a ajutat. Pentru mine, au fost cateva zile de chin (simptomele nu se inrautatesc doar pe perioada calatoriei cu avionul, dar si in timpul sederii. Imi revin dor cand ma intorc acasa).
Intre timp, am incercat sa constientizez ce se intampla cu mine, de ce de fiecare data cand plec am declinul asta. Raspunsul l-am gasit nu numai in Medicina Germanica, dar si in Analiza Tranzactionala.
In Medicina Germanica este ceea ce se numeste "sina", " ca intru pe sina" Sina poate fi orice iti aduce aminte de un episod trecut (o persoana prezenta la primul episod, un animal, un miros specific etc). Pentru ca gandul ca va trebui sa merg iar prin aeroport, intr-un loc necunoscut, singura, imi provoaca frica si panica. In AT, este ceea ce se numeste "intru in scenariu" Decizia pe care am luat-o, sa imi fie frica pentru ca o sa ma lase picioarele, se reia, si imi este frica din nou, si ma lasa picioarele din nou.
Asa ca am lucrat la asta. Ce e drept, nici nu am prea avut de ales, pentru ca a trebuit sa plec din cauza jobului.
Altceva ce ma ghideaza: o vorba clasica "Bucura-te de calatoria pana la destinatie". In timpul calatoriilor mele, eram stresata, pana la anxietate, respiratie dificila etc, pana ajungeam la destinatie. Chiar daca la destinatie nu ma calmam, drumul cu avionul era stresul major (in conditiile in care frica de avion nu am). Din cartile de Analiza Tranzactionala am invatat ca putem iesi din script, in momentul in care constientizam ce decizie am luat, si in ce circumstante (sa imi fie frica de calatorit, din cauza conditiei mele). De multe ori, circumstantele prezente nu mai sunt de actualitate, relevante (cand plec cer asistenta in aeroport , astfel incat sa nu imi fac probleme de drum lung pana la avion).
Am re-invatat sa ma bucur de calatorie, sa admir peisajele in avion, sa rad de pasageri nervosi, sa citesc etc.
Asa ca data trecuta cand am fost in Londra (acum o luna) totul a mers perfect. Nu am fost deloc mai rau, acolo chiar am mers destul de bine si de mult, nu am folosit deloc bastonul. Si m-am simtit minunat :)
Maine urmeaza sa plec in Dubai. Din nou, imi era frica de caldura de acolo, de drumul cu avionul etc. Sunt chiar entuziasmata si fericita ca am ocazia sa vad Dubaiul, si chiar daca voi calatori singura, ma intalnesc cu prietena mea buna acolo, si de luni ma duc in biroul din Dubai. Sunt sigura ca o sa fie o calatorie deosebita :)
Cu dragoste,
Florenta

joi, 4 iunie 2015

Feeling good

Nu m-am gandit prea mult la asta, ma bucuram asa "pe nesimtite", si mi-am dat seama ca urmez aceeasi cale, acelasi script, daca fac asta, si nu e ok :)
Sa fiu mai explicita: ma simt foarte bine azi. Si de fapt, ma simt bine de ieri, dar abia acum mi-am recunoscut asta. Pentru ca, din nou,aveam ideea  ca "daca te bucuri prea mult, ceva rau urmeaza sa se intample".Si nici macar nu constientizam asta. Pana acum.

Aceasta credinta, mostenita de obicei de la parinti, este o piedica in a simti bucuria deplina. Asa ca m-am decis sa ma bucur de orice, si sa nu mai cred in "superstitiile" mostenite.

I-am dat mesaj terapeutei mele Bowen, care imi este mereu aproape , si simt nevoia sa ma bucur alaturi de ea. Indiferent daca este doar o faza, si poate maine nu o sa mai imi fie bine, sau asa bine, imi dau voie sa ma bucur de azi si de acum. Indiferent ce va urma, sunt pregatita si este irelevant oricum. Asta nu va fi o piedica in calea bucuriei mele de astazi. Bucuria trebuie traita din tot sufletul, fara griji marunte "ca daca...nu o sa dureze/dupa aia o sa fie mai rau etc..". Stiu ca nici eu nu am facut asta pana acum, dar aparent credintele "ca daca" nu m-au ajutat. Este vorba de credinta copilului din noi, "ca daca nu ma bucur suficient, nu o sa fie mai rau". Fals. Este o superstitie proasta in care decid sa nu mai cred.

Vorbeam cu prietena mea pe chat acum. Ieri a trebuit sa mai merg la spital, m-au trimis de la comisia de handicap sa mai iau niste acte de la medicul neurolog si prietena mea a fost cu mine. Data trecuta cand am fost, tot ea a fost, si intr-adevar, ziua aia mi s-a parut un chin. Am asteptat cam 3-4 ore dupa doctorita sa imi scrie un referat, nu mai puteam sa stau in picioare... La un moment dat am inceput sa plang in timp ce asteptam, nu ma baga nimeni in seama, nu ma simteam ok. Si voiam sa plang. Un barbat, care isi astepta sotia, pe la vreo 40-50 de ani, imi spune ca trebuie sa fiu puternica, sa nu ma las, ca ma doboara boala. L-am ascultat, sunt sigura ca era bineintentionat, doar ca nu asta cred. Daca vreau sa plang, o sa plang.
Oricum, alaltaieri, cand stiam ca urmeaza sa mai merg la spital, am decis sa imi schimb perspectiva. Ok, nu o sa mi se mai para un chin sa merg la spital. Nu o sa mai am de asteptat atat, si chiar daca o sa am, sunt cu prietena mea, oricum ne vedem mai putin in ultimul timp, nu e ca si cand nu avem ce vorbi (daca nu era ea, as fi citit, sau gaseam alte solutii).
Mai mult de atat, eram ingrijorata ca data trecuta cand m-au chemat la comisia de handicap, pentru ca data nu fusese trecuta initial de catre medic si a fost adaugata ulterior, cu alt pix, au cerut parafa medicului pe data, dar cand am plecat de acolo, nu mi-au dat referatul. Ce-i drept, si eu am uitat, nervoasa ca ma chemasera la comisie sa imi ceara noi indicatori pe referat, cand puteau sa actualizeze site-ul si as fi stiut dinainte, fara sa mai fie nevoie de atatea drumuri.
Dar nu putem controla ce fac ceilalti.Nici ce am facut noi in trecut. Asa ca nu are sens sa ne facem griji, sa ne gandim la ce s-a intamplat, si cum era daca am fi facut altfel. Ceea ce e putem face acum este sa ne gandim la o solutie in conditiile date: am sunat la comisie, m-am dus sa iau referatul, cu care m-am dus la spital ieri, pe care s-au facut noile adaugiri cerute si mi-a pus noua parafa. Alternativa era sa stau sa ma ingrijorez ca o sa ma trimita inapoi cu referatul, daca se intampla, mai faceam inca un drum la spital si se prelungea perioada de eliberare a cerificatului de handicap. Si in perioada asta m-as fi ingrijorat in continuare, iar dupa aceasta perioada, ma enervam  ca iar ma pun pe drumuri. Si tot ei erau de vina. Ca ma puneau pe drumuri. Cand eu puteam sa fac ceva sa evit asta inainte sa se intample dar nu o faceam pentru ca era un drum in plus la comisie de facut. Dar a fost un drum in plus care m-a scutit de in primul rand de ganduri si griji, apoi, eventual de inca un drum la spital si inca unul la comisie. Iar linistea mea psihica este mai importanta oricum.

Asa ca ieri, am fost foarte bine dispusa la spital, pregatita sa accept orice s-ar intampla, oricate ore ar  trebui sa stau si orice as avea de facut. Si culmea, in jumatate de ora am terminat, iar in drum spre munca m-am oprit si la comisie si am lasat documentele.

Ce am invatat eu din asta: in loc sa ma ingrijorez, mai bine actionez cu ce e de facut, accept ceea ce se poate intampla ,care nu depinde de mine si fac ceea ce depinde de mine :)
Si astazi ma simt mult mai bine :)
Cu dragoste,
Florenta