Noiembrie 2015
Sa spunem ca perioada asta , cam de o luna, nu a fost una buna..
Ce m-a determinat sa scriu in seara asta a fost o scena dintr-un film. Mai exact "About Schmidt", un film despre viata unui barbat la varsta la treia, care isi pierde sotia. Filmul, in esenta , se considera a fi comedie, cel putin asa il prezinta postul TV unde l-am urmarit. Mie mi se pare mai mult drama...ma rog, detalii.
Ideea este ca scena de la final a trezit ceva in mine, si mi-a schimbat putin perspectiva. Pe toata durara filmului, personajul principal ii scrie scrisori unui copil din Tanzania pe care il sponsoriza de la distanta. In scrisorile pe care i le trimitea erau gandurile lui, referitoare la moartea sotiei, la nunta fiicei pe care nu o aproba etc... ii scria trairile lui, ca unui prieten foarte bun. Unui copil de 6 ani din Tanzania, care nu stia sa scrie sau sa citeasca.
In ultima scena, primeste un raspuns din Tanzania, scris de o maicuta de la orfelinatul unde trimitea scrisorile pentru copilas. In care ii spunea ce face baiatul, ii multumea pentru scrisori si il asigura ca desi baiatul nu citeste inca, le-au primit pe toate si le citesc. In plic, mai era un desen facut pentru el de baiat, reprezentand un copilas care tinea de mana mamica. Moment in care dl Schmidt incepe sa planga.
Mi-am dat seama ca in mod normal m-as fi intrebat de ce plange, as fi cautat motivul, mi-as fi dat cu presupusul. Iar acum ...nu. Pur si simplu am inteles. Si nu am simtit nevoia sa ma gandesc la asta, sa caut motivul, sa stiu motivul, pentru ca nu conteaza.
Pe scurt, asta a fost momentul in care mi-am dat seama de alt sens, la care nu ca neaparat nu ma gandisem pana acum, dar acum l-am constientizat si acceptat.
Perioada asta nu a fost deloc o perioada buna. Dar toate au rolul lor. Luni am fost la terapie, la Bowen. Terapeuta mea, Elena Deacu, m-a vazut ca nu sunt prea bine si am inceput sa vorbim. I-am povestit cum duminica la cursul de psihoterapie, m-a intrebat proful daca a avansat, ca nu prea ma simt bine etc. Moment in care normal, am inceput sa plang, si ca de obicei, daca ma pornesc, nu ma mai opresc. Eram intr-o pauza cand s-a intamplat asta. Am reluat cursul, eu plangeam in continuare, noroc ca a urmat pauza de pranz, cand am plecat acasa pentru ca eram prea sleita sa mai continui ziua. M-am dus acasa si am continuat sa plang in schimb. Proful a spus ca sunt "chicken", ca nu spun grupului ce e in neregula (stiu toti ce e in neregula, dar nu stiu detalii).
Elena mi-a spus o chestie foarte inspiratinola, ca de obicei. Ca ar trebui sa vorbesc despre asta, mai ales in grup. Si sa nu ma gandesc ca o fac pentru mine, ci ca parte a misiunii mele.
Pentru ca am o misiune, pe care pot sa mi-o realizez prin colegii mei de la curs, si se asemenea, ii pot ajuta pe ei sa isi indeplineasca misiunea lor. Mi-a spus cat de important poate sa fie pentru ei sa aiba ocazia sa lucreze la curs cu cineva in situatia mea, si cum poate asta sa ii ajute in meseria lor mai departe. Si o sa fie mai pregatiti in eventualitatea unui/unor pacienti cu trairi similare.
Ceea ce m-a facut sa incep sa inteleg mai mult care este scopul. Sa ma adun, sa vorbesc lumii despre asta, sa accept si sa fiu recunoscatoare pentru tot.
Mai mult, ce am simtit la acest film m-a facut sa inteleg ca un sens pentru tot ce mi se intampla este acela de a intelege pur si simplu trairile celor din jurul meu. Normal, un film nu inseamna nimic, dar a fost revelatia mea. Ca si cand as fi gasit scopul pe care nu il vedeam pana acum. Vorbeam si pana acum de misiune, scop etc, dar in seara asta am simtit ca ceea ce traiesc acum ma ajuta sa fiu mai empatica, sa inteleg fara sa intreb, poate sa pot sa ajut mai mult, sa ofer mai mult.
Cu dragoste,
Florenta
