Am momente cand imi aduc
aminte de cum eram. Cum petreceam veri alergand, cum dupa ce am terminat cu
admiterea la facultate faceam jogging in fiecare dimineata, de la 6 , pentru ca
ma obisnuisem sa ma trezesc foarte dimineata sa invat. Cum dansam pana la epuizare
la petreceri in liceu, si aveam reputatie de “Duracell” :), pentru ca ma opream
din dansat abia dimineata. Cum ajungeam acasa de la ora de aerobic cu hainele
in rucsac atat de ude, incat mama radea ca de fapt am fost la “balta” cu
hainele alea.
Si imi dau seama ca obisnuiam sa fiu atat de trista amintindu-mi de asta. Sunt si acum putin
trista. In acelasi timp, imi dau seama ca daca as fi continuat asa, nu cred ca
ajungeam unde sunt acum. M-am dezvoltat mult personal din cauza (sau datorita) “struggle”-urilor
prin care am trecut. Pentru ca la un moment dat mi-am dat seama ca daca o sa
continui sa fac ce faceam, nu o sa se schimbe nimic in starea mea. Mai mult de
atat, eram constienta ca va trebui sa traiesc cu corpul asta toata viata. Sa fiu
suparata pe el nu ar ajuta cu nimic. Nu e ca si cand pot sa nu ii mai raspund la telefon :) .
Asa ca am inceput sa citesc. Am inceput sa fac terapie, sa
ma folosesc de toate uneltele pe care le aveam la dispozitie sa imi fac viata
mai buna, atat cat pot, cum pot. Putin cate putin , in fiecare zi, inseamna mai
mult decat nimic. Cand am fost deprimata, un zambet timid dimineata in oglinda
ma mai scotea putin din starea in care eram. A doua zi, simteam mai mult
zambetul. Si asa mai departe. Asta nu inseamna ca nu petreceam zile intregi
plangand, dar o faceam cu gandul ca ACUM plang, pentru ca de asta am nevoie acum,
si in curand o sa ma opresc.
Apoi am inceput sa accept ideea, in prima faza, ca nu e
nimic rau daca ma iubesc pe mine. Am descoperit ca in unele culturi chiar,
iubirea de sine vine inaintea iubirii pentru altii, ca o conditie. Se spune ca
nu poti sa iubesti cu adevarat pe nimeni, daca nu te iubesti pe tine intai. In prezent,
inca explorez asta.
Analiza Tranzactionala a fost cumva un refugiu pentru mine. Cand
m-am apucat de curs, voiam sa dobandesc ceva cunostiinte despre asta. Pe masura
ce am avansat, am putut gasi atatea explicatii pentru anumite feluri de “a fi”
in anumite situatii, pentru anumite moduri in care reactionez. Si mult mai mult
de atat. Astfel incat, AT-ul a devenit o pasiune, pe care as vrea sa o
impartasesc si cu altii. Sper din tot sufletul sa reusesc, dar orice s-ar
intampla mai departe, sunt fericita ca am ajuns sa iau contact cu lumea
minunata a AT-ului, care mi-a deschis calea spre sufletul meu, pe care atata
timp l-am ignorant.
Cu dragoste,
Florenta
