Thassos 2017 - Lucruri despre care nu am vorbit niciodată

ponton Plaja Pefka - Thassos, 2017

Nu am crescut într-o familie bogată. Au fost și la noi probleme cu banii, certuri între ai mei, un divorț, dar nu pot spune că povestea familiei noastre a fost foarte diferită de – poate – majoritatea familiilor din România.

Cert este că ai mei m-au iubit, am fost prioritatea lor și centrul universului pentru ei. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.

Nu imi amintesc să fi existat vreo serbare la școală, premiere – cu coroniță sau fără, în clasele I-IV, la care ei să nu fie alături de mine. La bac, mă așteptau cu sufletul la gură la poarta liceului.

                    

   

 

                                              Pentru Ionuț nu a fost așa.

Înainte să scriu postarea, i-am cerut acordul . Eu am decis să împărtășesc experiențele mele personale legate de boală, de psihoterapie, în speranța că vor fi persoane care vor găsi alinare, motivație, sau s-ar simți câștigate într-un anume fel citindu-mi blogul.

Mă gândisem de ceva timp că povestea lui este una care merită spusă. Totuși, nu am îndrăznit nici măcar să îl intreb dacă ar fi de acord. Cumva, aveam mereu în fata ochilor imaginea unui copil ținut iarna în frig și nemâncat. Mi se părea un subiect prea delicat pe care să îl abordez. 

În vacanța noastră, pe plajă în Grecia, am avut totuși înca un moment în care mi-am dat seama cât de departe este Ionuț – cel de acum, soțul meu, de copilul neajutorat, din frig. Care m-a făcut să plâng în hohote în cadrul unui workshop de psihoterapie, organizat de școala unde fac eu formare.

Mi-am dat seama cum, în fiecare zi, cu multă muncă depusă în ani de zile, el a transformat clipele de abuz fizic din partea unui tată alcoolic, în imaginea unui om capabil de atâta iubire. Pentru viață, pentru oameni.

Pentru că Ionut a ales să își înfrunte demonii, nu doar să îi ascundă în suflet, sperând că timpul care trece să îi vindece rănile și poate să îi șteargă amintirile. Ok, timpul e vindecător, dar sunt traume pe care nici măcar timpul nu le vindecă. Și totuși, trăim cu o iluzie că „trecem peste”. Desigur, noi oamenii, avem miraculoase mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim în situații critice,iar uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să trăim cu acele răni. Să învățăm să le gestionăm, astfel încât să reușim să ne trăim viața din plin, chiar dacă, poate, rănile nu vor dispărea niciodată.  

Și eu cred – este supoziția mea – că Ionuț asta face. Un copil privat de unele lucruri de bază se poate dezvolta în ...orice. Momentele care pentru mine, erau magice, și le așteptam în fiecare an cu sufletul la gură: diminețile de Crăciun când mă repezeam sub brad să văd ce mi-a adus Moșu’,sunt momente care pentru el, sunt mai mult triste...Știu că există și alți copii cu povești similare, dar el este aici, lângă mine. Zi de zi cu mine, zi de zi mă surprinde, și mă găsesc minunându-mă de cum este el, în toate situațiile care îl provoaca, într-un fel sau altul.

Pe Ionuț poate nu l-au așteptat părinții după Bac. Nu avea timp să se bucure când venea tata de la serviciu, pentru că stătea cu urechea lipita de ușă, încercând să își dea seama dacă „tata” vine treaz sau nu, fiind pregătit să plece de acasă oricând, în caz că lucrurile deveneau periculoase.

Și cu toate acestea în minte, înainte de nuntă, m-a întrebat ce părere am, dacă să vină sau nu la nuntă. Deși, eu, personal, aș fi urlat din tot sufletul că nu mi se pare că prezența tatălui lui ar trebui să îi umbrească o clipă fericirea de la nuntă, am considerat totuși ca nu este decizia mea să o iau. Nici măcar să o influențez. Având în vedere că lucrează la aceste răni, și la altele probabil, în psihoterapie, i-am sugerat să vorbească despre asta cu psihoterapeutul lui. Alături de el, vede lucrurile mai clar, și deciziile sunt uneori evidente, atunci când suntem sinceri cu noi.

Un psihoterapeut bun nu dă sfaturi. 

Este alături de client în călătoria spre răspunsurile pe care le are deja, în suflet.

Este foarte simplu de spus, de pe margine „Nu îl invita. După cât ai suferit??” sau „Trebuie să îl inviți. Este tatăl tău!”.

Nu trebuie nimic!

Creștem cu acest „trebuie să”, pe care, ca adulți, ajungem să îl folosim mai mult ca să îi mulțumim pe cei din jurul nostru, fără să ținem cont de ce ne face pe NOI fericiți. Trebuie, într-adevăr, așa cum ne spuneau părinții când eram mici, să mâncăm, să ne spălăm pe dinți etc.

În rest, când vine vorba de alegeri, și am o îndoială, mă întreb ce mă face pe mine fericită. Abia atunci am un răspuns la întrebarea „trebuie?”.

Ionuț , pentru mine, este un #superhero, care a învățat din experiențe dramatice, a reușit și reușește în fiecare zi să se autodepășească, atât în viața profesională, cât și în cea personală (s-a însurat cu mine, nu?? Provocările apar zilnic! 😊)

Pentru asta, și pentru multe altele îl iubesc, și sunt recunoscătoare în fiecare zi că l-am întâlnit.

Marble Beach, Thassos, 2017

Cu dragoste,

Florența

Cum am fost mireasa Zen :D

Este sambata dimineata, 22 iulie 2017. Ne-am impus sa nu fim agitati. Ionut se mai zvorcoleste in pat, pentru ca el a zis ca o sa se trezeasca la 11.00.  Asa ca se chinuie sa mai doarma.

Eu oricum de cateva zile ma trezesc cu noaptea in cap, desi nu simt ca sunt agitata... sau emotionata. Astazi am dormit si eu pana la 9.

Ne dam seama ca pare unul din weekendurile in care nu avem nimic de facut... ne  bem cafeaua o ora... eu fac yoga... Pana la 11 cand am programare la coafor. Cand ma intorc, "autoritatea" (Ionut) isi da acordul pentru rezultatul final din parul meu, si in casa e in continuare liniste. Doar nasa mea care sta la machiaj. Urmez eu.

Cand sa plecam spre biserica, se mai aglomerase casa, au venit prietenii nostri, nasii (mi-a fost destul de greu sa inteleg ca o sa plecam cu alai, chiar credeam ca o sa fim doar noi doi spre biserica :)). Curios ca au acceptat prietenii nostri sa fie gata si la noi pe la ora 2, in weekend, cand asta e ora lor de trezit sambata :)) ).

photo credit Marian Nadu

Cert este ca, din momentul in care mi-a iesit o data, este mult mai simplu. Sa ma explic. La civila ma asteptam sa ma copleseasca emotiile, si sa ma chinui sa merg. Cu asta in cap, am facut o incercare: "Ce-ar fi sa ma bucur, fara sa simt totusi ca imi explodeaza capul de entuziasm?":))). Si am vazut ca se poate. Si ca am fost ok si in restul zilei,chiar si dupa ce m-am calmat, in zilele urmatoare. Pentru ca desi puseul in scleroza multipla apare de obicei, dupa o perioada stresanta, mi s-a intamplat si dupa prea mult extaz. Nu la fel de grav, dar a fost. Iar concluzia mea a fost ca puseul este corelat pur si simplu cu emotiile puternice (fie pozitive sau negative). 

In ziua nuntii, stiam ca ma asteapta o incarcatura emotionala puternica. In primul rand, toti oamenii pe care ii revedeam, care erau acolo pentru noi. Multi care au calatorit din strainatate, chiar din alte continente, ca sa fie alaturi de noi. In sine, acesta este un sentiment coplesitor.  

Si mi-am dat seama ca am invatat sa ma bucur "echilibrat" :) . Sa fiu prezenta, si sa imi pastrez capul la locul lui. Sigur, asta nu este echivalent cu a nu simti emotiile deloc. Am ras, am plans, si am fost prezenta.

photo credit: Marian Nadu

*as vrea sa spun doua vorbe si despre preotul Ioana, de la Biserica Sf Nicolae Dintr-o Zi, din Bucuresti. Spun cu inima deschisa ca este un preot altfel, care ne-a facut sa radem si sa plangem in ora petrecuta la ceremonie, un preot foarte... uman, care ne-a vorbit din suflet, nu din carti bisericesti. Si am apreciat foarte mult.

In anii trecuti, am vazut cum organizarea nuntii a fost un stres constant cam un an de zile inainte de petrecere. Mi-am impus sa nu fie asa. Nu imi permiteam un stres prelungit. Voiam sa fiu functionala si la nunta , dar si dupa. 

A fost important si ca Ionut a fost pe aceeasi lungime de unda. Pentru amandoi scopul a fost no stress, si mai mult, ne-am super distrat in planificarea nuntii. 

Chiar si la dans, desi recunosc ca aici am avut cateva meciuri, dar noroc ca s-au desfasurat in sufrageria noastra, unde tot noi ne-am impacat :D

                                     repetitii 22iunie in sufragerie

Cred ca foarte importanta a fost planificarea si cronologia. De cand am inceput sa ne ocupam de nunta, am conceput un fisier Excel (traiasca Excelul!), cu cheltuieli estimate si reale, distribuite pe luni. A iesit un "ditai ceaceaful", dar asa am fost linistiti ca nu ne-a scapat nimic din vedere.

In plus, ne-am completat reciproc foarte bine. Eu cu "project management", deadlineuri etc (doar nu degeaba sunt corporatista de atatia ani!), el cu drumuri pe care eu nu puteam sa le fac, discutii cu restaurante (doar asta e domeniul lui, si asta ii si place!-sa manance ,adica :)) )

In consecinta, ne-am simtit extraordinar atat planificand nunta , cat si la petrecere. Si nu, nu sunt de acord cu afirmatia ca "Nunta este pentru invitati, nu pentru miri". In zilele noastre, "ciorba de potroace" nu prea am auzit sa se mai faca (pentru ca acolo se presupune ca se distreaza mirii), si noi chiar ne-am super distrat la party. Totul a iesit perfect, exact cum am vrut, si suntem cu atat mai multumiti stiind ca am facut totul singuri, de la zero.

Da, a fost cea mai frumoasa nunta la care am fost! :D

Cu dragoste, 

Florenta