Prietena mea cea mai bună din copilărie este balerină la Birmingham Hippodrome.
 |
| Daria |
 |
| Daria, in "Elite Syncopation" |
Weekendul acesta a fost programat să o vizităm pe Daria în Birmingham și să o vedem dansând în Spărgătorul de Nuci. Din păcate, cu puțin timp îninte să plecăm, s-a accidentat și nu a mai putut să danseze sâmbătă seara, dar sunt fericită că am avut timp să petrecem împreună :X. Și pentru că a stat lângă mine în sală în timpul spectacolului, am avut ocazia să aflu răspunsurile la toate curiozitățile mele referitoare la spectacolul acesta, dar și în general ”backstage info” (lucruri ca ”- în scena în care ninge, ce cade de fapt pt voi? -confetti. - și nu alunecați? -ba da, dar de obicei după scena aia mai mult alergăm, iar după, se trage cortina și se mătură”). Bineînțeles că începuse lumea în jur să ne ”șșșș-îie” pentru că vorbeam în timpul spectacolului, și de fiecare dată eu aveam instinctul să spun ”E ok, ea e balerină aici!” :))) (ea a explicat că asta nu înseamnă bineînțeles, că e teatrul ei :))).Dar era amuzant oricum.
 |
| Birmingham Hippodrome , interior |
Primul lucru care mi-a sărit în ochi la ieșirea din sală, a fost CÂTE PERSOANE CU DIZABILITĂȚI AU FOST LA SPECTACOL. Știam că înafară lucrurile stau total diferit, dar pur și simplu nu am putut să nu fiu surprinsă, în mod plăcut, că ei chiar ies din casă acolo. Și nu doar să își cumpere pâine, de la cel mai apropiat magazin. Ci au o viață împlinită, călătoresc, merg la balet, la concerte.
A trebuit să așteptăm vreo trei lifturi ca să avem loc, pentru că urcau mereu persoane cu scaune rulante (și cu zâmbetul pe buze). Doamne aranjate, ca pentru un spectacol de balet, în rochii negre sclipitoare și pălării, domni în cârje la cravate, inclusiv tineri gălăgioși cu prietenii lor. Doar să fiu acolo îmi dădea o stare foarte bună.
M-am gândit la lucrurile care sunt diferite la noi vs la ei, și mi-am dat seama (așa cum intuiam, de fapt), că marea diferență constă mai degrabă în modul intrinsec în care privești, simți lucrurile:
- încep, normal, prin a analiza infrastructura. La teatrul din Birmingham unde am fost noi, erau, bineînțeles, rampe peste tot, lifturi, toalete pentru persoane cu dizabilități. Oricine acordă prioritate persoanei în scaun, baston, cadru. Parcările pentru persoanele cu dizabilități nu sunt niciodată ocupate de alte mașini și nimeni nu se ”uită lung” după un tânăr în baston. Totul e...doar normal. Făcând o comparație, la Universitatea Titu Maiorescu din București, unde studiez eu psihologia , nici măcar nu există lift. La cursuri și examene am urcat mereu pe scări, și asta în condițiile în care secretariatul este la etajul doi, deci orice aș face, tot trebuie să ajung pe acolo. Nu mai menționez că cele cinci (?) locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități, sunt mereu goale, nu pentru că se respectă neapărat persoanele cu dizabilități, ci pentru că nimeni nu are cheia de la lanțurile cu care sunt împrejmuite. De multe ori nu este portar acolo, așa că parchez pe unde apuc, și când găsesc pe cineva, îmi spune ”Domnișoară, nu avem cheie, dar parcați aici...” (în altă parte, deci nu chiar la intrare). Plănuiesc să fac plângere în legătură cu asta. Anul acesta termin facultatea aici, măcar să rămână ceva
Ok, asta cu infrastructura este, de cele mai multe ori, strigător la cer. După ce că mă chinui să merg oricum, trebuie mereu să calculez pe unde să merg, unde pot să parchez, cu cine aș putea să mă întâlnesc să mă ajute dacă sunt scări etc. Deși din fericire încă pot urca scări, tot este un factor de anxietate.
Cu toate acestea, să vedem ce am putea face NOI:
- Cel puțin din câte am văzut eu - dar mi-a confirmat și șefa mea care locuiește în Londra, nicio persoană cu dizabilități nu simte niciun fel de rușine că e bolnavă, nu simte că oamenii din jurul ei trebuie să facă ceva special pentru ea, nu se acuză că a ieșit din casă. Din nou, este totul doar normal, lucrurile se întâmplă pentru că așa trebuie să se întâmple.
Îmi dau seama că orice fac, mă lovesc de mentalitatea atâtor generații din România. Rușinea că ești bolnav am experimentat-o și eu, timp de ani lungi în care am preferat să țin pentru mine diagnosticul, simptomele, boala. Simțeam că intru în pământ când observam că mi se agravează simptomele și încep să șchiopătez. Cu atât mai dramatic era când mă mai întrebau colegi de muncă, vecini sau lume pe stradă ce am pățit, de ce merg așa. Deși răspundeam evaziv, amabil și cu zâmbetul pe buze că ”nu e nimic grav...trece”, oamenii aceia deveneau pe loc dușmanii mei, care, în imaginația mea, râdeau de mine și mă priveau cu superioritate.
După multă terapie personală, mi-am dat seama că ar trebui să testez realitatea mai des, că oamenii (chiar dacă în România, de multe ori, se uită lung) au dramele lor și chiar dacă pe moment pot fi surprinși, în cinci minute oricum uită de mine. În mod ideal, nu au nicio problemă cu faptul că eu merg în baston. Dacă au, este alegerea și problema lor , iar eu nu sunt responsabilă de asta.
- Atunci când au nevoie, oamenii cer ajutorul. Din nou, nu este nicio rușine că ai nevoie de ajutor să urci o treaptă. La nivel rațional, majoritatea persoanelor cu dizabilități din România - cu care am vorbit eu, știu asta. Mai mult, suntem chiar primii care ne oferim ajutorul oricui, de multe ori, chiar și persoanelor care nu au nicio problemă (Ionuț mă ceartă mereu când, de multe ori, țin eu ușa la lift pentru alții). Cred că este în natura noastră, și poate și un statement că ”uite! pot! Nu sunt handi!” (deși în mod evident, sunt în baston). Ca popor (cel puțin o parte din popor), avem obsesia să nu deranjăm. Că poate alții se vor simți iritați că trebuie să facă ceva pentru noi.
De când studiez analiză tranzacțională, în situațiile în care am dubii referitoare la ce ar trebui să fac în unele situații, merg pe principiul lui Berne, OK-OK. Pe scurt, acest principiu afirmă că fiecare dintre noi suntem ok, sau cel puțin avem capacitatea să fim. Dacă uneori nu suntem (financiar, depresii etc), avem capacitatea intrinsecă de a rezolva problema, avem abilitățile psihice de a lua decizii (excepție fac unele persoanele cu afecțiuni psihice diagnosticate, dar chiar și acestea pot ajunge să aibă o viață împlinită).
În exemplul de mai sus, consider că este OK să cer ajutor în momentul în care am nevoie să urc o treaptă, asta nu mă face mai puțin independentă sau mai puțin valoroasă. Atunci, în acel moment, am avut nevoie de ajutor.
În același timp, persoana căreia i-am cerut ajutorul este OK. Are capacitatea psihică de a lua decizia dacă mă poate/își dorește să mă ajute, are posibilitatea să îmi spună NU dacă în acel moment s-ar simți deranjată să facă ceva pentru mine, iar asta, este OK din nou. Nu este nevoie ca eu să mă simt ciudat că îi cer ajutorul, că voi deranja cu cerința mea, atâta timp cât acea persoană este în cunoștiință de cauză și ca adult, mă poate refuza.
Cu fiecare ieșire din țară observ cum ar trebui să fie lucrurile. Și dacă la nivel național, sistemul de beneficii pentru persoanele cu dizabilități este departe de a fi perfect, la fel și modul în care noi, persoanele cu dizabilități, gestionăm lucrurile, este departe de a fi perfect. Diferența este că noi ne putem îmbunătăți perspectivele de AZI, fără să fie nevoie să așteptăm soluțiile din afară. Putem să schimbăm modul în care gândim, în care facem lucrurile, în care vedem lucrurile. Putem alege să fim fericiți, noi cu noi, așa cum suntem, deși unele lucruri vor fi întotdeauna mai greu de obținut.
Deși am stat doar de sâmbătă dimineața, până duminică seara, am simțit că a fost un weekend foarte intens. După balet, am luat cina într-un restaurant foarte draguț din Birmingham.
 |
| copyright www.sabaisabai.com |
 |
| abia ne intalnisem la teatru:Daria,eu, Katie |
La balet am fost doar eu, Daria și șefa mea din Londra, care o cunoscuse pe Daria la nuntă, și la cină ne-am reunit cu băieții, adorabila fiică a șefei mele și prietenul ei.
După cină, am luat faimoisul English tea la părinții șefei mele acasă, un cuplu ieșit la pensie de ceva timp, de care ne-am îndrăgostit imediat. La aprox. optzeci de ani, merg la toate spectacolele de balet din Birmingham (văzuseră toate spectacolele Dariei, deși nu se cunoșteau). Asta atunci când nu călătoresc (peste tot în lume!). M-a impresionat atât de mult spiritul lor, și curiozitatea lor autentică despre România, sistemul de educație, politică, despre ce facem noi și cum învățăm noi, românii, atâtea limbi străine. De altfel, Daria vorbește șapte limbi străine, ceea ce este șocant chiar și pentru noi! :). Părinții lui Katie mi-au arătat, din nou, că viața după vârsta de șaizeci de ani nu trebuie să se rezume la gătit sau ieșit după pâine.
Apoi, eu, Ionuț și Daria am fost găzduiți peste noapte de șefa mea, așa că a doua zi am avut timp să facem yoga, să ne plimbăm cu mașina prin Berkhemstead, un orășel superb, în timp ce șefa mea a gătit un minunat prânz vegan (ea este vegana de 35 de ani!).
Am revenit după un weekend în Birmingham ca dintr-o vacanță în care am învățat atât de multe! Sunt recunoscătoare pentru această ocazie de a vedea, încă o dată, că viața nu trebuie luată așa de mult în serios!
Cu dragoste,
Florența
