Despre Depresia de care uitasem

photo credit: Denisa Irimia

Nu am considerat niciodată că am trecut prin vreo fază dură de depresie. OK, am plâns mult când au murit ai mei. Sau când am avut puseul din 2016, și simțeam un amestec de panică (dacă rămân așa? mergeam și plângeam când mă chinuiam cu cadrul prin casă să fac doi trei pași). Dar dacă eram în mod specific întrebată de faze de depresie - ceea ce, în general se consideră a fi tristețe accentuată, fără cauze evidente - nu am considerat că am trecut vreodată printr-o perioadă de tristețe nejustificată. Muriseră ai mei, era logic să fiu tristă! În puseul acela, chiar dacă plângeam foarte mult peste zi, o făceam conștient, știind că o să îmi treacă. Iar asta nu însemna că în momentele în care nu plângeam, eram complet tristă. Nu simțeam că orice aș face, nu pot zâmbi, ceea ce îmi dădea un anumit confort psihic, asigurându-mă că ”ok, nu e depresie, nu e grav. O să treacă”. Când am vorbit în cadrul prezentării de la IBM despre depresie, am spus că nu m-am confruntat în mod explicit așa ceva, nici când au murit ai mei, nici când am avut un declin fizic.

De fapt, am uitat.

O discuție aparent banală mi-a reamintit de o perioadă în care CHIAR am fost deprimată. Discutam despre Crăciun. Prietenii mei apropiați știu că sunt o mare fană a tot ce înseamnă sărbători de iarnă: brazi, beculețe, cântece de Crăciun (radioul lui Moș Crăciun urlă toată ziua, de când se termină matinalul de la Guerrilla până mă culc!), cadouri și speranța unor fulgi de zăpadă în perioada cu pricina (asta nu se întâmplă aproape niciodată, totuși...cel puțin nu ninge în București de Crăciun).

Îmi povestea prietena mea cea mai bună că cel puțin anul ăsta, i-a fost foarte greu să se entuziasmeze de Crăciun, în special din cauza situației politice și incertitudinii din România. Într-adevăr, nici eu nu m-am simțit la fel de merry ca de obicei, din cauza asta. 

Totuși, îmi spunea că singurul motiv pentru care nu urăște ceea ce a devenit Crăciunul sunt eu:D (Moș Crăciun ar fi mândru de mine!)

cu Diana, în vacanță cu fetele la Lisabona

Pentru că își amintește mereu de unul dintre primii ani ai prieteniei noastre, când după un puseu care mă cam dăduse peste cap, eram foarte tristă, devenisem tăcută, abia zâmbeam, astfel încât prietenele mele (cu care lucram în birou și astfel mă vedeau zilnic), nu mai știau ce să îmi facă. Mi-am amintit apoi cum săptămâni în șir am fost chiar deprimată. Am avut în perioada aceea o ieșire cu echipa pentru o cină, și deși aceste ieșiri erau mereu prilej de hăhăială cu team-leaderii și colegii, conștientizam cât de tăcută sunt și oricât aș încerca, nu reușesc să schițez nici măcar un zâmbet. Simțeam fizic, o durere foarte mare, care totuși nu era nici din cauza puseului, sclerozei multiple etc. Era durere psihică, manifestată acolo unde ne imaginăm noi că ar trebui să fie sufletul, în capul pieptului. O durere seacă, fără lacrimi, pentru că nici nu puteam să plâng, și nici nu știam de ce aș plânge. Până la urmă, puseul trecuse, simțeam că îmi revin ușor ușor. Atunci nu știam nimic despre refulare, despre tristețe și depresie care pot să apară din senin, după o lungă perioadă de reprimare, în care tristețea propriu-zisă nu a fost manifestată . Pentru că nu îmi dădeam voie să simt așa ceva.

Atunci am avut noroc. Am depășit acest moment singură, doar pentru că... beculețe. Diana mi-a descris cum s-a văzut asta de la ea atunci: deși toate fetele erau preocupate, nu știa nimeni ce să îmi facă. Plecam în fiecare seară acasă de la birou, și mă întorceam a doua zi în aceeași stare. Până când într-o zi, pur și simplu am venit și le-am spus, cu zâmbetul pe buze că gata. Nu mai sunt tristă. A revenit totul la normal. 

”- Cuuum?? Ce ai făcut?? 

- Păi am fost la cumpărături și erau o groază de beculețe, beteală, globuri în rafturi. Și m-au binedispus. Și gata!”

Mi-a povestit asta, mărturisind că la momentul respectiv a părut ceva magic, cum depresia a dispărut ca prin minune de la o zi la alta :).

Este, într-adevăr, o poveste de Crăciun minunată, și cred că acum am o explicație pentru bucuria pe care o simt în acea perioadă. Sau datorită bucuriei Crăciunului am depășit ceea ce părea o depresie profundă? Nici nu mai contează :).

Interesant totuși cum în tot acești ani ce au urmat, am preferat să uit de acele momente. Am foarte clar în minte momente de tristețe groaznică, chiar disperare în pusee, clipele traumatizante din episodul cu accidentul de mașină dar și clipe de fericire nebună pe care mi le amintesc foarte bine. 

Dar asta... pur și simplu am uitat-o. Am îngropat-o. A fost, a trecut, și dacă nu ar fi fost ”martori”, cine știe dacă mi-aș mai fi adus aminte vreodată. Și știu că inconștient, am vrut să o uit.

Pentru că noi, oamenii, avem miraculoase mecanisme de apărare, care de cele mai multe ori ne ajută să depășim momente în care, dacă ne-am lăsa pradă emoțiilor, probabil ne-am scufunda și cu greu am mai reuși să ieșim de acolo. Problema este că obișnuim să continuăm să aplicăm o strategie care a funcționat o dată, de fiecare dată. O strategie care ne-a ajutat să ne mobilizăm într-o perioadă stresantă, traumatizantă când poate eram copii, o vom folosi și la patruzeci, cincizeci de ani, când poate ni se pare că situația seamănă, deși de fapt, este total diferită. Și cu acea magie în cap, vom aplica aceeași soluție, care cel mai probabil nu va mai funcționa acum. 

Poate că dacă atunci când a murit mama aș fi încercat să merg undeva unde să vad beculețe și beteală nu m-ar fi ajutat prea mult. Din contră, cel mai probabil aș fi devenit și eu unul dintre Grinch-ii care mă înconjoară.

Sentimentele o dată reprimate, vor refula, poate mai devreme sau mai târziu. Iar când vor refula, o vor face sub diferite forme: depresii nejustificate, furie îndreptată spre noi sau spre cineva la întâmplare, anxietate, agitație etc etc. Mecanismele de apărare au un rol bun. Totuși, atunci când nu ne conștientizăm emoțiile, se pot întoarce ca un bumerang. 

Astăzi, se întâmplă să fiu uneori pur și simplu nervoasă, să îl reped pe Ionuț din nimicuri, când trec prin fazele astea. Din fericire, am ajuns să râdem când se întâmplă asta: mai bine stăm și ne gândim din ce motiv aș putea fi stresată de fapt, care poate avea sau nu legătură cu el. Și pentru că vorbim despre asta, îmi clarific lucrurile în capul meu iar atunci ne gândim împreună la o soluție. Mi-ar plăcea să dau un exemplu ce facem când e el cu capsa pusă și se rățoiește la mine, și cum ne gândim împreună să îi rezolvăm LUI problema, dar... asta nu se prea întâmplă :)). Cumva, dacă el are o problemă, de exemplu legată de job, știe asta, și mă întreabă pur și simplu. Cred că asta e diferența dintre pasivi-agresivi și restul lumii :))

photo credit: Denisa Irimia

Cu dragoste,

Florența