Mami cu Scleroza Multipla - Primul puseu

A venit și momentul ăsta...La trei luni după naștere, primul puseu. S-a întâmplat așa repede, nu aș putea spune că a fost ceva anume ce a declanșat. Dar mi-a reamintit că oricât de pozitivă, optimistă aș fi, și oricâte motive de bucurie am acum, de când o avem pe Aida, scleroza multiplă este acolo, undeva in background, și acționează când consideră ea. Eu aș spune că la întâmplare, deși am niște dubii.

Cu două zile înainte fusesem la neurolog, la reevaluare, însoțită, bineîmțeles de Aida și Ionuț. Cred ca după acea evaluare, când ne-am oprit în parc, am avut câteva momente de singurătate, eu cu mine: am mers 100 metri singură, fără cărucior, fără Ionuț. Mă minunam cât de independentă sunt :)). Eram mai bine atunci. Doamna neurolog mi-a spus că nu se aștepta oricum să fac puseu, îtrucât dianosticul meu este de SM secundar progresivă, și că rămâne să ne auzim o dată ce termin cu alăptatul

Tot atunci m-am hotărât că în timpul acesta, în care suntem amândoi acasă, chiar ar trebui să mă ocup de condiția mea fizică mai serios. Ok, mai mereu m-am dus o dată-de două ori pe săptămână la bazin, acasă încerc în fiecare zi să fac stretching, yoga și bicicletă medicinală, dar deși Aida mă trezește doar de două -trei ori pe noapte și doar ca să mănânce, fără plânsete etc, cred că s-a adunat oboseala. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să trebuiască să mă ridic din pat să încălzesc biberoane etc așa că mă consider norocoasă din punctul ăsta de vedere. 

Dar...adevărul e că nu sunt într-un loc prea bun acum. La o luna după ce s-a născut Aida am fost anunțată  că se închide firma și voi fi disponibilizată. Nu se știe când, în teorie termenul este până la sfârșitul anului, dar disponibilizările se vor face în valuri, și sincer mă aștept ca eu să fiu la început. Acesta a fost un alt motiv care m-a zdruncinat psihic, într-o perioadă în care eram destul de vulnerabilă, hormonală etc. Deși aveam în minte că la un moment dat mă voi dărui total profesiei de psihoterapeut, pentru mine securitatea financiară, a unui job sigur a fost mereu crucială. 

Chiar nu sunt înclinată spre profesii cu risc, îmi place siguranța și aveam în minte că voi renunța la job doar când voi fi 100% sigură de venitul din profesia de psihoterapeut. Dar am văzut de multe ori că viața nu funcționează după cum îmi planific eu, și poate așa și trebuie. 

Bineînțeles că șocul a fost oricum destul de mare, deși se vorbea de vânzarea firmei de mult timp, dar cumva dacă tot nu se întâmpla, îmi făceam speranțe că totuși nu se va schimba nimic. Primul impuls la aflarea veștii a fost să mă gândesc că alt job la fel de flexibil nu îmi voi găsi, m-am devalorizat maxim, simțeam ca nu mai valorez nimic fără un job care să îmi asigure traiul pe care l-am avut până acum. Simțeam, din nou, că nu sunt suficient de bună pentru ea, că poate voi fi în imposibilitate să îi ofer viața pe care mi-o doream pentru ea. 

Ionuț crede că vestea pierderii jobului de atunci, care încă mă ține ocupată, a fost principalul motiv pentru acest puseu. În combinație cu schimbările din viața noastră, somnul care deși este mult mai bun decât mă așteptam, m-a afectat probabil. 

Caut luminița de la capătul tunelului, știu că sunt norocoasă că îl am pe Ionuț, că am o minunăție de copil, și mereu am avut în vedere ca orice fac, să fiu pregătită să reconstruiesc. Iar acesta este momentul în care sunt pusă față în față cu temerile mele. Și cu decizia referitoare la ce îmi doresc să fac mai departe: vreau să îmi caut un alt job într-o multinațională, în domeniul în care am profesat în ultimii șapte ani, sau a venit momentul să mă dedic psihoterapiei, să îmi iau viața în mâini și să fac ceva pe cont propriu?  Nu m-am considerat niciodată o antreprenoare, cu toate astea de psihoterapie m-am îndrăgostit, știu că sunt un psihoterapeut bun și este un domeniu pe care simt că îl stăpânesc, îl iubesc, ador să îl aprofundez și să lucrez cu clienți și sunt dispusă să ies din spațiul de confort al unei multinaționale. Mi-a frică, dar sunt din ce în ce mai convinsă că asta trebuie să fac. Până acum, luam clienți în timpul meu liber, după job. Acum, voi intra în maternitate și când voi considera că Aida se va putea lipsi câte o ora de mine, voi reîncepe să văd clienți. 

Acum, puseul meu ne-a destabilizat. Discutăm, ne dăm seama că este o perioadă grea pentru noi, ca familie, ne căutăm suport unul în celălalt - Ionuț este cel puternic acum. Are grijă și de noi două, și de casă, cumpărături etc. Aida nu acceptă biberon decât foarte puțin, iar eu după perfuzie trebuie să fac o pauză de alaptat de minim două ore (ideal ar fi trei-patru ore, deși pe site-ul http://www.e-lactancia.org/ cortizonul apare ca risc foarte scăzut de a se transmite la bebeluș prin alăptare). Ea mănâncă din oră în oră! Deși în biberon este lapte matern, pe care îl mulg (mă chinui și cu asta pentru că nu reușesc să mulg prea mult, indiferent dacă am folosit pompă manuală sau eletrctrică... din fericire am o vecină minunată cu un bebeluș puțin mai mare și mă ajută să completez cu lapte matern - facem ce putem), Aida refuză biberon, nu bea mai mult de 10-20 ml în pauza de după perfuzie, se enervează, plânge, eu mă simt vinovată... Este greu, ne chinuim toți trei. Din fericire, mai avem două perfuzii și sper să mă simt și eu mai bine fizic și să ne reintrăm în normal.

Totuși, mă așteptam să mă simt mai bine după trei perfuzii, dar nu e foarte bine. Am glezna stângă blocată, mă pot deplasa dar foarte greu. La vot am fost toți trei, dar Ionuț m-a luat în brațe pe scări și o bunicuță foarte amabilă ne-a ajutat cu Aida. Important e că am votat! Sper, totuși, ca după aceste cinci zile de perfuzii, să mi se îmbunătățească starea.

cu branula și Aida la vot

Pentru moment, nu am ce să fac decât să aștept. Ne îmbărbătăm unul pe altul că va fi bine, și că vom trece peste asta. Este un moment dificil, dar știu că îl vom depăși împreună.

Cu dragoste,

Florența

Mami cu Scleroză Multiplă: între rațiune și emoție

 

De când am hotărât să o avem pe Aida, am început să mă pregătesc psihic la gândul că voi avea un bebeluș, un copil, la ce impact va avea asta asupra mea și bineînțeles, ce impact îmi doresc să am eu asupra ei.

Mi-am repetat, la nivel rațional, că vor fi lucruri pe care nu le va putea face cu mine, ci cu Ionuț, și că vor fi o mulțime de alte lucruri pe care le va face cu mine. Ne-am imaginat amândoi, cum ei vor merge la festivaluri de muzică, vor alerga, vor face împreună activități fizice pe care eu nu le pot face, iar alături de mine va învăța empatia, va învăța italiană iar în final, indiferent ce va dori ea să facă cu fiecare din noi, va fi ok, chiar dacă nu va fi așa cum ne-am imaginat noi.

Planul este în continuare unul bun. Realitatea, însă, mă lovește de fiecare dată când raționalul nu coincide cu emoțiile, cu ceea ce simt.

Ce m-a învățat fetița mea de șapte săptămâni 

Este incredibil cum în aceste prime săptămâni de când sunt mamă, au ieșit la suprafață amintiri, emoții. Știam asta, dar mi-am confirmat încă o dată că subconștientul nostru este un tărâm infinit. În ciuda anilor de terapie personală și a tuturor orelor de supervizare pentru terapiile clienților mei, atunci când poveștile noastre aveau elemente comune ce mă zguduiau, venirea unui bebeluș în viața mea a scos la iveală numeroase conflicte încă existente. Eram conștientă de unele dintre ele, dar nu eram conștientă de unde vin.

Frica de respingere, de refuz, de a fi invizibilă

 

În primele săptămâni, am avut momente, presărate printre momentele magice alături de fetița mea, când plângeam pe umărul lui Ionuț ”că Aida nu mă iubește”. ”Că Aida merită o mamă mai bună”, că ea, care e așa perfectă, merită o mamă care va putea să alerge după ea, care să poată să o poarte în slig sau marsupiu și să se plimbe cu ea prin casa la colici. 

În momentele de plâns neconsolat din cauza colicilor, m-am simțit de multe ori neputincioasă. Tot ce puteam eu să fac era să o țin în brațe, să îi cânt (deși nu sunt sigură  că mă auzea de multe ori, când țipa foarte tare -sau poate de asta țipa?! :)) ). De aceea de multe ori, Ionuț o lua în marsupiu, se plimba cu ea prin casă, și o ducea în baie, unde lăsa chiuveta să curgă (am descoperit că asta o calmează foarte eficient!-”mersul la Dunăre”). De cele mai multe ori mă ține și eu după ei, dar au fost clipe când am rămas în sufragerie, și mi se rupea inima că nu pot să fac mai multe să îi alin suferința. Atunci, mă simțeam exclusă.

Cred că orice mamă are conflictele acestea, dar cumva neputința că nu mă pot plimba cu ea în brațe mă omora. Și începeau gândurile că nu fac suficient de mult pentru ea. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că fizic, sunt ”defectă”. Da, luasem în calcul că așa va fi, că de aceea este important ca noi doi să fim o echipă -ceea ce am și făcut, dar nu îmi puteam scoate din minte că din cauza asta, ea mă va iubi mai puțin. 

Din fericire, faptul că Ionuț a fost aproape și ca întotdeauna, ”a avut cuvintele la el” :) m-a ajutat să depășesc etapele acestea. Iar ea se liniștește în brațele mele chiar dacă nu o plimb.

Eram conștientă de această frică de respingere, chiar de refuz pe care o am, și râdeam recent cu o mămică, vecină de scară, că uneori nu îmi chem nici prietenele la mine din cauza fricii de a fi refuzată :)). Asta este destul de amuzant, dar noua relație pe care o am cu Aida mi-a readus în amintire momente din copilărie legate de mama. A părut că mi-am găsit explicații pentru unele lucruri  ”out of nowhere”. Îmi amintesc clar episoade din copilărie, cu mama și cu alte fetițe, când simțeam că mama le acordă mai multă atenție lor decât mie. Știu că făcea asta pentru a nu le crea lor disconfort, și mai știu că din cauza asta sunt foarte teritorială acum, de multe ori geloasă chiar pe prietenele mele, pe relația dintre ele, sau mă simt exclusă. Nu am făcut legătura până în momentul acesta, în care mă simțeam exclusă din relația cu Aida. 

”Dozatorul” la aparat

Au fost momente în care mă simțeam invizibilă pentru ea, poate și pentru că am început să glumim pe seama faptului că momentan sunt ”sticla de lapte/dozator” pentru ea, astfel că la un moment dat, simțeam că nu mă vede ca pe altceva. Într-adevăr, cea mai mare parte din timp alături de mine o petrece ”la masă”. Într-adevăr, timpul de alăptare este timp prețios în care se formează conexiunea mamă-copil, dar în momentele mele de baby-blues, mai alea când se enerva că nu îi convine fluxul de lapte etc (probleme grave are fie-mea!), mă simțeam respinsă și invizibilă, eu ca mamă, dincolo de rolul meu de dozator:)). 

Am mai scris AICI despre frica mea de a fi invizibilă, iar concluzia mea acum, la finalul primei perioade în conexiunea noastră (zic eu că suntem la final) este că fiecare mamă experimentează în felul ei noua relației și în orice caz, conflicte pe care nu le-am rezolvat înainte, vor ieși la suprafața acum. În egală măsură, aspecte de care nu eram conștientă au intrat în sfera conștiinței acum, și nu e neapărat cel mai bun moment. Sunt sigură că urmează să mai descopăr și alte părți din mine.

 Mai bine spus, ea îmi va arăta noi părți din mine.

Din nou, tatăl Aidei ne-a dat spațiu să ne descoperim una pe cealaltă și eu am simțit că a contat foarte mult asta, pentru conexiunea noastră, sau cel puțin, pentru percepția mea de mamă cu hormoni :D.

Cu dragoste,

Florența