A fost greu?
Eram și suntem așa de entuziasmați de ea încât nu putem spune că ea este motivul pentru care ne este greu. Și nici nu cred asta.
Lucrurile s-au complicat odată cu puseul meu. Am pornit în drumul ăsta mai mult singuri știind că nu o să avem mult suport. Am învățat să-i facem băiță privind videoclipuri de pe YouTube. Adevărul este că mediul online și cărțile de parenting și psihologie pe care le studiez eu au fost stâlpii noștri. Și bineînțeles cel mai important a fost că ne-am avut unul pe celălalt. În momentele cele mai grele și copleșitoare, când presiunea era din ce în cel mai mare, am știut să ne oprim și să vorbim unul cu celălalt. Asta nu înseamnă că nu am avut și discuții contradictorii, poate chiar ne-am și certat când presiunea era prea mare, dar de fiecare dată ne-am cerut scuze unul celuilalt și am discutat despre adevăratul motiv pentru care am avut respectivele discuții. Cel mai important a fost că fiecare din noi a putut să înțeleagă ce simte celălalt când lucrurile o luau razna.
M-am simtit uneori judecată că am ales sa fac copil în ciuda bolii.
Recent la recuperare unei doamne i-au dat lacrimile si m-a felicitat că sunt curajoasă. La fel și medicii de la Spitalul Militar de la secția de recuperare, unde am început un program de reabilitare dupa puseu.
Îmi dau seama ca eu sunt de fapt cea care mă judecam.
Începând cu primele ei zile de viață simțeam nevoia sa îi cer iertare mereu, îi repetam în timp ce o țineam în brațe că îmi pare rău că nu pot fi o mamă perfectă pentru ea. Pentru că ea e perfectă. Încă îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba în brațe, când ea, deja la trei luni, e așa curioasă, atentă la tot ce se întâmplă în jur, își dorește să exploreze și să descopere ce îi rezervă lumea asta nouă pe care a ales-o. Dar ma obișnuiesc că pentru genul ăsta de explorare e "tati". Iar Ionuț mi-a subliniat faptul că acum îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba din Adult, ca pe un statement, ca pe o explicație rațională, un fapt cu care va trebui să se obișnuiască. Așa stau lucrurile.
”Mami nu se poate plimba cu tine în brațe. Mami se poate dezechilibra și așa e bine pentru tine. Noi facem alte lucruri împreună”.
Ionuț... care încă reușește să mă impresioneze după aproape șase ani. Pentru faptul că l-am cunoscut, că a intrat în viata mea și o face de un miliard de ori mai bună, din toate punctele de vedere, mi-am găsit numeroase explicații, mai mult raționale. Azi dimineață mă gândeam cât de mult a atârnat de fapt... norocul. Îmi dau seama uneori că de fapt, sunt pur și simplu norocoasă că a intrat în viața mea, sunt norocoasă pentru cum e el, pentru cum s-a format el, singur, în ciuda greutăților pe care le-a avut. De multe ori mă gândesc că o dată cu decizia lui de a-și continua viața alături de mine, a ales greul în continuare. Știu că el nu gândește așa, nu simte așa și mă va certa că am scris asta, dar e important pentru mine să rămân conectată la realitate. Știu că el vede în mine alte lucruri și pentru acele lucruri a rămas. Și eu cred că ce avem e unic, cu toate astea cred că e nevoie de mult curaj să rămâi lângă o persoană cu o boală progresivă.
Ce ne-a ajutat să depășim perioada asta și momentele în care amândoi eram atât de copleșiți încât începeam să ne certăm între noi a fost faptul că am putut să ne oprim în momentele acelea, să facem un pas în spate, să ne găsim explicații pentru care ne simțim așa și să le discutăm.
Foarte important este și faptul că am avut prieteni buni lângă noi. În cele mai grele zile din acest puseu,a fost nevoie să merg cu căruciorul până în parc ca să o scoatem pe Aida afară. În momentele acelea lui Ionuț îi era destul de greu. Era foarte încărcat: și cu căruciorul copilului, și cu scaunul rulant, geanta lui, geanta copilului. Pe lângă faptul că uneori Aida urla că vrea în brațe și lucrurile se complicau din nou.
 |
| Ursitoarele |
De câteva ori a fost nevoie de măcar o persoană în plus care să ne ajute cu Aida până afară. Dar avem prieteni buni care ne-au vizitat și ne-au scos din casă, ne-au ajutat moral, au venit în vizită doar să stăm de vorbă, ceea ce a fost extrem de important pentru psihicul amândurora. Acum? Am inceput un program de recuperare, Astăzi am fost chiar și la bazin din nou, simt că aproape am revenit la forma fizică de dinainte de puseu iar psihic... sunt chiar fericită. Observ cum îi transmit și ei stările mele, iar astăzi a fost o zi bună pentru toată lumea.
Se spune că momentele grele sunt cele care te ajută să crești. Eu m-am mai acomodat cu ideea că atunci când cer ajutorul nu voi fi automat refuzată :).
Pot spune că după puseul acesta am crescut noi doi, individual dar și ca și cuplu. Și mai important, am crescut noi trei, ca familie. A da! Iar Aida a împlinit trei luni
