Îmi
amintesc când, la primul workshop de Analiză Tranzacțională, în cadrul
unui exercițiu, trebuia să ne imaginăm că mama, iar apoi tata, intră în
camera de curs. Să ne imaginăm ce ar apune despre ce se întâmpla acolo,
despre ce făceam acolo, și ce ar spune despre noi.
Prin
acest exercițiu, cum am aflat mai târziu, psihoterapeutul își poate da
seama de mesajele transmise de părinți clientului, și mai presus de
asta, despre cum a perceput clientul aceste mesaje. Făcând legătura cu
ce se întâmplă în viața clientului la momentul actual, terapeutul își
face o imagine despre scenariul său de viață (life script), despre modul în care acesta ia deciziile în viață, despre cum dă sens lucrurilor care i se întâmplă etc
Am
fost pusă în încurcătură când am ajuns, în cadrul exercițiului, la
tata. În momentul în care am participat la acest workshop, ai mei
muriseră, mama destul de recent. Așa că oricum am încercat să nu aduc
vorba despre ea foarte mult, pentru că știam că voi începe să plâng, și
cum s-a dovedit și am conștientizat mai târziu, în familia mea plânsul
nu era permis. Iar eu, ca fată bună și ascultătoare ce am fost mereu mă
adaptam și îmi suprimam orice emoție care m-ar fi putut duce în acel
”moment jenant și penibil” - să plâng în public.
M-am
blocat totuși, când am realizat că habar nu am ce ar fi spus tata
despre participarea mea în cadrul unui workshop de psihologie. Mi-am
imaginat, în final că ar fi gândit: ”bravo, tăticule. Eu nu mă pricep la
așa ceva, sunt doar un inginer”. Atunci m-am gândit că deși am
locuit împreună cu tata până la șaisprezece ani, când s-au despărțit ai
mei, pentru ca apoi să ne vedem oricum în fiecare săptămână cel puțin o
dată, nu îl cunoșteam deloc pe tata. M-am panicat, m-am întristat, am
acceptat asta.
Iar
acum, la trei ani de la acel workshop, după terapie personală, dar și
alți trei ani de formare, îmi dau seama că de fapt, am atâtea lucruri pe
care le-am preluat de la tata.
Spuneam
că în familia mea nu era permis să plângi (la nivel psihologic, mama ar fi facut orice sa nu ma vada plagand). Mama nu plângea, cum am mai
spus, în toată viața am văzut-o cu lacrimi de... trei ori? Cel mai
dureros, ultima dată când am vizitat-o la spital, înainte să moară. Când nici nu era conștientă, dar i se strânseseră lacrimile sub ochii închiși.
Tata
totuși părea că se înduioșează imediat. De multe ori când ne vedeam,
avea lacrimi în ochi. Nu prea înțelegeam de ce, cred că nici el de
fapt... Dar acum, este singura explicație pe care o găsesc pentru
comportamentul meu, atunci când lăcrimez - sau chiar bocesc! în unele
situații care pe cei din jurul meu nici măcar nu îi impresionează prea
mult (ieri am bocit la un documentar despre filmele lui Spielberg!).
Faptul că tata credea că e doar un inginer,
sau că așa mi-am tradus eu atitudinea lui în general, mi s-a transmis
în modul meu de a mă privi, modul în care îmi discreditam orice succes,
orice reușită, și de multe ori, pe mine. ”Am terminat facultatea?
Ei da, dar acum oricum urmează masterul” (la nivel inconștient, credeam
că nu e mare lucru, asta trebuia să fac și oricine poate să facă asta).
”Sunt de apreciat că fac sport? Ei da, dar oricum am Scleroză Multiplă,
sunt varză, uite ce prost merg oricum!”. În terapie mi-am dat seama că
mă discreditam așa de mult, încât eram expeditivă cu oricine ar fi
încercat să îmi dea un feedback pozitiv. ”Ce bine îți stă în rochia
asta!Ești foarte frumușică” - ”Da... sunt frumoasă ca limba rusă haha”.
Iar
la workshopul trecut, ultimul din anul trei de Analiză Tranzacțională,
am făcut un exercițiu în grupuri mici, de trei-patru persoane, iar în
încheierea workshopului, primeam fiecare feedback de la colegi, despre
evoluția în grup etc. M-a pus pe gânduri când o colegă a spus că
”Florența nu are nevoie de feedback!”. ?!?!. Am fost așa șocată încât nu
am putut să răspund la asta, am râs, dar acasă m-am gândit. Pentru că
modul în care ceilalți reacționează în legătură cu noi, este modul în
care noi îi invităm să o facă. Uitându-mă în trecut, știam că eram
reticentă la feedbackuri de orice fel. Deși acum, din contră, îmi doresc
și de fiecare dată când primesc simt că sunt privilegiată, poate că nu
știu cum să arăt și să cer asta. În final doar mă frustrez că nu
primesc, și îmi întăresc scenariul că ”sunt invizibilă”
, că nu sunt importantă și că nu contez. Din cauza asta nu se vorbește
despre mine, sau cu mine. Același lucru îl resimt când sunt întreruptă
în timp ce vorbesc (prietenii mei care știu cât de mult mă atac când
sunt întreruptă, mereu râd de mine din cauza asta :)). Dar da, orice
atitudine față de cei din jur, are o rădăcină, o explicație în trecutul
nostru).
Prezența
sau chiar absența părinților, modul în care ei transmit mesaje copiilor
(de cele mai multe ori, inconștient) sunt elemente pe care copilul le
va încorpora în scenariul său de viață și în deciziile pe care le va lua
ca adult.
Pentru
mine este de fapt o ușurare că îmi dau seama ce am preluat de la tata.
Atunci când credeam că nu mi-a rămas nimic de la el, toate aceste
lucruri erau de fapt în inconștient. Poate suprimate, neacceptate. Iar
atunci când nu accept părți din mine, nici nu pot să le gestionez.
Aducerea lor ”la lumină” poate fi dureroasă uneori, iar eu am preferat
mereu să trec printr-o perioadă mai grea, decât să car după mine toată
viața orice povară, și să o transmit mai departe copiilor.
Concluzia
mea personală, care mă bucură de fiecare dată când descopăr lucruri
despre mine, este că și după trei ani de formare, învăț multe despre
mine, despre lume. Iar atunci când clienții mei simt asta în
psihoterapie, și eu mă simt privilegiată.
Vă urez Sărbători Fericite și un an cât mai frumos!
Cu dragoste,
Florența