emotional

Azi sunt ok...adica acum sunt ok, am mers de la masina fara baston . doar cu orteza, am cam avut tupeu:)) sper sa fiu ok si maine dimineata pana la masina dar cine stie..poate o sa am chiar tupeu sa ma duc cu transportul in comun la munca :D
Nu am fost asa toata ziua de fapt la pranz am avut o cadere destul de aiurea...a trebuit de dimineata dupa injectii sa particip la o prezentare pentru munca undeva aproape de clinica unde imi fac eu injectiile cu venin. Dar drumul - cu masina - de acolo pana la munca m-a super terminat... cred ca pentru ca m-a batut soarele in cap in masina, nu imi explic alt motiv dar m-am simtit foarte nesigura la volan...nu mi s-a mai intamplat de ceva timp. Nu conteaza....a trecut:)
Dupa munca am fost la bazin - desi cu oaresice retinere intrucat data trecuta cand am fost eram relativ bine inainte si m-a super epuizat jumatate de ora de innot. Totusi am zis sa mai incerc si chiar a fost bine, cred ca incep sa imi revin din criza asta...sper!
De fapt am vrut sa scriu despre o intamplare de ieri...In perioada asta de pseudo-depresie  ma emotioneaza orice. Si plang destul de mult. Incerc sa nu plang public si de obicei imi iese dar ieri...
O colega (mai apropiata) m-a intrebat ce e cu mine , daca sunt mai rau...mai vorbisem cu ea acum mult timp, cand nici nu stiam ca e lyme... stia ca e ceva neurologioc, si mi-a povestit atunci despre sora ei care are mari probleme neurologice din nastere... tot atunci mi-a spus ca isi punea problema sa faca o operatie care ar putea sa o vindece definitiv, sau ar putea, daca nu iese bine, sa nu se mai poata face nimic... Era riscant, dar sora ei a ales sa faca operatia. Eu i-am spus atunci ca normal, si eu as fi facut la fel, trebuie sa incerci sa risti. Orice, ca sa poti sa mergi bine... Colega mea mi-a spus atunci ca ea nu ar risca dar ca si eu, ca si sora ei, stim mai bine ce simtim...si intr-adevar, asa e...Din afara nu ai cum sa intelegi nici 0.1%...
Si a facut operatia. Ce m-a izbit foarte tare, de chiar am inceput sa plang public...inainte de operatie i-au facut o injectie, ca un preview daca operatie ar fi iesit...Si dupa injectie a mers. A mers normal pana a intrat in operatie. Doar cand am auzit asta, mi-au dat lacrimile...nu pot sa explic sentimentele mele din momentul ala...m-am bucurat asa mult sa aud ca cineva care stiu ca sufera, si cat sufera, a putut sa mearga normal. Si involuntar m-am gandit cum ar fi sa merg si eu...sa nu mai fiu agatata de bastonul asta, sau de orteza, sa pot sa dansez si sa...fiu normala. Sunt sigura ca o sa fiu, ca o sa ma fac bine, dar mi se pare asa departe momentul ala, si ca o sa mai am asa de mult de tras si de  suferit, incat nici macar nu am indraznit sa imi imaginez cum ar fi...Dar faptul ca am auzit ca sora ei a mers normal pana sa intre in operatie, doar de la o injectie...m-a cutremurat.
Din pacate operatia nu a reusit, si se pare ca nu se mai poate face nimic..nu stiu exact si nici prea multe despre ce are ea exact, dar nu vreau sa cred ca nu se mai poate face nimic. Refuz sa cred...
Iar eu? Eu trebuie sa ma fac bine.
Colegele mele bineinteles ca m-au vazut plangand dar nu cred ca au inteles de ce plang... Au inceput sa imi spuna sa nu ma mai preocup de altii, ca le am eu pe ale mele, ca oricum am alt diagnostic...dar nu plangeam de asta...Plangeam pur si simplu la gandul ca ceea a simtit ea in momentele acelea, ca ma imaginam pe mine sa pot sa merg normal pentru jumatate de ora, si la fericirea nemarginita pe care a simtit-o in acele cateva momente, sperante atat de mari ca va fi bine dupa operatie... Doar la asta mi-au dat lacrimile, de fericire mai mult.
Intr-adevar cand mi-a spus apoi ca nu a reusit operatia...tragic. Si m-am gandit la asta toata ziua, inca ma mai gandesc...
Dar,da, eu trebuie sa ma fac bine. Si o sa ma fac...doar ca stiu ca trebuie sa mai am rabdare. Intr-adevar, cand o suferinta se prelungeste atata timp, este usor sa cad in mici depresii...Si cand vezi ca nu se modifica nimic in bine in starea ta atata timp, si te intrebi ce mai e de facut...
Cel putin in perioada asta am stat foarte serios si m-am gandit daca am facut ceva cu adevarat rau la un moment dat...ca sa gasesc o explicatie pentru ce mi se intampla...De facut chiar nu am facut...dar poate am gandit ceva rau la un moment dat? Sau poate chiar nu are nicio legatura, si doar m-a muscat o capusa cand eram mica....

boyfriends

Nu aveam de gand sa scriu despre subiectul asta dar o conversatie cu una dintre prietenele mele cele mai bune m-a determinat...

Actual, viata mea personala din punctul asta de vedere este zero... nu sufar prea tare din cauza asta. Intr-adevar mereu este mai simplu sa treci peste orice cand ai pe cineva langa tine dar aparent in cazul meu nu se aplica. Am ajuns la concluzia ca in perioada asta de iad este mai bine sa fiu singura. Nu pot sa fac asta cu cineva langa mine din atatea motive...
In primul rand, am impresia ca sunt mai puternica singura decat cu cineva langa mine. Ironic, dar asta simt. Nu imi place sa arat ce simt cand sufar, in general nimeni nu ma stie altfel decat cu zambetul pe buze si nu m-as obisnui altfel..Nu e vorba ca sunt prefacuta (cum unul dintre fostii mei a concluzionat -pentru ca de ce zambesc daca sunt suparata??!!!) dar eu cred ca zambind , chiar daca nu am un motiv evident, ma motivez eu singura. Si imi pacalesc si creierul. Chiar daca sunt suparata, sau am dureri, si simt ca nu mai pot, daca ma fortez putin sa zambesc dupa aia vine natural si mi se schimba starea.
In plus, mie personal imi plac oamenii care zambesc si oricum imi vine sa plang cand ma uit in oglinda si ma vad in baston, si ma simt cum merg, daca nici macar nu as zambi as fi de tot plansul :))) si nu vreau asta
In momentul asta...sa vorbesc despre asta cu un iubit,nu cred...As incerca sa ascund ce simt (poate nu s-ar prinde, in relatiile anterioare a mers dar acum este destul de evident), sau poate ca toate discutiile s-ar invarti in jurul bolii mele ceea ce din nou nu vreau. Pe de alta parte, sa zicem ca as incerca sa fiu deschisa si sunt sigura ca iar nu ar fi bine...nu cred ca ar putea rezista cineva langa the real me, in momentele mele in care nu ma vede si stie nimeni, depresia maxima, durere, mers tinandu-ma de pereti prin casa... serios, nobody can do that, orice ar spune oricine.
Acum aproape 4 ani, m-am despartit de prietenul meu cu care statusem 2 ani jumate. Am incercat sa ramanem prieteni, pana la urma, el si-a refacut viata alaturi de altcineva ceea ce m-a bucurat, pentru ca stiu ca a suferit mult din cauza mea si intotdeauna am stiut ca are un suflet bun, care nu merita sa sufere. El a fost singurul meu iubit cu care vorbeam de fricile mele referitoare la viitor, la boala , si pe vremea aia nu prea aveam simptome, de fapt nici nu prea iti dadeai seama ca am o problema. Nu as putea sa ii reprosez nimic, o sa fie mereu in sufletul meu, cea mai frumoasa si reala relatie.
Si nu am avut nicio experienta negativa referitor la tot ce stia despre boala mea, a fost mereu supportive si intelegator. Dar acum nu as mai putea face asta. Nu as risca sa devina cineva langa mine overprotective dupa tot prin ce am trecut singura.Adica...nici pe mama nu o las sa se apropie in momentele astea. Stiu ca si ei ii e greu sa ma vada asa, si sa nu o las sa stea langa mine, dar pana la urma, mie mi-e si mai greu. Eu trebuie sa trec prin asta si daca eu pot sa tac si sa strang din dinti....
Si revenind la motivele care m-au determinat sa scriu capitolul asta: despre visul meu cu fetita am scris in capitolul trecut. Ceea ce nu stiu daca am scris este ca imi cresteam fetita singura. Nu era niciun tatic langa mine.Le povesteam prietenelor mele visul meu (care inafara de faptul ca schiopatam si eram singura a fost un vis frumos) si eram destul de amuzata. Mai in gluma mai in serios, am zis ca totusi nu as vrea sa cresc un copil singura. Si prietena mea mi-a spus (din nou, mai in gluma mai in serios) ca ar trebui sa fiu pregatita, ca la cat de pretentioasa sunt, toate sansele sa fie asa.
Stiu clar ca nu a fost cu rea intentie, dar adevarul ca si asa m-a dat peste cap visul ala, faptul ca prietena mea imi spune pe scurt ca o sa raman singura nu e chiar dreamy... Sunt sigura ca in conditii normale as fi luat-o mult mai in gluma ,dar acum...acum sunt deprimata. Si desi stiu ca totul o sa fie bine pana la urma, tot ce vreau sa fac este sa plang.Din orice. Vreau sa treaca mai repede perioada asta, sa treaca odata...
Pretentioasa? Nu stiu, poate cine a trecut prin asta asa cum o fac eu, e la fel de pretentios.
Adica nu as putea sa am langa mine pe cineva (pentru ca genul asta de experiente am avut) care prefera sa stea sa se joace pe calculator, sau sa zaca in casa pur si simplu. Cand are 2 picioare bune. Si nu gandesc asa de cand merg foarte prost, aveam discutii cu toti prietenii mei pe tema asta dinainte sa am simptome motrice.
Si mereu am facut sport , si m-am plimbat, si am preferat activitatile in aer liber. Asta este de fapt marea mea pretentie...a da...si sa fie amuzant:))
Acum intr-adevar, cu atat mai mult nu o sa accept pe cineva asa comod,cand eu stiu cat de mult m-am chinuit toti anii astia si ma chinui in continuare sa fac miscare, sa ma plimb, sa fac sport. Si stiu ca asta m-a tinut atatia ani pe picioare,desi diagnosticata prost, si cu tratament prost 7 ani. Eu cred ca este un miracol ca mai merg (in baston, cu orteza) dar nu as fi fost in acest punct daca as fi fost comoda, si as fi preferat sa stau,sa nu merg "pentru ca e greu" sau "pentru ca ma doare".
si atunci, cum sa nu am pretentii?...

dreams...

Sa zicem ca nu este una dintre cele mai bune perioade pe care le-am avut...
In onoarea optimismului, incerc sa ma gandesc ca am fost mai rau cand faceam antibiotice (o perioada de 4 luni in total - cate o luna cu pauza de o saptamana pana la urmatoarea cura...nu recomand ..perioada aia a distrus multe din mine - incepand de la stomac, musculatura, psihic. Mi-am revenit destul de greu, doar pentru ca a venit Craciunul si imi plac beculetele :D )

Dar nu este usor nici acum... nu stiu daca este un pas inainte dar mi-am luat baston, de care ma folosesc chiar si intre peretii casei mele...
Acum fac o cura naturista (stiu ca sunt multi sceptici dar avand in vedere ca imi este la fel de rau ca la antibiotic - deci functioneaza- recomand cu caldura tratamentul naturist in defavoarea antibioticelor). Diferente: well...macar nu mi-a mai distrus stomacul. Chiar nu am nicio problema din punctul asta de vedere. Concentrare: in perioada tratamentului cu antibiotic, am lucrat vreo doua luni de acasa, nu eram in stare sa stau la servici 9 ore, faceam milioane de greseli (exagerez, dar oricum am noroc de o sefa fantastica), eram mega-obosita in permanenta -chiar am avut 2 saptamani de concediu doar ca sa stau.
Acum stau de o saptamana acasa (astazi este joi, de vinerea trecuta mi-am luat laptopul acasa). A fost o saptamana haotica, depresii, schimbari de stare de la o zi la alta (atat fizic cat si psihic). Vinerea trecuta, pana luni - praf. Bocit toata ziua. bastonul la putere. Marti m-am trezit bine, am lucrat bine, seara mi s-a parut mie ca sunt pregatita sa ma duc la cursul de dans (lipsisem si joia de dinainte). Varza. Am fost varza. Ma asteptam sa ma chinui, de obicei ma chinui, dar ma chinui si iese ceva. Acum m-am chinuit fix degeaba. Am ajuns acasa cu dureri groaznice de parca as  fi alergat 5 km si cred ca tot efortul pe care l-am facut a fost sa stau in picioare timp de o ora.
Plus, miercuri am fost si mai varza. Asa ca astazi (joi) am decis sa sar peste curs. Nu imi convine, dar...banuiesc ca nu mor daca lipsesc de doua ori.

Dar da..dansul este ataaat de important.
Aseara am visat ca aveam un copil. Al meu. Aveam o fetita frumoasa de 6 ani, pasionata de dans si era pasionata de dans irlandez. Nu am facut irish,mi-ar fi placut foarte mult dar pe vremea cand as mai fi putut eu sa dansez asta nu se facea in Bucuresti/Romania iar acum...evident ca nu pot.
Dar am visat ca i-am spus fetitei mele ca o duc la dansuri irlandeze, si ea mi-a zis sa fac si eu cu ea... dar "mami nu poate", pentru ca inca schiopatam. A fost groaznic. Si mi-am pus de dimineata intrebarea daca ma voi recupera vreodata 100%. Adevarul e ca nu m-am gandit niciodata la asta, nici macar nu am luat in considerare ca nu ma voi recupera. Pana azi.
Sunt sigura ca o sa imi treaca pasa asta proasta, oricum azi am fost mai bine. Nu prea am plans :)
Deci da..mai sunt si zile proaste.

Dar inveti sa te bucuri de cele mai mici chestii.Ca e soare afara (desi inainte ma omora asta daca trebuia sa stau in casa.De obicei ieseam si singura daca nu aveam cu cine...si acum ma omoara putin, dar m-am mai obisnuit cu ideea ca MOMENTAN nu pot sa ies singura pe strada la plimbare, si ca mai trebuie sa am rabdare. Putin)

Nu mi s-a mai intamplat sa visez ca am copil (copil mare, de 6-7 ani). Bineinteles ca eram mamica singura . Nu stiu daca asa ma vad eu mega-independenta (sunt independenta, dar nici macar mie nu mi-ar placea sa cresc un copilas singura..sper ca nu inseamna nimic visul asta)
Dar visez mereu ca dansez, ca fac piruete, ca alerg, ca MERG bine... chiar doare acum. De atata timp, atatia ani, si cine stie cat mai am de luptat cu asta.

Dar...looking on the bright side, se simte diferenta ca m-am antrenat fizic  pentru perioada asta....adica in perioada abtibioticului nu puteam sa ma ridic de pe scaun fara sa ma sprijin, nu puteam sa stau pe varfuri ..sunt sigura ca tot sportul pe care l-am facut in timpul asta, balet, dans (belly dance...dans mai intens nu se poate totusi, sala, bazin..) m-a ajutat. Zilele astea fiind praf nu am putut sa ma duc nicaieri, dar oricum macar abdomene si stretching am facut zilnic...

Cam atat cu capitolul acesta...nu e foarte vesel...dar chiar sunt perioade rele...foarte rele. Dar o sa fie mai bine :)