Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

sâmbătă, 7 martie 2020

Mami cu SM - Primul an

Aida împlinește în curând 1 an. Incredibil! 

De fapt, nu este atât de incredibil. Știu că toată lumea spune asta, că nu îți dai seama cum a trecut timpul, cum s-a schimbat, cum a trecut deja un an, dar... eu pur și simplu nu simt așa. 
M-am întrebat de ce, dacă este  pentru că mi s-a părut un an extraordinar de greu, și a trecut timpul la fel de greu :)). Chiar am vrut să fiu sinceră cu mine și autentică. Da, îmi iubesc copilul, da, au fost și încă mai sunt momente grele (cu siguranță vor mai fi), dar nu e asta. Nu mi s-a părut atââât de greu, probabil că mai greu a fost gestionarea Sclerozei Multiple în context de Aida, și nu gestionarea Aidei în context de Scleroză Multiplă :)). 
Am avut și am limitări fizice, care îmi condiționează multe din activitățile cu ea, dar pentru majoritatea, până acum, am găsit soluții. La multe dintre ele, cheia soluției este chiar la Aida.

De exemplu:

- de la început, am stabilit că nu mă voi plimba cu ea în brațe. De parcă era ceva de stabilit și nu era evident că nu e sigur să fac asta, nici măcar în momentele mele mai bune. Dar discuția cu Ionuț a fost un pas important, atât pentru mine (ca să îmi setez eu obiective clare și așteptări, poate și să mă ajute să trag o gură de aer și să spun „Asta e. Hai să văd cum o să o fac și pe asta”), dar și pentru noi, ca și cuplu. A fost startul discuțiilor despre Aida, împărțirea rolurilor și verificarea transparenței dintre noi.
Așadar, când Aida era foarte mică, lucrurile erau clare: eu alăptez, Ionuț o duce în brațe. Pentru momentele când nu era el, eu foloseam căruciorul ei și în casă, ca să o mut dintr-o parte în alta. 
Provocări au fost, bineînțeles, deși lucrurile erau clare între noi. Nevoia ei (normală) de a fi mereu lângă noi, în brațe, era exprimată prin crize de plâns de fiecare dată când ieșeam doar eu cu ea în parc. În primele săptămâni (sau luni?) am devenit puțin mai confortabilă cu plânsul ei în drumul de zece minute către parc, când nu putea fi în brațe, ci în cărucior. 
Nu știu dacă pentru ea sau pentru mine a fost mai mult de ajutor (probabil că pentru mine!) dar în momentele acelea vorbeam cu ea și îi explicam că o iubesc, că o să o iau n brațe de îndată ce ajungem în parc, pe bancă, și că până atunci trebuie să stea în căruț pentru că nu e sigur pentru ea să meargă la mine în brațe. Când e cu tata, el se poate plimba cu ea.
De fapt, în termeni de Analiză Tranzacțională, aveam o conversație Adult-Adult cu ea. Ironic să faci asta cu un bebeluș de câteva săptămâni. Asta cu siguranță m-a ajutat pe mine, să mă țin de plan (ceea ce aș fi făcut oricum pentru că nu aveam alternativă) și să rămân sănătoasă la cap în urletele ei.

- o altă provocare a fost (și încă este, dar acum am soluție) să ies cu ea din bloc. Știm foarte bine că Bucureștiul (cel puțin) nu este adaptat, nici baby-friendly nici disability-friendly. Din fericire, la bloc există rampă de cărucioare. Din nefericire, este prost făcută. Extrem de abruptă, astfel încât și o persoană fără probleme de motricitate pășește cu grijă coborând căruciorul. Eu nu aș fi putut niciodată.
Inițial, chiar dacă ieșeam doar noi două, o cobora Ionuț pe rampă. Totuși, devenise foarte complicat să mă sincronizez cu el, inițial și la plecare dar și la întoarcere (până am realizat că la urcarea pe rampă nu am probleme, doar la coborâre). Între timp, am mai găsit soluții. În primă fază, pentru că ne-am împrietenit cu niște vecini cu bebeluș, mă ajutau ei să cobor când nu putea Ionuț.
Acum, cobor cu ea și aștept să treacă cineva (care pare de încredere și în formă fizică mai bună ca mine :) ) și rog să mă ajute cu căruciorul pe rampă. O singură dată m-a refuzat o doamnă la vârsta a doua, cred că nici nu a înțeles ce am spus, dar în general, absolut toată lumea m-a ajutat fără să stea pe gânduri :).

- băița. Nu neapărat băița în sine, ci spălatul la fund. La băiță eram oricum amândoi, Ionuț mai reușea să o spele sumar la chiuvetă uneori, dar eu singură, nu am reușit până acum, când poate sta în picioare și doar o bag în cadă. A fost o mare frustrare pentru mine că trebuia să folosesc șervețele umede de bebeluș și că nu o puteam spăla ca lumea dar de când stă în picioare și pot să o spăl singură, sunt foarte fericită :D.

- de când a mai crescut și a început să mănânce, trebuie să stea în scaunul de masă. Să fac asta stând jos ar fi fost imposibil, nu am atâta forță în brațe. Probabil că o soluție diferită în acest caz ar fi fost să îmi lucrez brațele astfel încât să pot face asta :). Soluția pe care am găsit-o eu, și funcționează în continuare, deși are cam 9 kg, este să o mut sprijinindu-mă de ceva stabil (frigiderul, bufetul, nu un scaun de exemplu). Inițial era destul de complicat, era nevoie să vin cu căruciorul în bucătărie și din cărucior să o mut în scaun.

Foarte greu mi-a fost când am început tratamentul pentru scleroză multiplă și aveam efecte adverse nopțile. Aveam frisoane și stări febrile pe care nu le-aș fi simțit dacă dormeam toată noaptea. Cam în aceeași perioadă ea a intrat în saltul mental de la nouă luni și se trezea uneori mai repede de o dată pe oră. Eu atunci aveam frisoane, eram îmbrăcată cu pijama și halate groase și mai multe pături pe mine :)) și trebuia să mă dezvelesc ca să pot să alăptez. Important este că a trecut.

Îmi amintesc că la început eram meeeega stresați când plângea. Și asta se întâmpla destul de des-nah, nou născut care nu știe să se exprime altfel. Știam teoria dar hormonii și tot arsenalul nu ajutau. Ionuț devenea și el super emoțional așa că se instala o stare generală de panică la fiecare scutec schimbat. Când făceam asta în parc, și mai eram și singură, mă treceau toate transpirațiile și aveam impresia că mă judecă toata lumea din parc. Mi-am amintit acum un episod când eram în parc cu prietena mea Andreea, care era însărcinată când Aida avea doar câteva zile și a fost nevoie să îi schimb scutecul în landou. Horror! Nu știu cum se vedea dinafară, dar mă simțeam super dezorganizată, haotică, aveam impresia că se dărâmă lumea în jurul meu, o dată cu plânsetele ei😂. A trecut și asta. Și acum urlă de cele mai multe ori când îi schimb scutecul. Și acum e mare, se întoarce pe burtă și pleacă de-a bușilea. Este foarte distractiv 😂

A mai fost un episod care m-a întristat foarte tare...Eram cu o vecină la locul de joacă. Vecina are un băiețel mai mare care mergea ținut de mănă și era cu el, iar Aida voia în leagăn. Am reușit să o pun iar atunci a început să urle. Când am vrut să o pun înapoi în căruț se arcuia pentru că nu voia, Iar atunci am simțit că pierd controlul. Până la urmă m-a ajutat vecina mea care se întorsese și am plecat din parc, dar am rămas cu un gust amar că nu pot avea grijă de ea. Terapeuta mea totuși m-a lăudat că m-am descurcat cumva în situația aceea :)). Cu toate astea sper să nu mai fiu vreodată într-o situatie similară. Probabil voi mai fi.

Mai departe, îmi făceam probleme de cum o să merg cu ea când va începe să meargă. Văd în parc părinți care aleargă după copiii lor și îmi dau seama că asta nu se va întâmpla niciodată cu noi. Ideea de ham sau ”lesă” mi se pare oribilă, nu știu dacă voi putea, plus că hamul, cel puțin, este nesănătos pentru poziția ei. 
Speranța mea este că, așa cum a învățat că nu o pot lua în brațe, așa va învăța să nu plece de lângă mine. Nu îmi voi asuma niciun risc să fugă în stradă, oricum, și bănuiesc că până vom ajunge în parc o voi duce în cărucior. Asta până va fi suficient de mare să mă înțeleg cu ea.

Pentru mine, lucrurile au devenit mai ușoare de când este mai mobilă. De când a început să meargă de-a bușilea, am securizat cât de bine am putut prin casă și e liberă să meargă unde poftește :). Normal că știu unde e și ce face în fiecare moment, nu trec mai mult de 1-2 minute în care nu o văd, dar partea bună este că mă urmează peste tot. Nu trebuie să îmi mai fac probleme de cum o duc dintr-o cameră în alta, din bucătărie în baie, pentru că este suficient să mă îndrept spre locul respectiv și să o chem. Și ea vine :)

Cred că motivul pentru care nu mi s-a părut incredibil cât de repede a trecut acest an este chiar faptul că a fost totul foarte real. Am trăit totul din plin, a fost nevoie să fim extrem de flexibili, să căutăm soluții acolo unde ar fi putut părea că suntem în imposibil. Simt că am fost pur și simplu prezentă cu adevărat lângă ea, pentru ea, și că a fost un an care a trecut... exact cu viteza cu care trece un an :). 
Este o provocare din multe puncte de vedere să crești un bebeluș, să fi conectat cu el în majoritatea timpului, și cred că este important să am în minte că voi face greșeli cu ea, că nu voi ști mereu ce nevoie are exact - cel puțin până va începe să îmi spună (aici va fi o nouă provocare :)) ). Că e important să repar greșelile pe care le fac și să învăț din ele.

Că mama perfectă nu există și dacă există, nu sunt eu aia! 
Dar sunt o mamă suficient de bună, și sper că sunt mama perfectă pentru ea!

Cu dragoste,
Florența