Mami cu Scleroză Multiplă - Despre imprevizibil, îndoieli, nesiguranțe

Faptul că în curând urmează să vină Aida pe lume, îmi trezește o mie de fantezii. Încerc să îmi imaginez cum va fi, cum ne vom descurca, ce soluții voi găsi la limitările mele fizice și cum mă voi simți față de aceste limitări (că nu voi putea să mă plimb cu ea în brațe, să alerg cu ea - și după ea! în parc când va mai crește puțin, și cum va fi chiar și mai târziu, când va merge la grădiniță - voi putea vreodată să o duc/să o iau eu de la grădiniță? sau toate astea vor fi responsabilitățile lui Ionuț?).

Îmi imaginez și cum o să ne plimbăm amândoi cu ea, în cărucior sau de mână, sau cum o să mergem în parc cu ea mică. 

Îmi imaginez cum la vara, când ea va avea câteva luni,  Ionuț o va ține în sling (sau port-bebe, dar în imaginația mea e în sling :) ), și pe mine de o mână, pentru că în cealaltă voi avea bastonul, și că ne vom îndrepta fericiți spre parc. Este o imagine fericită, și o aștept cu nerăbdare.

De acum, Ionut nu ma mai lasa singura la bazin(saptamana 32)

Sigur că am în minte și toate provocările cu care mă voi confrunta (și ne vom confrunta!) din cauza Sclerozei Multiple, de care suntem conștienți, și ca și până acum, îmi dau seama cât de important va fi să accept că pur și simplu așa stau lucrurile. Că este important să fiu echilibrată psihic și să nu proiectez asupra ei eventualele frustrări care vor apărea din cauza condiției mele fizice. În acest moment, mă simt destul de relaxată și împăcată cu ideea. Doar mă bucur de perspectiva că în curând va fi aici cu noi.

În același timp, deseori testez realitatea - în primul rând cu Ionuț, și nu numai, pentru că el în mod evident este imparțial în ceea ce privește acest subiect. Ionuț este mai degrabă persoana care face lucrurile să se întâmple, care găsește soluții și mă susține în ce îmi doresc să fac indiferent dacă sunt în baston, sau în puseu de  Scleroză Multiplă, în scaun rulant. 

Spun nu numai cu Ionuț pentru că sunt de părere că e importantă și experiența celor din jurul meu, care deja au copii. Pentru că mi se spune cât de mult se vor schimba lucrurile - lucru de care sunt ferm convinsă!, dar și că noi ne vom schimba. Sunt conștientă și de asta, dar mi se pare trist că uneori mi se expune acest fapt ca fiind unul negativ - nu pentru toată lumea primele experiențe au fost unele pozitive. Și simt că este nedrept să proiectăm în general asupra altora propriile experiențe negative, mai ales când este vorba de ceva atât de delicat ca nașterea unui copil.

De exemplu, știu că Ionuț probabil va pentrece mult timp cu Aida, și că relația lor va fi diferită de a mea cu ea - cu el va alerga, el va fi cel care va alerga după ea în parc și care va face cu ea toate activitățile pe care eu nu voi putea - poate role, bicicletă etc. Și cred că lucrul ăsta este normal. Din nou, în acest moment nu poate decât să mă bucure și chiar îmi doresc să aibă - sunt sigură că vor avea! o relație specială. Cu mine va face alte lucruri.

Pe de altă parte, este prima dată când fac asta. Ce îmi imaginez acum sunt pure fantezii, și cum mi-aș dori să fie lucrurile, în condițiile acestea. De aceea, când în jurul meu aud mămici geloase pe relația dintre copil și tatăl lor, deși mi se pare contraintuitiv, nu pot să nu mă întreb dacă poate nu voi ajunge și eu să simt asta. În special prin prisma limitărilor mele. Acum, mi se pare imposibil să mă simt așa, când simt că mi se umple sufletul de bucurie doar gândindu-mă la ei doi bucurându-se unul de altul. Știu că pentru mine a fost un proces lung să ajung să-mi accept chiar și incapacitatea de a mai dansa sau de a merge pe role, și mă întreb dacă voi fi împăcată cu faptul că ei vor alerga prin parc fără mine? Din nou, în momentul acesta aș răspunde că da, în imaginația mea aș rămâne pe bancă citind ceva într-un weekend călduros, în timp ce ei s-ar plimba cu rolele prin Herăstrău și ar veni din când în când să mă pupe :). Este doar fantezia mea- din câte știu Ionuț nu stă prea bine pe gheață sau role, dar oricum!

Partea pozitivă este că am în jurul meu și persoane care îmi confirmă că fanteziile mele nu sunt imposibile! Mămici care sunt fericite de relația dintre fiică și tată, care își acceptă limitările (cu totul altele decât cele fizice - ”cu mine nu se joacă. Mie pur și simplu nu îmi place să mă joc. A învățat să se joace singură, sau cu tatăl, și cu mine face alte lucruri”), mămici relaxate care căltoresc cu soțul și bebelușul de cinci luni, pentru care schimbarea nu a reprezentat o dramă, sau care pur și simplu fac o echipă atât de bună cu partenerul astfel încât amândoi sunt pe aceeași lungime de undă, relaxați, iar viața continuă, doar că acum este și bebelușul acolo. 

Încep să îmi conturez cum aș vrea să arate viața noastră după venirea ei, am încredere în noi doi, ca și cuplu și ca și echipă, și îmi dau voie să spun că nu am de unde să știu cum va fi, și cum se vor schimba lucrurile, pentru că de acum înainte nu vom mai fi doar noi doi.
De acum înainte vor fi (și mai) multe aspecte pe care nu le vom putea controla, și poate că asta nu este o dramă :).

Cu dragoste,

Florența