La Cafenea cu bunica-mea

O seara memorabila. Si distractiva. Neasteptat de distractiva. Pentru ca din nou, tine de mine, cum aleg sa traiesc.

Bunica-mea a vrut sa mearga la teatru. Eu, ca o nepoata buna ce sunt, m-am adaptat , asa ca am luat bilete la Cafeneaua, la TNB. 

Sa va povestesc putin de bunica-mea. Daca va imaginati o bunicuta blanda, in genul celei din reclama de la uleiul Bunica, va inselati :)). Ca sa nu spun ca e "fitza", bunica-mea este cel putin... "neconventionala". La cei 84 de ani, bate hipermarketurile si magazinele, sa "caste gura" cred ca zilnic. Este foarte amuzant cum se duce la cumparaturi la cea mai indepartata piata "pentru ca e mai ieftin". Si pentru ca poate. In acelasi timp, nu o sa pot sa o privesc niciodata ca pe o bunicuta ramolita, pentru ca nu e. Din contra, este atat de activa, si atat de conectata cu ce se intampla. Nu iese din casa nearanjata, manichiura si pedichiura nu sunt ceva de domeniul trecutului, iar de vopsit la par s-a lasat doar in ultimii ani. Nu ii plac videoclipurile lui Lady Gaga (nu eu i-am aratat).

In copilarie, o vedeam ca un dictator. Si cred ca este in continuare asa, doar ca acum nu prea mai are in fata cui sa-si impuna parerile si punctele de vedere. Si acum, pot sa vad asta ca pe ceva amuzant.

De exemplu, ieri dimineata cand am plecat la munca, am petrecut jumatate de ora in fata sifonierului gandindu-ma cu ce as putea sa ma imbrac, astfel incat sa fie multumita si sa nu comenteze :)). Pana la urma, am ales tot blugii taiati cu care voiam sa ma imbrac in prima faza, cand am realizat ca e absurd sa irosesc atata timp pe asta, avand in vedere ca oricum nu o sa fie adecvat din punctul ei de vedere :)). Uimitor, cand m-a vazut seara,  nu de blugi s-a legat in primul rand. Prima intrebare a fost "Dar nu te-ai pieptanat?" :))). Ma pieptanasem bineinteles, cand plecasem de acasa, dar probabil dupa 9 ore la birou, nu mai aratam ca scoasa din cutie. Apoi, s-a trecut la subiectul blugi, pe care "i-am taiat eu sau asa erau? Foarte eleganti!" :)). Si oricum, "nu mi-e frig cu gaurile alea?". In final, i-am spus ca sunt noi (abia i-am cumparat in weekend), si ca i-am imbracat special sa o impresionez pe ea :D. A ras. 

Apoi am ajuns la teatru. Trecand peste imaginea amuzanta in care eu, la 30 ani, ma sprijineam de ea si in baston, iar ea topaia pe langa mine :)), normal ca a vrut program la teatru. Niciodata nu cumpar programul la teatru, probabil pentru ca toate informatiile din program si de zece ori mai multe le gasesc pe net, si pentru ca sunt 10 lei inutili cheltuiti pe o hartie. Acum am cumparat, pentru ca bunica-mea voia program. Pe care l-a flendurit putin, si mi l-a dat sa i-l duc lui Ionut :)). I-am zis sa il ia acasa sa il studieze bine, de toti banii :))

 Piesa a fost foarte draguta. Am stat la loja, de unde se vedea foarte bine. Inainte sa incepa piesa, mi-a spus ca singura problema ar fi daca nu ar auzi. Nu mi-am facut probleme, eram sigura ca sonorizarea va fi buna. Din pacate, nu a fost atat de buna :(. Eu auzeam destul de bine, desi uneori chiar si mie imi era greu. La 84 de ani, desi alearga de colo colo, auzul nu mai este asa bun, si a ratat destul de multe din piesa din cauza asta. Deci un punct in minus pentru sonorizarea la TNB, desi am fost placut surprinsa sa vad ca lifturile sunt functionale. Am avut oricum, destul de multe trepte de urcat.

In legatura cu parcarea, am putut parca in parcarea lor, desi ca de obicei, angajatii din parcare ma trimiteau sa parchez in fundul parcarii. Am spus ca nu pot sa merg prea mult, asa ca m-au lasat sa parchez mai aproape, ca mai apoi sa vad masini luxoase parcate chiar in fata teatrului. Masina mea nu e asa luxoasa. Asta e. Data viitoare o sa stiu.

Pana la urma, trebuie sa ii multumesc "lui mamaie" ca am ajuns la TNB dupa ceva timp. Ca experienta asta m-a facut din nou sa realizez ca , desi incerc sa nu fac asta, totusi uneori ma privez de unele lucruri la gandul ca nu o sa pot sa merg, ca nu o sa rezist sa stau atat de mult jos etc.

 Inca mai am lucuri de invatat despre mine, si vad ca pot sa folosesc orice intamplare ca sa fac asta. Imi doresc sa ajungem in societatea asta in punctul in care lumea nu mai e socata cand vede un tanar in baston, oamenii cu dizabilitati nu isi mai pun problema daca "pot sa fac asta", ci "cum pot sa fac asta", cand noi, ca persoane cu dizabilitati, ne apreciem noi in primul rand, pentru ceea ce suntem, in ciuda unor asa-zise limitari. Sa ne concentram pe ce putem face mai mult decat pe ce nu putem face.

Cu dragoste,

Florenta

Sa acceptam. Sa ne schimbam viata

Scleroza Multipla nu inseamna izolare. Nu inseamna o viata traita mai putin , decat daca noi alegem asta. 

Stiu ca primul impuls este de retragere, de izolare, de a ne adanci in singuratate si depresie, atunci cand simtim ca al nostru corp nu mai colaboreaza cu noi, ca parca insasi viata noastra conspira impotriva noastra.

Ca pare ca atunci cand cei din jurul nostru ne ofera ajutor in diferite situatii din obligatie sau mai rau, din mila.Si atunci incepem sa ne hranim suferinta cu propriile ganduri, ne sabotam singuri alegand sa stam in casa, justificand atunci cand cei al caror ajutor il refuzam "nu stiu...ei nu stiu cum e". 

Bineinteles ca nu stiu cum e, nu stie nimeni cum este cu adevarat experienta noastra interna, nici macar cei care sufera de o conditie similara.Pentru ca fiecare dintre noi suntem unici, cu o istorie unica, suferinte individuale, intamplari mai mult sau mai putin fericite prin care am trecut, peste care se adauga si asta. Scleroza Multipla, cu toate limitarile ei, depresiile si gandurile negre asupra viitorului.

Si atunci da...cel mai simplu este sa alegem singuratatea, sa stam in casa, departe de ochii , eventual, plini de mila ai trecatorilor pe care i-am intalni daca am alege sa iesim la o plimbare in jurul blocului, sau in parc. Trecatori necunoscuti, care oricum, intr-o ora ar uita de noi pentru totdeauna. Vecini care ne-ar arunca o privire graitoare timp de 1 secunda, ochi care ar spune "saraca/saracul", si care in 20 minute s-ar intoarce la necazurile sau bucuriile lor, la familiile lor si vietile lor. Si noi, pentru acea secunda in care simtim ca ni se rapeste demnitatea, am alege sa traim in izolare, sa stam in casa. 

Dar cum ar fi sa nu facem asta? Cum ar fi sa ne schimbam putin perspectiva?

Pana la urma, nu avem cum sa controlam ce fac, ce gandesc, ce simt cei din jurul nostru. Putem doar sa controlam ce facem , gandim sau simtim noi. Cum ar fi daca, sa zicem, pentru a fi NOI fericiti, am trece peste orgolii, peste ambitii absurde ca "pot si singura, nu am nevoie de ajutor" atunci cand cineva ne ofera ajutor cand ne vede ca ne chinuim in mod evident cu o plasa de cumparaturi pe scari, am renunta la a ne lupta cu noi si corpul nostru, in favoarea unei vieti linistite, unor experiente care pot deveni frumoase, in loc de chinuitoare?

Initial, am fost atat de surprinsa cand am aflat ca pentru proiectul APAN afectiuni-neurodegenerative.ro, #La Plimbare cu SM, pentru care am inotat la Swimathon 2016, nu avem beneficiari suficienti. Am reusim sa strangem bani, sa adunam voluntari, dispusi sa asiste persoane cu SM in diferite activitati in care ar avea nevoie de ajutor (de la cumparaturi, plimbari in parc, terapie etc), dar nu avem beneficiari ?!. Chiar sunt oamenii asa independenti in Romania, care nu au nevoie de niciun fel de ajutor?

Apoi m-am gandit mai bine. Initial, mi s-a spus ca eu as fi unul din beneficiari. Reactia a fost de respingere instantanee. Eu nu am nevoie! Serios? Chiar nu am nevoie, sunt atat de independenta, pot sa merg oriunde fara ajutor? Stiu bine ca asta nu e adevarat. Aseara, de exemplu, dupa 1000 de ani, am fost la cumparaturi in Mall. Mult spus "la cumparaturi". Am intrat intr-un magazin de haine, de unde mi-am luat o bluza si o pereche de blugi. De ce dupa 1000 de ani? Pentru ca pur si simplu, sa merg la cumparaturi in Mall este un efort destul de mare pentru mine, asa ca am inceput sa imi iau haine online. Nu este nici pe departe la fel de distractiv, pierd toata distractia "shoppingului" cu prietenele, dar tot trebuie sa ma imbrac! Aseara, s-a nimerit efectiv sa ajungem in mall dupa o iesire cu prietenii in oras, si sa stam la o cafenea fix la intrarea intr-un magazin de haine. Din nou, s-a nimerit ca prietenele mele bune sa fie cu mine, asa ca m-au insotit in magazin.

Deci da, am nevoie de ajutor, si daca initial m-am simtit intr-un fel umilita la propunerea de a fi beneficiar, imi dau seama ca am un punct de vedere la fel de gresit. 

Motivul pentru care, intr-adevar, nu mi s-ar parea corect acum, ca eu sa fiu unul dintre beneficiari, este pur si simplu ca am considerat prea putin ca am trait in izolare vreodata, ca ma simt independenta financiar sa imi rezolv multe din probleme pe aceasta cale, si nu in ultimul rand, ca in jurul meu roiesc in fiecare zi o gramada de "ingerasi", care imi fac viata mult mai usoara. Pe de alta parte, pana la urma as putea sa accept, la gandul ca pentru ei este la fel de greu poate. Acest program isi propune sa le usureze viata si celor apropiati, pentru ca si pentru cei din jurul nostru este o problema reala, si ei trebuie de multe ori sa isi modifice programul in functie de noi si de nevoile noastre. Da, ne iubesc, si noi ii iubim, si tocmai din cauza asta ar trebui sa ne gandim si la ei.  

Cred ca asta este o atitudine care poate fi schimbata. Cred ca beneficiile pe care le-am avea acceptand ajutorul celor din jur ar fi mult superioare sentimentelor de dependenta, de "cersesc mila" pe care multi dintre noi ajungem sa le simtim la un moment dat. In primavara acestui an, cand am avut cel mai rau puseu de pana acum, dupa o destul de lunga perioada in care nu am iesit din casa, am acceptat ca Ionut sa ma scoata cu caruciorul la noi in parc. Si din acea seara, mi-am schimbat starea de spirit la 180 de grade. Pentru ca mi-am dat seama ca depind, in mare parte, de mine si de atitudinea mea, privirile celor care ma intalnesc pe strada, si de fapt, daca eu consider ca nu are de ce sa le fie mila de mine, atunci ce simt si gandesc ei este doar problema lor. Nu o sa imi refuz plimbarile in parc (dupa care sunt atat de disperata!) doar pentru ca cei din jur isi doresc sa simta mila. 

Asa ca, desi uneori abia ajung pe prima banca din parc, si cand o fac ma prabusesc, fericita ca am reusit sa parcurg drumul de la scara la parc, o sa continui sa ma duc cat de des pot sa citesc acolo :) Si cand o sa am nevoie de mai mult ajutor, o sa il cer, si o sa il accept, pentru ca am cu siguranta mai multe de invatat si sunt mai multe de trait afara, decat in casa!

Cu dragoste,

Florenta

Termen de expirare

 

la Shanti Toya Ashram Bali - photo credit Loredana Sotir

Am invatat ceva o data cu boala asta. Uneori simt ca am un termen de expirare, ca la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, nu voi mai putea trai asa cum traiesc acum. 

Da, normal ca nu voi mai putea. Lucrurile se schimba, viata se schimba, nici acum nu mai traiesc cum o faceam la 16 ani. Dar nu despre asta  e vorba.

Prin "termen de expirare" ma refer la termenul de expirare al corpului meu. Unii inteleg poate asta ca fiind batranete, cu care m-as obisnui mai usor gandindu-ma ca mi-am trait viata, am muncit, am ras, m-am casatorit, am facut copii, mi-am crescut copiii si am fost in vacante in grupuri organizate de "seniori":))

Totusi, in mintea mea este foarte neclar ce se va intampla. Daca "termenul de expirare" va fi peste un an, 5 sau 10. Sau poate va fi la batranete. 

cascada Tegenungan din Bali - photo credit Loredana Sotir

Acum trebuie sa ma gandesc de 7 ori daca pot sa ma duc intr-o anumita excursie, daca se va merge mai mult eu ce o sa fac in timpul ala etc. Pentru ca da, pot sa fac orice, dar nu oricum. Si trebuie sa tin cont de asta cand ma "inham" la ceva. Nu vreau sa ajung sa ma chinui pe mine, sau pe cei din jurul meu, doar pentru ca eu am impresia ca pot sa cobor 200 trepte pana la cascade in Bali ( si cand mi-am dat seama ca nu voi putea sa cobor, am ramas sus, si 

am vazut cascadele de la distanta. Ceea ce a fost misto oricum).

Stiu ca muncesc, rad, calatoresc, poate ma voi casatori, poate voi face copii, si asta e partea pozitiva din mine care vorbeste :)). Poate nu, si din nou, stiu ca va trebui sa privesc asta ca o lectie, pentru ca e singurul mod in care pot merge mai departe. 

Si avand prezent in minte acest "termen de expirare" ma face sa profit de fiecare ocazie pe care o am sa fac ceva, atunci cand ma simt bine. Iar o intamplare de aseara, m-a facut sa ma gandesc destul de mult la asta: simteam ca as vrea sa inot, doar ca imi era lene sa ma deplasez pana acolo :)). Ar fi fost perfect daca bazinul era la parterul blocului, doar sa imi iau costumul pe mine si sa cobor. Stiam ca daca as fi inotat 30 minute m-as fi simtit mult mai bine. Pana la urma, m-am lasat convinsa de Ionut ca e ok sa imi fie si lene, si sa nu ma duc. Cu toate astea, acum as fi vrut sa ma duc. Pentru ca poate peste o saptamana o sa imi fie rau iar, nu voi mai putea conduce, si nu o sa ma mai duc.

Si este la fel cu orice. Cand vreau sa ma plimb, cand aleg sa fac un curs optional, cand aleg sa fac a doua facultate, o excursie, imi fac curaj sa fac pentru ca imi doresc, si pentru ca ACUM pot. Termenul meu de expirare este cumva conditionat mai mult decat al altora, cu toate astea simt ca SM mai mult mi-a deschis orizonturi noi, perspective noi, mi-a format acest reflex de a nu cadea in "lene" si de a trai viata la maxim :)

Cu dragoste,

Florenta

Cand imi schimb perspectiva - REBIF

Cele 468 nuante ale rebif - by Stanca Potra

Am principii. Si toti apropiatii mei stiu cat de incapatanata pot fi. Enervant de incapatanata uneori. Deseori.

Cu toate astea, in ultimii ani cred ca am invatat ceva foarte important. Analiza Tranzactionala m-a invatat asta. Si am inceput sa accept mai mult si alte puncte de vedere, sa renunt la a avea dreptate mereu, sa renunt la a crede ca eu stiu cu ce se confrunta cei din jurul meu (chiar si atunci cand este vorba de o situatie similara cu ceva prin care am trecut si eu). 

Pentru ca fiecare din noi avem propriul scenariu de viata, propria experienta, lentilele unice cu care vedem lumea. Pentru o persoana care a crescut impreuna cu 2 frati si parintii intr-o singura camera,de exemplu, sufrageria mea poate parea mare. Mie mi se pare ca ar putea fi mai mare, dar ca e ok pana la urma.

Experienta mea cu tratamentul pentru Scleroza Multipla... am facut Betaferon 8 ani, timp in care simptomele mi s-au agravat incet incet. Dupa vreo 4 ani de la debutul simptomelor motrice (pe picioare), cand simteam ca boala nu pare sa se opreasca, am decis sa renunt la tratament si sa caut raspunsuri in alte parti. 

Ce am gasit, din punct de vedere fizic, nu m-a ajutat. Sunt mult mai rau acum. Cu toate astea, nu regret nicio secunda alegerea facuta. Nici chiar cand imi este foarte rau, pentru ca am avut momente in care nu puteam sa stau decat intinsa. 

Stiu ca pare incredibil, dar ce am castigat in perioada asta mi se pare nepretuit. Se pare ca am avut nevoie de ceva foarte brutal ca sa ma aduca inapoi la mine, sa reinvat sa ma accept asa cum sunt. Pentru ca se pare ca atunci cand mergeam in 2 picioare (nu in 3 :)) ) nu imi placea de mine. Acum, consider ca am invatat asa multe in perioada asta, mi-am schimbat stilul de viata, mentalitatea, interesele, preocuparile. Astfel incat pot sa spun ca am facut schimbarile fundamentale de care aveam nevoie. Am gasit alte raspunsuri.

OK. Si ce? Cum am mai spus, Scleroza Multipla este aici pentru ca asa vrea ea. Nu ii pasa ce fac eu. De cate ori nu s-a intamplat sa ne intoarcem la credintele magice din copilarie si sa ne gandim ca o sa schimbam trecutul? Ca o persoana care in copilaria noastra (sau in trecutul nostru) ne-a ranit, isi va schimba comportamentul fata de noi, cand va vedea cat de mult suferim, sau cat de tristi putem fi? 

Este la fel si cu SM. De fapt, nu ii pasa cat urlu eu ca nu pot sa ma ridic sa beau apa cand racesc putin si fac febra, nu ii pasa cand plang ca imi pierd echilibrul prin casa si ma lovesc singura. Pentru ca SM s-a intamplat. Si la fel cum, oricat de suparati am fi pe ceva ce s-a intamplat in trecut, trecutul nu se schimba. Asa ca as putea la fel de bine sa rad cand ma dezeschilibrez si mai sparg ceva, sa rad cu Ionut cand ma duc eu repede-repede sa aduc ceva din bucatarie (eu="talpa iute"), si cand nu pot, sa cer ajutor. 

Asa ca am cerut ajutor. Si am intrat iar in programul de SM. Am realizat ca schimbarile pe care le-am facut si de care sunt mandra, vor continua sa fie parte din viata mea, si ca, din nou, in final, Sclerozei Multiple nu ii pasa. Nici ca sunt bine, nici ca sunt rau. Asa ca pana la urma, atata timp cat fizic ma simt rau, sa vad daca ii place tratamentul.

Despre REBIF stiam destul de putine. Singurul lucru la care ma gandeam cand auzeam de rebif era articolul Stancai Potra, care mi s-a parut minunat

cele-468-nuante-ale-rebif

Si este minunat. 

Insa total diferit de ce am trait dupa prima injectie :)). Nu vreau sa insist pe asta, dar cu siguranta in timp ce zaceam cu febra, ma gandeam ce usor ar fi sa mor asa... linistit . Acum mi se pare amuzant ca mi-au trecut asa ganduri prin cap si cum totul parea de 1000 ori - mai exact de 468 de ori, mai dramatic in momentele acelea, cert este ca efectele adverse m-au lovit din plin. A doua oara a fost mai bine, mi-am facut doar jumatate de doza si azi e mult mai bine. 

Dar este clar, inca un unghi din care vad viata acum :). 

Morala : e ok sa ma razgandesc, cand imi dau seama ca pot face lucrurile altfel. E ok sa accept alte pareri, chiar daca sunt diametral opuse cu principiile mele (atata timp cat nu cauzeaza suferinta). E ok sa avem toti, mai rar sau mai des, pareri si unghiuri diferite din care privim o anumita situatie

Cu dragoste,

Florenta

Cum m-am intors la mine& Yoga la Copac

Azi dimineata am decis sa particip la primul meu curs de yoga in Bucuresti. Desi practic yoga in fiecare dimineata acasa (nu de alta, dar daca nu fac asta, chiar sunt intepenita toata ziua!), nu am gasit un curs in Bucuresti pe gustul meu. Fie nu imi convenea locatia, nu aveam parcare, era la etajul 4 fara lift... In fine, am invatat de pe filmulete si improvizez in fiecare zi.

Am mai facut Yoga tot cu Andreea Copacul ( suntuncopac ) in Bali <3, am scris putin despre excursia in Bali

my-barefoot-journey_crina

my-barefoot-journey_sunt_aici

my-barefoot-journey-yoga

my-barefoot-journey-silent-day

my-barefoot-journey-curaj

asa ca stiam ca fiecare clasa este o experienta, este mai mult decat yoga :)

Desi si studioul ei este la etajul 2, fara lift, mi-am asumat sa urc scarile sa vad cum rezist, macar o data. A fost ok. Acum ma cam dor picioarele, dar asta oricum se intampla dupa ce fac sport. Insa dupa ce ma odihnesc...mult mai bine!

Si, trecand de efortul fizic, aleg yoga in fiecare zi pentru ca a fost primul lucru pe care l-am facut ca sa ma apropii mai mult de mine. Cand am realizat ca gata, este momentul sa schimb ceva. Desi yoga ne incurajeaza sa fim prezenti, sa fim in momentul prezent, eu am aruncat in momentul acela un ochi in viitor si... nu mi-a placut ce vad neaparat. Simptomele oricum mi se agravau, incet dar sigur, astfel incat am fost pusa fata in fata cu cea mai mare frica, aceea de a paraliza, de a fi dependenta de cineva. Momentul acela de disperare, in care m-am intrebat, pentru ca tot auzeam speechuri motivationale despre schimbare. ce ar trebui sa schimb. De unde incep? Ok, era evident ca nu ma iubesc pe mine...ca nu imi potolesc mintea niciodata, ca nu ma relaxez niciodata! Pana si picioarele mele stateau constant intr-o stare de tensiune, de incordare (de care eu eram mandra atunci. Trebuie sa fie de la sport! Relaxarea e boring oricum).

Si...ok. Trebuie sa schimb ceva. Hai sa incerc sa meditez. 10 minute sa nu ma gandesc la nimic. 

HA!. Ce gluma buna! Parca fix in alea 10 minute imi aduceam aminte de toate lucrurile pe care trebuie sa le fac, in casa , la munca, de toate telefoanele pe care trebuie sa le dau si toate matusile pe care nu le-am sunat de 6 luni :)). Asta nu merge. Cum sa fac asta, cum sa se intample asta...automat? Cine sa ma invete asta? Cine sa ma invete sa ma relaxez?

Si intamplator, atunci am primit un link de la profa' mea de dans, cu un program de 30 zile-yoga pentru incepatori yogawithadriene .

Tipa, pe langa faptul ca este hilara!, m-a invatat practic o gramada de pozitii de yoga, dar si sa ma relaxez, sa respir, sa ma opresc pentru cateva secunde.

Revenind la yoga cu Copacu' :) , in Bali a fost mai mult decat speram. O experienta in toata puterea cuvantului. Yoga, excursii, locuri noi. Tot ce imi doresc de la o excursie ideala.

Astazi, mi-am reamintit diminetile din Bali (atat datorita orei la care am inceput : 7.45, in Bali incepeam pe la 7-7.30) dar si datorita decorului idilic. Copacu' s-a carat cu o gramada!! de obiecte de decor din Bali, altele le-a comandat, dar sunt made in Indonezia.

Pot sa spun ca am obtinut ce mi-am dorit de la aceasta ora de yoga: miscare, intoarcere la sine (unele asane - pozitii din yoga faciliteaza miscarea energiei in corp , astfel se pot "desfunda" canale emotionale), dar mai mult de atat, a fost un mod perfect de a-mi incepe ziua. Au fost si parti de dezvoltare personala, meditatie ghidata, relaxare, momente de energie. Copacu' isi propusese sa ne tine o ora. Mai lucreaza la timpi :D

O perspectiva draguta pe care ne-a prezentat-o astazi, referitoare la latura noastra delasatoare (in general, si la trezitul de dimineata in particular), m-a pus pe ganduri. Nu referitor la trezitul de dimineata si la a ma pune in miscare, cu asta nu am avut problema niciodata, ci in general, cand stiu ca am ceva de facut si pur si simplu...nu am chef. Si nu ma refer neaparat referitor la munca. Eventual chiar la o intalnire cu oameni dragi, pe care as vrea sa ii vad, si as face-o, daca m-as putea teleporta acolo :)).

Cum sa fac asta? Cum sa ma pun in miscare? Cu un singur pas. La fel si dimineata. Este groaznic, normal ca vreau sa mai dorm dimineata. Dar ce-ar fi sa incerc sa deschid ochii? Si sa stau putin asa? Ce-ar fi sa ma spal pe dinti si sa vad cum ma simt dupa? Poate o sa mi se schimbe starea. Poate ma mai dezmeticesc si o sa am si chef de yoga dupa :).

Stiu ca daca nu as face nimic nu m-ar acuza nimeni. Ar fi fost ok si sa nu ma duc la yoga in dimineata asta. Dar conteaza ce simt eu. Hai sa incerc sa ma duc, sa vad ca poate nu o sa fie asa un chin sa urc doua etaje pe scari in baston. Poate chiar o sa merite. Si faptul ca dupa ma dor picioarele o ora... este o durere buna. Ca febra musculara :). Cand sunt mandra de mine ca da! am febra musculara ca am ales sa fac miscare azi, si pe termen lung, asta imi face bine. Ma dor picioarele ca am decis sa ma trezesc dimineata sa fac yoga, si asta o sa ma mentina (slaba, fara celulita :))), in final pe picioare )

Si stiu ca cei din jurul meu se uita la mine fara sa simta mila, pentru ca asta eu nu simt asta pentru mine. Stiu ca cei din jurul meu se poarta cu mine asa cum ma vad eu, si eu consider ca pot sa urc 2 etaje pe scari, ca pot sa fac yoga de la 7 dimineata, ca pot sa calatoresc si sa ma bucur de tot ce e in jurul meu.

Multumesc, Copac, pentru ce imi arati despre mine! Imi plac zilele astea cand descopar ca imi place ce vad! 

despre studioul Copacului aici si aici

Cu dragoste,

Florenta

Cum percepem ajutorul

 

Apare si problema: "cum sa ne purtam cu apropiatii nostri care sufera?"

Este o problema de care suntem in permanenta preocupati, avem prieteni care sufera - constant sau nu! :)) din dragoste, se lupta cu singuratatea, au probleme cu banii, in relatii, cu familia, nu mai spun de cei ce au suferit pierderi reale, brutale, au pierdut pe cineva apropiat, sau traiesc traume chiar in momentul de fata.

Exista sute de articole pe Internet, ce sa faci si sa nu faci in aceste situatii. Multi probabil ca aleg intuitia, incercand sa faca, sa ajute, cum stiu ei mai bine. Ceea ce este ok, sigur. Stiu din proprie experienta insa, ca nu functioneaza mereu.

O regula de aur pe care am invatat-o in Analiza Tranzactionala, si este urmata de toti psihologii si psihoterapeutii este ca nu poti ajuta pe cine nu isi doreste - constient sau inconstient, ajutorul.. Ca psihoterapeut in devenire, am simtit asta pe pielea mea. Poate fi frustrant, iritant, tu ai investit emotional poate, si ce poti sa faci? Fiecare din noi avem procesul nostru, inclusiv eu. Si voi alege sa ma las ajutata (cu bagaje atunci cand nu mai pot merge,sau poate doar cu un brat de care sa ma tin cand ma dezechilibrez) cand ma voi simti pregatita sa fac asta.

E  la fel in terapie. Terapia implica poate o redecizie, o schimbare fundamentala care trebuie facuta. Momentul cel mai potrivit de a face asta depinde de fiecare. Eu am facut multe schimbari, si sunt mandra de mine, de unde sunt acum. Sunt sigura ca mai urmeaza, si le voi face cand ma voi simti pregatita. Nu stiu exact ce mai trebuie schimbat, poate e chiar in fata mea , si poate subconstientul meu nu e pregatit sa vada.

Stiti cum e atunci cand toata lumea din jur vede lucruri pe care noi nu le vedem? Lucruri evidente pe care ar trebui sa le facem, sa le schimbam (de exemplu renuntatul la fumat). Si stim. Constient stim, ca am economisi bani, ca nu ne-am mai pune sanatatea in pericol. Cu toate astea... o lasam pe lunea urmatoare. Sa incepem de luni :)) Luni evident, va aparea ceva stresant, care te "obliga" sa pui tigara in gura. Sau cand suntem evident intr-o relatie toxica, toti apropiatii ne spun asta, si noi lasam lunile, anii sa treaca, timp in care suferim si nu facem nimic sa schimbam situatia.

E la fel si cu terapia. O sa facem schimbarea atunci cand o sa ne simtim pregatiti. Sau putem sa incepem acum. Pur si simplu. 

Dar asta depinde de fiecare

Ca persoana... care se confrunta cu provocari sa zicem :)), am in jurul meu oameni minunati.prieteni buni, care imi sunt mereu alaturi. Eu nu as putea probabil sa fac ce fac ei, ce face Ionut, si stiu ca si pentru el este un mare exercitiu de vointa sa ma lase sa ma dau eu cu capul de pereti , doar pentru ca vreau eu sa merg singura in momentul ala :). Mi-a spus ca este ceva exersat, ceva ce a invatat cu mine, pentru ca este de fapt un impuls involuntar cand vezi pe cineva care se dezechilibreaza sa te duci sa il prinzi. Si asa e. Si ca este atat de greu sa iti pastrezi calmul in momentul ala, doar pentru ca eu spun ca pot, ca daca e, stiu sa cad!

 

In acelasi timp, independenta este ataaat de importanta pentru cineva care isi pierde din functii. Pentru mine, si multe alte cazuri care se confrunta cu aceeasi problema, a fost atat de umilitor cand am ales sa imi iau baston. Deja cand simteam sa ma lovesc de pereti, si totusi mergeam mai bine, simteam ca mi se rapeste demnitatea, ca se uita "lumea" la mine. In momentele in care mergeam bine, fara sa ma dezechilibrez, mergeam asa de increzatoare, de parca voiam sa vada toata lumea ce bine merg :)). As fi urlat: "uitati-va la mine. Merg asa bine!". Si...doar mergeam. Nimanui nu i s-ar fi parut cea special, bineinteles. Pare ca in momentul in care mergi cu baston totul este mult mai evident, lumea se uita si mai insistent, intrebatoare (mai ales cand esti tanar si in baston). Tu stii ca nu conteaza, cu toate astea doare asa de tare. Experienta mea a fost ca ok, trebuia sa trec prin asta, trebuia sa ajung asa de rau incat bastonul sa fie mai mult decat o optiune, ca sa ignor privirile. Cand de fapt este mult mai evident daca merg pe un hol tinandu-ma de pereti sau de masini pe strada, decat daca am un baston.Pana la urma, bastonul mi-a redat independenta.

Da, este greu pentru noi, pentru mine, sa ma gandesc si sa vad cum ma degradez incet incet. In acelasi timp, stiu ca este greu si pentru cei din jurul meu, sa astepte sa cer eu ajutor, in momentul in care pare ca ma ambitionez aiurea. Cu Ionut am facut un pact, astfel incat sa evitam situatiile Salvator-Victima, in care el ma salveaza pe mine. Si faptul ca reuseste sa se abtina sa ma ajute atunci cand nu ii cer asta, este ceva esential in relatia noastra.

Din asta am de invatat si eu, ca psihoterapeut,si ca om, sa nu sar sa ii ajut pe cei care nu imi cer asta.
In acelasi timp, comunicand de ce avem si nu avem nevoie, poate nu ii vom mai rani pe cei apropiati, refuzandu-le ajutorul, doar pentru ca in spatele a ceva evident, este de fapt mult mai mult.

Cu dragoste,

Florenta