Te iubesc

Am scris mult despre mama. După ce a murit, a fost o metoda prin care, cumva, simțeam ca întrețin un dialog. Cu ea, cu mine.

Am scris depre lucruri pe care aș fi vrut să i le spun, și nu am apucat niciodată, sau poate le-am spus și aș fi vrut să le spun altfel. Am scris ca să îmi fac ordine în gânduri, sau pur și simplu ca să simt că "descarc" totul pe o foaie de hârtie, care nu mă judecă, și nu m-ar putea face niciodată să mă simt penibil, sau aiurea că plâng.

Am considerat asta un proces terapeutic. Cu toții avem nevoie de doliu atunci când pierdem pe cineva așa important, avem nevoie să exprimăm ce simțim, și poate cel mai nesănătos lucru pe care îl putem face este să "trecem peste", fără să ne dăm ocazia să simțim tristețea, pierderea, și să ne lăsăm sufletul și corpul să își revină în mod natural. Adevărul este că unele goluri nu pot fi niciodată umplute.

Mama nu plângea. Pot să izolez câteva evenimente în care am văzut-o plangand. Cel mai dureros , a fost și ultima dată, când nici nu mai era conștientă, pe patul de spital, cu o zi înainte să moară. Am vizitat-o de două ori în ziua aia la spital. Nici dimineața, nici după-amiaza nu era conștientă. Dormea. Dar lacrimile se stranseseră sub ochi. Nici nu am observat din prima. Cand mi-am dat seama, am reînceput să plâng și eu. Am plecat dimineața de la ea sperând că va fi trează când mă voi intoarce după amiaza, așa cum se întamplase cu o zi înainte. Dar când am revenit, dormea în continuare.

A doua zi eram la birou când am primit telefonul.

La momentul diagnosticului meu, se uita speriată la mine, parcă așteptând din clipă în clipă să am o reacție... să plâng. Cred că i se părea cel mai rău lucru, care dăuneaza cel mai mult. Îmi repeta mereu sa nu plâng, când eram tristă ar fi facut orice să mă scoată din starea respectivă. Am integrat, bineînțeles, și eu mulți ani această atitudine. Dupa multă psihoterapie, am înțeles că este ok să simți, să îți dai voie să simți ce simți, și că negarea sentimentelor nu face nimic altceva decât să le scoată din sfera conștiinței, și să le readucă în prezent odată cu primul stimul care reamintește de situația dureroasă - refularea.

În legatură cu boala mea, nu am discutat foarte multe cu mama. Ar fi fost momente emoționante, și nu ne permiteam nici una să plângem în fața ceilelalte. În special când simptomele se  agravau.

Cu toate acestea, la cursul de psihologie (de formare) de luna trecută, a fost un moment care m-a răvășit. O colega, mama la rândul ei, se confrunta cu o situație relativ similară, în sensul că fiica ei se îmbolnăvise de ceva, aparent, cu cauză necunoscută. Suferința ei, atât de reală, durerea ei de mamă, mi-a readus în minte durerea neexprimată a mamei mele. Durere care apărea în unele momente cheie, surprinzându-mă, pentru că aparea pe neașteptate. Cum a aparut într-o zi la spital, când, în fața  simptomelor mele noi și ciudate, a rugat-o pe doamna doctor, cu ochii în lacrimi, să îi spună unde ar putea sa meargă cu mine, în străinătate, oriunde, doar să mă vindec. (raspunsul nici nu are sens să îl expun, un răspuns tipic de medic care nu învață la Facultatea de Medicina ce înseamnă empatia). Durerea ei neexprimată, de cele mai multe ori ascunsă in subconștient, refula pe neașteptate (neașteptat pentru mine, și probabil și pentru ea).

Totuși, văzând durerea, panica de mamă, în fața grupului nostru de formare, am conștientizat durerea mamei mele, pe care probabil - sigur! a resimțit-o de când am fost diagnosticată, și care reapărea tot mai vie cu fiecare nou simptom. La care ne-am gândit mult prea putin. Și eu, și ea. Ea, pentru că își dorea să mă protejeze de orice altă suferință. Eu, la rândul meu, țineam pe cât posibil, ascunse noi simptome care apăreau.

Si acum, nu mi-a ramas decât să scriu despre asta, despre ea, și durerea ei, dar și despre iubirea reciprocă, pe care nu am mai avut timp s-o exprimăm. Și mi-au ramas amintirile

Cu dragoste,

Florența

Nu am nevoie!...Sau am?

Cu ocazia sarbatorilor de Pasti, m-am vazut cu o matusa care sta in Germania, e plecata de multi ani acolo. Sotul ei  a lucrat acolo multi ani cu accesorii medicale de sustinere. Aparent, nu foloseam corect bastonul. Pentru ca este reglabil, mi l-a scurtat putin, astfel incat umerii sa fie la acelasi nivel cand merg.

Mai mult de atat, mi-a spus ca pentru mine ar fi mai indicat un cadru cu roti, astfel incat sa imi pastrez pozitia corecta, sprijinindu-ma pe ambele parti in mod egal. 

Inutil sa spun ca am respins ideea din start. 

Pentru ca nu as putea sa merg cu cadru. Pentru ca nu am nevoie!!

Sau am? Ce spunea el avea sens, si intr-adevar, ma simt mai sigura pe mine cand ma sprijin si pe partea stanga de exemplu, nu doar pe dreapta, cu baston...

Doar ca mi se pare ca sunt destul de ok acum... si ca merg destul de bine.

Toata chestia asta m-a facut sa ma gandesc, si sa ma intreb, daca intr-adevar acceptarea pe care o tot mentionez, este reala.

Mi se pare ca am muncit foarte mult sa ajung aici, sa fiu ok cu faptul ca merg in baston la 30 de ani. In Germania desigur, nu ar fi nimic ciudat pentru nimeni sa se deplaseze cu cadru. Totusi, imi dau seama ca in cultura noastra, pentru ca vad cum gandesc eu vis-a-vis de asta, este atat de adanc inradacinata asta incat a devenit un automatism. Este ceva mecanic sa iti fie mila de oricine care merge cu cadru. Indiferent ce varsta are, ce problema pare ca are. 

Eu simt mila cand vad chiar o femeie in varsta cu cadru. Si imi repet mereu, ca e ok sa ai compasiune. Dsr nu mila. Mila nu ajuta pe nimeni. Cum pot sa am compasiune? Ajutand activ, facand ceva pentru persoana respectiva. 

Si in capul meu se desfasoara o multime de scenarii. Imi dau seama ca, desi am lucrat la asta, tendinta este in continuare sa spun ca pot singura atunci cand cineva ma intreaba daca am nevoie de ajutor,

Pana  acolo incat spun mereu ca "ma descurc" oricarei persoane care ma intreaba daca sa imi tina usa, atunci cand plec de la sala, cu geanta de sala, baston, mainile ocupate, ! Si in momentele acestea imi dau seama ca poate totusi as avea nevoie de ajutor, si ca ar fi ok sa accept. 

Revenind la ideea unui cadru, nici nu concep asa ceva. Stiu ca este o problema la mine, si ca ce conteaza ce cred/gandesc cei din jur, daca pe mine m-ar ajuta mai mult? 

Poate pentru ca asociez ideea de cadru cu cea mai rea perioada a mea in boala, anul trecut, cand nu puteam sa ma deplasez in casa fara cadru, iar pentru afara imprumutasem un carucior. 

Imi doresc sa nu mai avem preconceptiile acestea, noi ca popor, si ca oameni. Si cum pot sa militez pentru asa ceva, cand mie persoanal mi-este greu sa trec peste ele? Ok, noi, in Romania, nu suntem obisnuiti sa vedem pe strada persoane in carucior, pentru ca nici nu ar putea merge! Infrastructura nu este, daca pe alocuri mai sunt borduri adaptate, sunt ocupate de masini parcate. Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt ca si inexistente, mereu este cate un Jeep parcat acolo (pentru ca are loc, si el e mare!).

Si ne invartim intr-un cerc vicios. Imi dau seama ca nu sunt dispusa sa ies din zona mea de confort, nu sunt pregatita pentru asta, si doar ideea ca as putea avea nevoie de ajutorul unui cadru ma nelinisteste foarte tare.

In cazul asta, solutia ar fi  chiar sa trec peste fricile astea, sa le privesc in fata, si sa fac ce am facut si cu bastonul. Am iesit in lume cu el, cu zambetul pe fata, si mi-am continuat viata alaturi de el, conducand, la plimbare prin parc, inclusiv mergand la sala in baston (surprinzator, ma simt cea mai populara "fata din scoala"! :)) toata lumea este foarte draguta cu mine acolo, si mereu sare cineva in ajutorul meu cand nu ma descurc cu vreun aparat!).  

Stiu ca trebuie s-o incerc pe asta cu cadru acum, cat ma simt bine, si nu simt ca ar fi o dependenta de cadru, pentru ca mi-ar fi de 1000 de ori mai greu sa fac asta constientizand ca AM NEVOIE, si altfel nu ma mai pot deplasa.

Este si asta parte din calatoria cu scleroza multipla :). O reimprospatare a faptului ca e important sa ma concentrez pe mine, pe ce am eu nevoie si ma ajuta, si mai putin ce cred cei din jurul meu, care poate nici nu ma cunosc, doar ma vad o data pe strada, si dupa 5 minute uita de mine :)

Cu dragoste,

Florenta

Emotiile pozitive in SM & cununia

Au fost cateva saptamani foarte agitate. Foarte frumoase si foarte agitate.

Ne-am casatorit :). Am facut cununia civila, cam acum o saptamana. A fost foarte frumos, au venit multi prieteni sa fie alaturi de noi la starea civila , chiar surprinzator de multi, si ne-am simtit extraordinar. Multi dintre prietenii nostri, care se asteptau sa incep sa rad in hohote si sa fac glume in momentul in care ma intreba ofiterul starii civile daca "il iau de barbat pe Ionut?", m-au avertizat ca daca fac asta poate sa nu accepte sa ne casatoreasca, asa ca m-am chinuit sa fiu super serioasa! )

A fost foarte interesant pentru mine sa ma observ. De multe ori m-am gandit ca voi fi coplesita de emotii, si, chiar daca sunt emotii pozitive, sa resimt in corp si in consecinta, sa incep sa merg si mai prost. Asa ca de data asta, am ales sa nu ma mai las coplesita de emotii, ca ma voi bucura, si ca voi fi pe picioarele mele in acelasi timp (chiar daca pe scarile din fata starii civile a trebuit sa ma ia Ionut in brate, dar putem sa consideram asta doar ceva romantic! :) ).

duet - "I can't do it alone"-soundtrack Chicago

Prima data cand mi-am dat seama ca emotiile puternice, in general, nu doar cele negative, pot la fel de bine sa ma "dezabiliteze" , a fost la ultima reprezentatie cu fetele din Domino Sistahz, in cadrul "Tribal Cafe". Urma sa avem 3 coregrafii (duetul meu cu prietena mea cea mai buna si 2 coregrafii de grup), iar inainte,la vestiar, imi tremurau picioarele asa de tare si abia reuseam sa imi ridic piciorul drept. 

Nu mi-a fost niciodata clar de ce as fi avut emotii, era doar o alta reprezentatie, nu aveam nicio problema cu coregrafiile, eram alaturi de prietenele mele din trupa... Am dansat duetul, ne-am distrat in timpul dansului, dar am decis sa nu mai intru la cea de-a treia coregrafie, pentru ca ma chinuiam prea tare, si nici nu ar fi afectat lipsa mea in dans.

Deci, contrar ceea ce credeam , si cum se intampla inainte, cand ma foloseam de emotiile pozitive in timpul reprezentatiilor, am realizat ca pur si simplu emotiile puternice imi dau stari de disconfort.

lovely Domino girls - a treia coregrafie

Cred ca asta a fost un moment in care am realizat ca raspunsul pentru mine este echilibrul emotional, mai degraba decat emotii naucitoare, fie si ele pozitive. Si sa vad ca, desi toata viata mi-a placut sa simt intens ce traiesc, pot sa fiu si altfel, la fel de fericita, si in echilibru. :)

Cu dragoste,

Florenta