Ce s-a mai intamplat? O alta perioada grea..aparent la 2 luni dupa moartea mamei corpul meu a resimtit... Si iata-ma din nou in baston. Faptul ca sunt in baston (acum sunt mai ok, dupa 2 luni aproape) nu este totul. La inceput nici nu mai puteam sa imi controlez glezna dreapta (adio condus! in perioada aia). Mi-am spus: ok, acum e mai rau decat a fost vreodata pana acum, este ultima etapa de vindecare. Dupa asta, o sa ma recuperez total.
Asa ca am inceput sa imi focusez toate eforturile in directia asta... mi-am ascultat corpul, m-am odihnit, am inceput sa am grija de mine. Pentru ca, si in urma sedintelor de psihoterapie incepute cam la inceputul anului (cam o data la trei saptamani ma vad cu terapeuta mea) am realizat ca nu ma iubesc pe mine.
Si nu numai ca nu ma iubesc (nu ma iubeam...lucrez la asta si cred ca acum sunt mai bine), ma si criticam intruna, nu eram niciodata multumita de ce faceam, de cum eram, de personalitatea mea. Acum cand ma gandesc, eram o epava. Si da, sufletul meu plangea. Si corpul meu la fel. Era ca si cand aveam o persoana mai mica inauntrul meu pe care o criticam constant si de care eram mereu nemultumita. Copilul meu(in analiza tranzactionala - ca ramura a psihoterapiei, exista 3 stari ale eului: copilul - care era corpul si sufletul meu, parintele - mintea mea mereu critica, eu, si adultul. Cel putin eu asa le-am identificat deocamdata).
Si asa am inceput sa citesc mult despre suflet, despre meditatie, despre emotii. Cursuri de meditatie in Bucuresti, aparent sunt foarte greu de gasit, oricum in conditiile in care fac economie la condus este cu atat mai greu, dar, toate la timpul lor. Momentan, ascult melodii de vindecare..in principiu este o voce care te ghideaza spre relaxare si iti induce ca vindecarea corpului se poate face mental. Ceea ce mi-am asumat. Oricat de greu ar fi, imi folosesc mintea sa imi vindec corpul (oricat de idealist ar parea). Pentru ca nu am alta solutie. Tratamente facute din Germania...luni de zile de antibiotice, medicamente. Simteam ca imi bat joc de corpul meu, si nu era ok. Corpul meu se poate vindeca singur, sunt ferm convinsa acum ca prin chimicale incetinim, daca nu oprim, procesul natural de vindecare.
Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa vorbesc asa, dar poate disperarea m-a adus la un asemenea nivel incat caut vindecarea in orice. Nu conteaza, atata timp cat o voi gasi :)
Astfel, incerc sa imi verific convingerile in orice. M-am ars. Pe gamba. O motocicleta parcata prea aproape de mine, abia ajunsese, m-am atins de toba ei. Nu ar fi fost atat de grav daca nu as fi fost amortita in aproape tot corpul si as fi simtit ca ma ard. Cand am simtit in sfarsit (dupa ce incuiasem masina, imi luasem bastonul din masina etc), am simtit. Am putut sa mai suport o ora, dupa care a inceput sa ma usture. Si m-a durut, m-a usturat...o arsura destul de mare (cam 8 cm lungime si 5 cm latime). Adanca de asemenea. M-a durut atat de tare incat de vreo doua ori am lesinat (noroc cu Ionut, prietenul meu care era acasa). Prima data a vrut sa cheme salvarea, m-am impotrivit ca imi revenisem, dar nu voiam salvare ca mi-ar fi dat antibiotic (preventiv, chiar daca rana nu s-a infectat niciodata). Nu m-am dus la spital deloc, mi-am pus miere pe rana in fiecare zi (a ajutat enorm), m-am curatat incet (pentru ca supura: orice arsura supureaza)...si...chiar am vorbit cu corpul meu frumos, increzatoare ca se va face bine. Dupa doua saptamani jumate, a cazut aproape toata coaja. Momentan se vede cicatrice, dar o sa dispara, sunt sigura.
O rana ca asta... in mod normal nu m-as fi gandit ca s-ar putea vindeca fara tratament. In liceu (acum vreo 10 ani) m-am ars pe mana cu ceara de epilat.Rana nu era nici pe departe ce a fost acum. Am fost la spital, unde nu au timp, si efectiv iti jupoaie pielea (si eu mi-am luat-o pentru ca supura pe sub dar incet, si in timp, nu toata o data). acum am semn pe mana. Sunt sigura ca nu o sa am pe picior (nu ca as avea vreo problema cu cicatricile in general).
Asa ca, inarmata cu rabdare, optimism si iubire, sunt gata sa ma fac bine :)
Cu dragoste,
Florenta
