Nu am mai scris de mult..din iunie..wow
Am descoperit lucruri noi in timpul asta...s-au si intamplat atatea. Am facut un mare pas in spate, mi-am revenit, am realizat ca ceea ce traiesc nu este influentat doar de starea corpului meu, si nici macar doar de psihicul si gandirea mea.
Intrebandu-ma cum pot sa gandesc pozitiv si sa fiu atat de optimista si totusi sa ma simt asa rau, mi-am primit raspunsul de la doctorita mea :) Este vorba de emotii.
Ce s-a intamplat de fapt?In august am fost la mare cu prietenele mele cateva zile...eram mult mai bine fata de marile caderi prin care am trecut, chiar am condus pana la mare. M-am chinuit putin dar am ajuns, a fost ok. La intoarcere oricum ma simteam muuult mai bine, eram atat de fericita.Chiar dansasem in club in fiecare seara, ma simteam bine...pana ne-am rasturnat cu masina la intrarea in Bucuresti.
Un BMW care circula cu viteza, desi in zona era limitare de 60km/h, m-a lovit din spate, m-a propulsat jn parapete, si masina s-a rasturnat. Si a luat foc. Nu m-am gandit nicio secunda ca o sa mor. Si nu a patit nimeni nimic, desi masina nu mai exista.Am fost fericita ca am scapat, si plangeam de fericire ca e toata lumea bine.
Nu mi-a fost mai rau pe moment...cam dupa o saptamana am inceput sa resimt. Si atunci m-am panicat iar si am intrat intr-un cerc vicios.
Am incercat apoi sa ma tin cat mai departe de accident, din pacate, din cauza socului de la momentul respectiv, am dat o declaratie foarte proasta (mie de fapt mi-a sarit o skoda in fata, de pe banda de urgenta, eu am franat - nu aveam viteza mare), pana la urma am schimbat banda, de pe banda 1 pe banda 2. M-am asigurat, era o masina foarte departe, si am intrat pe banda 2. Problema e ca desi era restrictie de 60 km/h, cel care o conducea avea peste 100km/h, si m-a izbit din spate.
La politie au concluzionat ca nu m-am asigurat, eu nu mai stiam de capul meu dupa accident, si am semnat procesul verbal. Oricum in mintea mea era ca orice poate fi contestat. Si intr-adevar, poate fi si am contestat, dar asta inseamna acum un lung proces.
Am facut contestatia . Alt mare stres, nu aveam bani de avocat, o cunostiinta mi-a promis ca ma ajuta si m-a lasat pana in ultima secunda. In sfarsit, dupa ce am trimis toate actele, mi-am promis sa ma departez de acest subiect care m-a dus cu cateva luni inapoi , din punct de vedere al mersului. Mi-am mai revenit, cand , la cateva saptamani, ma suna mama, sa imi spuna ca a venit ceva de la tribunal. Dosarul mai trebuia completat.
Nu stiam de ce, si nu intelegeam ce s-a intamplat, dar m-a bufnit plansul instantaneu.
A trebuit sa ma mobilizez, am angajat avocat pana la urma si a doua zi m-am intalnit cu el. In noaptea respectiva nu am putut sa dorm, dimineata deja mergeam mult mai rau. M-am intalnit cu el, a fost ok, dar cand am plecat spre casa, ma taram. Nu mai stiam de capul meu (neinspirata , m-am dus si singura). Nu mai stiam unde am lasat masina (am facut rost de alta masina pentru ca in urma accidentului, a mea a fost dauna totala si chiar nu puteam sa merg fara). Am ocolit aiurea, pana la urma am inceput sa plang pe strada (din fericire , nu prea era lume pe strada, dar un taximetrist care stationa m-a vazut si mi-a zis sa stau jos pana ma linistesc. Tot el m-a lasat la masina. Ii multumesc).
Aparent, in ADN-ul nostru se inscriu programe, astfel incat, atunci cand ne confruntam cu situatii similare sau sentimente care ne-au facut sa simtim ceva deosebit intr-un anumit moment din viata, corpul nostru retraieste aceleasi emotii la reintalnirea cu factorul respectiv.
In cazul meu, faptul ca am primit ceva de la tribunal legat de accident si a trebuit sa ma mai agit in legatura cu asta - avocat, acte - mi-a intors toate emotiile accidentului, iar corpul meu a simtit toate emotiile in picioare.
De ce am mai avut emotii acum? Nu stiu. Adica nu este nimic de stiut. Este doar chimie. Nu mi-a parut rau de masina nicio secunda, nu mi-a parut rau de bani nicio secunda. Banii ii fac eu. nu ma fac ei pe mine. Am fost recunoscatoare si fericita mereu ca a fost toata lumea ok. Si totusi de ce mi-a mai fost rau acum?
Pentru ca mi-era frica. Inconstient, imi era frica sa nu imi fie iar rau. Am invatat din asta ca orice frica, indiferent cat de mare sau mica, iti poate face atat rau. Si poate influenta fizic la atatea nivele. Pe mine cel putin. A trebuit sa iau frica asta mare pe care o aveam, sa o infrunt, si sa o minimalizez.
Pe modelul: "Ce se poate intampla cel mai rau? Sa paralizez." Asta era un gand care era acolo, in mintea mea, dar pe care il evitam cu toata fiinta mea. Si asta nu ma lasa sa trec peste. Prima data cand mi-am dat raspunsul asta (mint: nu am avut curajul sa mi-l dau sau sa il spun cu voce tare. Mi l-a dat doctorita mea, care desi nu e si psiholog, cu mine e :)) ) Ce se intampla daca paralizez? Ok. Si paralizez. Si ce? O sa mor? Ideea e ca stiu ca nu se intampla asta, dar pana la urma , sunt atatia oameni paralizati - experienta cu voluntariatul din Spania cu persoane cu paralizie cerebrala m-a facut sa imi dau seama ca si daca esti in scaun cu rotile poti gasi motive sa zambesti. Si am continuat sa zambesc.Si mi-am privit frica in ochi.
Si a fost mai bine
Si a fost mai bine
Cu dragoste,
Florenta
