Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 25 septembrie 2017

Cineva m-a inspirat sa scriu asta




Arati perfect. Esti asa frumoasa, si daca nu ar fi unele momente in care surprind in privirea ta tristete, pe care o incerci sa o ascunzi, nici nu mi-ar trece prin cap ca in corpul tau se intampla altceva. Ceva care zguduie. Care te zguduie. Si pare ca abia respiri. Ascunzi ce ti se intampla, sa para totul natural, si sa nu isi dea nimeni seama.

Dar eu stiu, pentru ca si eu am fost acolo.

Respira… 

Sunt acele momente in care te gandesti ca daca nu respiri, lacrimile nu vor iesi la suprafata, si nimeni nu o sa te vada plangand. O sa iti pastrezi imaginea de fata vesela, zambitoare, si o sa plangi tu mai incolo… cand esti singura. Important e sa treci de momentul asta.

Cand simti ca nu mai ai echilibru, sau ca nu mai vezi bine, sau ca nu nimeresti neaparat cana de cafea cand vrei sa pui zahar. Orice dezechilibru poate atrage privirile asupra ta. Si nu vrei. Sa astepte pana stai jos macar. Atunci , vei putea sa te concentrezi pe altceva, si poti incepe sa razi si sa glumesti din nou.

Eu am dus-o asa cam 7 ani. Dupa 7 ani, am reusit sa imi fac curaj sa le spun prietenelor mele. Recunosc, poate daca nu ar fi urmat 3 ani de psihoterapie, nici acum nu as fi fost comfortabila sa vorbesc despre asta. Dar procesul meu asa a fost. Ani in care au fost si pusee mai grave, dar si experiente frumoase, in care am decis sa ies din zona de comfort, lectii pe care mi le-am asumat, pentru ca in final, stiu ca nu am nicio putere in fata sclerozei multiple. Mint. Puterea mea sta in mintea mea. Asta am crezut mereu. 
Doar ca abordam dintr-o perspectiva care pentru mine nu a functionat. 

Perspectiva “care pe care”.

Apoi, m-am decis sa o iau de mana (pe ea, pe Scleroza Multipla), si sa vad ce vrea de la mine. In cartile de Analiza Tranzactionala am citit transcripturi de psihoterapie, in care bolnavul vorbeste cu boala. Iti imaginezi ca tu stai pe un scaun, boala pe un scaun, si asta e momentul tau, in care o intrebi “Ce dracu vrei de la mine?”. Sau poate nu esti furios, esti doar curios? Mai poti sa inviti pe scaun si alte parti din tine, piciorul care te supara, mana amortita etc. Eu nu am facut niciodata asta in psihoterapia mea individuala, dar am avut ocazia sa o fac cu un client, si este foarte powerfull. Pentru ca boala “iti raspunde”.
Ce a vrut de la mine? Sa invat. Sa schimb lucruri. Sa descopar. Sa ma bucur mai mult. Si da, viata mea s-a schimbat. Radical as putea spune.
Si acum, cand ma uit in spate, imi dau seama ca in momentele acelea imi traiam viata timorata, cand de fapt nici nu conteaza ca unii colegi de munca, sau doamne pe strada
                                                   gandesc despre mine ca “saraca”.
Eu acum stiu. “Saraca” are alta treaba acum, si nu are timp sa simta mila celor care isi doresc sa simta asta. Fiecare simte ce alege sa simta, eu nu pot controla asta, asa ca mai bine vad ce pot sa face eu, pentru mine si cei din jur.
Si doresc tuturor celor care sunt in situatii similare sa aiba curaj. Sa schimbe. Pentru ca viata poate fi satisfacatoare. Daca pentru mine se poate, se poate pentru oricine.

Cu dragoste,
Florenta

miercuri, 13 septembrie 2017

Dincolo de Scleroză Multiplă



Fac parte dintre tinerii pentru care anul cu bacul și admiterea la facultate le-a schimbat viața.
Acum, la treizeci și unu de ani, sunt studentă în ultimul an la Psihologie. Termin anul trei de formare în Analiză Tranzacțională .

Pentru fiecare dintre noi a fost diferit. În urmă cu doisprezece ani, aveam un obiectiv măreț: anul acela a fost doar despre cum și cât trebuie să învăț ca să intru la ASE în București. În toamna ce a urmat, mi s-au adăugat obiective pe care nu mi le-aș fi dorit: cum să fac ca nimeni să nu își dea seama că am Scleroză Multiplă.


Păi, în primul rând, să fac în așa fel încât nici eu să nu îmi dau seama. Deci să nu ma gândesc la asta. Poate dispare. Primul indiciu că nu va dispărea a venit în anul în care a murit tata, 2007. Tot atunci, simptomele au devenit mult mai vizibile, în primul rând pentru mine, când piciorul stâng nu mai asculta comenzi. Cumva totuși, reușeam să îi păcălesc pe cei din jur, dar și pe mine, că ”sunt ok”. Pe vremea aceea și dansam, deci am reușit destul de bine.

Am continuat ”șarada” mulți ani după, astfel că am terminat o facultate, un master, m-am angajat, și doar familia apropiată știa. Dar nu vorbeam cu ei niciodată despre asta. În principiu, discuțiile triste nu erau permise în familie. Când a murit tata, mama ar fi făcut orice să nu mă vadă plângând. În general, tristețea manifestată provoca agitație în casă, așa că cel mai safe era să mă închid in baie puțin, până trecea ”momentul critic”.

În copilarie, la un moment dat, vorbeam mult cu mama. Când divorța de tata, vorbea cu mine. Plimbări lungi în cartier, în care țin minte că vorbeam de de toate. Cred că a fost cea mai apropiată perioadă a noastră. Când ne îndreptam  spre casă, pe drumul de întoarcere, îmi amintesc că îmi spunea că i se pare groaznic, că începe să se simtă agitată , și că nu vrea înapoi acasă.
Nu știu ce s-a schimbat între timp, cu cine a vorbit, cine a sfătuit-o să nu mai îmi spună genul acesta de lucruri, pentru ca la un moment dat s-a oprit. Nu mai tin minte când, cum s-a oprit , dar la un moment dat ne-am oprit. Din plimbarile noastre lungi, din vorbit pur și simplu. Când făceam asta, aveam cam 9-10 ani . Si de atunci, nici nu imi dau seama cum relația noastră a evoluat în ceva fără fond. Ne înțelegeam bine, ne mai certam, la suprafața părea o relație normală mamă-fiică.
Dar nu vorbeam. Când a murit tata, am realizat probabil prima oară cât de distante suntem. Nu știu dacă ăsta e cuvantul cel mai potrivit. Ideea e că ne protejam reciproc cu orice. Știam că nu suportă să mă vadă că plâng, așa că nu plângeam, cel puțin nu cât era ea de față. Și ea făcea la fel. Câteodata, îmi spunea mamaie că și mama e tristă, că a “prins-o” plângând în dormitor, singură.

În continuare, orice aș fi făcut sau nu aș fi făcut eu, boala progresa. Cu tratament, fără tratament, tratamente alternative, naturiste etc, evoluția era clară. Și la un moment dat am hotărât că nu mai merge, trebuie să fac altceva. O să mă apuc de psihoterapie . Pentru motivele greșite, dar m-am apucat. Îmi intrase în cap că dacă îmi voi rezolva conflictele interne, boala va dispărea ca prin minune, și psihoterapia personală este soluția. Urma să merg la psihoterapeut un an, poate doi, după care mă puteam întoarce la dans, alergat și la viața mea de dinainte.
Am aflat surprinsă, chiar dezamăgită, că nu despre asta e vorba, că psihoterapeuții nu sunt magicieni care vindecă leziuni de pe creier. Totuși, am decis să continui – nu aveam altceva mai bun de făcut oricum – boala tot acolo ar fi fost.
Cu ajutorul psihoterapiei și studiind foarte mult, am început să schimb lucruri pe care le simțeam atât de specifice mie, parte din viața mea, din mine. Am început să mă gândesc la lucruri pe care le fac, de care sunt foarte atașată, care nu păreau neapărat rele. Să mă gândesc la ce s-ar întampla dacă le-aș schimba. Dacă aș înceta să le fac. Poate am fost învățată să le fac și totuși nu îmi aparțin. 

Nu îți dorești să fii o bocitoare ambulantă. Te ții țeapănă, orice s-ar întâmpla, să nu le dai ocazia să îți spună că trebuie să fii puternică. Până iei o decizie, când îți dai seama că oricât de puternică ai fi, boala tot te macină, așa că nici psihic nu ești bine.

Psihoterapia m-a ajutat să îmi accept  că pot să și plâng uneori, că dacă asta simt nu înseamnă că sunt mai puțin puternică.

Ce s-a schimbat

Am învățat să mă accept așa cum sunt, poate în baston, poate uneori în cărucior. Am reușit să spun lumii și să scriu despre asta, să îmi asum și să mă iubesc așa cum sunt acum. Am găsit mecanisme de compensare și moduri de a înlocui activități, care înainte erau cruciale pentru mine, cum era dansul, cu activități pe care le pot face și… stând jos.
Îmi amintesc frânturi din terapia mea personală, care mă influențează atât ca psihoterapeut, cât și în relațiile cu cei din jur. Cum ar fi momentul în care am decis să ”go all in”, după ce psihoterapeuta mea, în discuțiile noastre, mi-a spus că eu aleg cât de adânc vreau să merg în terapie. Atunci am știut că vreau să merg foarte adânc. Cât de adânc pot. Pentru mine, asta  a fost alegerea bună, pentru că nu mi-a fost frică de ce aș fi găsit. Cred că asta m-a ajutat să îmi fac ordine în viață, în gândire, în sentimente, să îmi dau seama ce vreau și să îmi asum.
În același timp, îmi dau seama că fiecare din noi trebuie să alegem pentru noi ”cât de adânc sunte dispuși să mergem”. Cred că depinde de natura fiecăruia. Pentru unii, momentul în viață nu e ”acum”, așa că acest ”all in” se amână. Unii decid să trăiască fără să își dorească să știe, să conștientizeze, să schimbe. Pentru că schimbarea poate fi dureroasă. Homeostaza pare mai prietenoasă. Chiar așa, cronică…

Psihoterapia m-a ghidat către un domeniu atât de diferit față de pregătirea mea anterioară. Am decis că pot să fac asta, așa că după un an de formare în Analiză Tranzacțională, făcut inițial pentru dezvoltare personală, m-am înscris și la Facultatea de Psihologie.
Ceea ce este cu adevărat surprinzător pentru mine este că am ajuns aici din cauză că am Scleroză Multiplă. Sau datorită?
Ma gândesc mereu la prima ședință de psihoterapie, pe care am petrecut-o plângând încontinuu, din cauza frustrării acumulate pe fond de Scleroză Multiplă. Frustrare, tristețe, neputință... De atunci, au trecut aproximativ doi ani până când chiar psihoterapeuta mea mi-a spus : "Auzi, începe un nou grup de formare în Analiza Tranzacțională. Nu ai vrea să te duci?".
 
Acum vorbesc despre asta

Relația mea cu Scleroza Multiplă a început pasiv-agresiv. Eu eram hotărâtă să o ignor, Ea să bată din picior până o băgam în seamă. De la negare la acceptare, am consumat toate fazele, întorcând cubul rubic pe toate părțile, căutând o soluție să iasă ca mine, apoi măcar să nu iasă ca Ea, pentru ca în final, să accept că poate ieși oricum, și voi fi pregătită.
Am conștientizat asta încet-încet, iar confirmarea mi-a venit în mai 2017, când am avut voce suficient de puternică, în fața celui mai numeros public cu care, și în fața căruia, am vorbit vreodată despre asta.
S-a întâmplat la Atena, la Conferința Anuală organizată de Platforma Europeană de Scleroză Multiplă. Mă auzeam vorbind din suflet, cu emoții, despre diagnostic, despre cum am depășit moment grele, despre decizii. Mă auzeam și îmi plăcea, deși niciodată nu mi-a plăcut vocea mea J.

Cadru? Nu, mulțumesc…

Sunt mândră că am ajuns la acest nivel de acceptare al condiției mele actuale. Scriu despre asta în mod transparent, sunt hotărâtă să ajut, măcar puțin, la schimbarea percepției din România asupra tinerilor cu Scleroză Multiplă. Acum , o tânără în baston trezește automat reacții de genul ”săraca…”. Îmi doresc să demonstrez că ”săraca” poate face mai multe lucruri decât un om sănătos, dar leneș. Care preferă să rămână imobil, pe canapea, pentru a se uita la televizor ore în șir, nu pentru că are o boală incurabilă, ci pentru că asta este decizia sa.
Cea mai grea a fost acceptarea psihică. Faptul că simțeam privirile oamenilor. Dar ei privesc in continuare, iar eu nu pot controla asta. Și mi se pare mult mai rău să trăiesc izolată în casă, decât să suport niște priviri din partea unor persoane pe care cel mai probabil nu le voi revedea, care după zece minute uită de mine.

Și, deși susțin acceptarea condiției și aplicarea oricărei soluții care să mă ajute să merg în continuare (de exemplu, procurarea unui baston atunci când, în mod evident, echilibrul natural lasă de dorit și ajung să merg pe stradă sprijinindu-mă de pereți și de mașinile parcate) , m-am surprins refuzând cu încăpățânare posibilitatea achiziționării unui cadru. La un moment dat, am primit această sugestie, pe motivul că un cadru ar ajuta mai mult și, în plus, poziția defectuasă a corpului nu ar afecta coloana sau alte elemente de mecanică a corpului.
Reticența mea m-a pus pe gânduri, și m-am întrebat cât de sinceră sunt cu mine când spun că mă accept așa cum sunt?

Cea mai mare temere, cred eu, a unei persoane diagnosticate cu Scleroză Multiplă, este posibilitatea de a ajunge în cărucior. După ce, în 2016, am ”încercat-o” și pe asta pentru vreo lună, am crezut că sunt invincibilă. Invincibilă psihic. Că acum sunt pregatită pentru orice. Dacă am reușit să trec de zile în care îmi doream să dorm suficient de mult, astfel încât să mă trezesc doar în dimineața în care voi reuși din nou să îmi mișc glezna, pot depăși, să spunem, posibilitatea unui cadru.
Acea lună, în care am acceptat un cărucior, am știut că este o piatră de încercare pentru mine. Trebuia să îmi demonstrez că așa cum sunt, voi continua să mă mișc atât cât pot. Voi continua să ies în lume, chiar dacă reacțiile de ”vai, săraca…” le voi simți și mai incisiv acum. Voi accepta să merg la bazin, dusă pe brațe, chiar dacă, și asta, va stârni aceleași reacții.
Și atunci? De ce acum, posibilitatea unui cadru, care în definitiv, doar mă va ajuta să merg mai bine, mai comod, ma blochează? Oare este dovada că nu sunt pregătită iar pentru alte reacții similare?
Dar atunci dacă eu nu pot să îmi schimb mentalitatea, și să accept un cadru doar pentru ceea ce este el, o unealtă de care aș avea nevoie ca să îmi ușureze viața, fără simbolul de victimă al persoanei care îl folosește, cum aș putea să am pretenția ca toate băbuțele din parc să nu mai vocifereze ”vai, săraca” în urma mea?
Rămâne, însă, un capitol neîncheiat, o provocare pentru viitor…Nu toate lucrurile au un closure imediat.

Profesia – profesie, psihologie – psihologie, schimbarea – schimbare.
Despre iubire și relații cum e, în Scleroza Multiplă?

La un moment dat, acum patru ani, am avut noroc. În cel mai improbabil loc, în cea mai improbabilă perioadă din viața mea, l-am cunoscut pe cel care, în iulie 2017, avea să-mi devină soț.

Totuși, deseori mă gândesc la relația noastră și mă întreb dacă a fost pur și simplu o potrivire a sorții sau rezultatul deciziilor noastre individuale, de dezvoltare personală, lecții învățate pe parcurs, alegerea de a ne susține reciproc în scopurile pe care doream să le atingem individual și împreună. 
Dacă trecutul, mai mult sau mai puțin zbuciumat, pe care l-am avut fiecare din noi, ne-a adus împreună, înzestrați cu mai multă răbdare, empatie și înțelegere? Pentru că în relația noastră am fost puși la încercare amândoi: cu moartea mamei mele, cu problemele lui în familie, cu momentele în care eu nu am putut să mai merg deloc, cu decizii, schimbări de planuri, re-specializări  profesionale, adopții de pisici, nunți, spitale și înmormântări.
Poate a fost noroc, și poate au fost o serie de decizii bune luate individual. Mie, cel puțin, mi-a luat ceva până să înțeleg că nu pot da vina pe Scleroză Multiplă pentru toate relațiile care nu mergeau.
Și este valabil și în relația de cuplu, dar și cu prieteni, chiar și profesional. Cred că mecanismele de compensare se aplică și aici. Eu a trebuit să învăț doar să le aplic în favoarea mea.

Acum crezi că sunt puternică?

Am mereu în minte un pasaj din ”În mișcare , o viață”, una din minunatele cărți ale lui Oliver Sacks, în care povestește despre revenirea la viață a pacienților săi cu sindrom postencefalic. După decenii de pauză, administrând doza potrivită de L-DOPA (un medicament folosit pentru a trata Parkinson), pacienți care fuseseră letargici atâta timp, se trezesc.
Scleroza Multiplă a fost L-DOPA – ul meu.
În ultimii ani, am parte de o ”revenire la viață”, o revenire la mine. Momentul cheie a fost cel în care am conștientizat că poate îmi voi pierde funcții. Poate corpul meu se va schimba. Poate va trebui să mă adaptez la o cu totul și cu totul altă viață. Când am realizat că ”va trebui” să fiu fericită în condiții deloc ideale, am început să îmi revizuiesc prioritățile.

Mă gândesc mereu la ce mi-ar fi spus ai mei, dacă ar fi fost mândri. Dacă acum, când sunt atât de sinceră cu oricine când vine vorba de experiența mea cu Scleroză Multiplă, ar fi fost deschiși să vorbească cu mine despre asta. Mă gândesc ce ar fi crezut despre faptul că vorbesc deschis despre cum mi-am schimbat viața cu, și datorită Sclerozei Multiple, dar și  despre cum am decis , profesional, să mă mut de la economie la psihologie.
Nu au mai apucat să mă vadă ”la casa mea”, dar mie îmi place să cred că sunt acum unde trebuie, că deși îmi pierd din funcții, mi-am câștigat ”vocea”, iar acum pot sa vorbesc, să scriu despre asta. Chiar să ajung prin psihoterapie la cei din jurul meu, și cât timp voi avea ce împartăși, o voi face.

Am încetat să mai privesc Scleroza Multiplă ca pe o dramă care mi se întâmplă, ca pe o tragedie. Este pentru că este, are motivele Ei, și eu fac ce trebuie să fac. Cert este că de când mă uit la Ea cu alți ochi, lucrurile se schimbă. Nu se schimbă Ea. Pentru că Ea face ce vrea, iar eu nu pot controla asta.
Aspecte din viața mea se schimbă: oamenii din viața mea, relațiile cu ei. Meseria mea! Relația cu mine. Nu credeam vreodată să ajung să mă apreciez, să mă privesc, eu pe mine, cu atâta înțelegere și empatie.
Depinde de cât de adânc sunt dispusă să merg în interiorul meu, chiar riscând ca pe termen scurt, să îmi fie mai rău, să fie mai dureros.
SM îmi ia, dar îmi și dă. De fapt, depinde doar de mine, din ce unghi aleg să privesc.
 


Cu dragoste,
 Florența