Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

marți, 27 martie 2018

O altă eu

Am învățat să pierd ca să învăț să mă bucur.
Am fugit mereu de ideea de pierdere. Întotdeauna am fost competitivă. Maică-mea râdea de mine că îmi plăcea să particip la orice concurs, fie el de sport, olimpiade în școală, concursuri de dans pe unde apucam. Nu ieșeam mereu pe primul loc, dar perspectiva competiției mă atrăgea pur și simplu.

Competiția însemnă automat să mă compar cu competitorii mei. Problema mea de fapt, era  că făceam asta și atunci când nu eram într-o competiție. Și cumva ajunsesem să pierd mereu, doar ca nu în fața unui adversar. Pierdeam eu, în fața mea. Pentru că eram nemulțumită de mine, pentru că eram autocritică în tot ce făceam, pentru că nu mă apreciam.
Pentru că nu mă iubeam.

O dată cu Scleroza Multiplă, pentru că am simțit că nu am de ales, am început să mă plac. Da, chiar simțeam că nu am de ales. Nu eram eu convinsă că asta va fi soluția la problemele mele, cert este că nu mai știam ce altceva să fac. Tot auzeam în jurul meu clișee cu ”iubirea de sine” etc, ceea ce nu mă prea coafa, doar că la un moment dat ajunsesem atât de disperată încât aș fi făcut orice să depășesc momentele de puseu, care îmi provocaseră și atâta agitație interioară și nesiguranță...”O să mai fiu vreodată bine? O să fiu de acum încolo nefericită? Asta a fost?”.

Încercasem orice, apelasem la oricine simțeam că ar ști ceva despre boala asta, oricine care ar fi putut să mă ajute. Povestea cu neurologii pentru mine era încheiată deja, și dacă era să obțin vreun ajutor, nu ar fi fost de acolo!
Așa că am încercat de toate: diete, suplimente, polen și miere, lăptișor de matcă, injecții cu venin de albine, teste și antibiotic pentru Lyme, terapie Bowen, acupunctură, înot (la care nu am renunțat), iar într-un final am ajuns la partea de yoga și iubire de sine. În momentul în care am început să realizez că despre boala asta, toată lumea își dă cu presupusul și nimeni nu știe de fapt, începând de la medici care au studiat ani de zile dar care în fața unei boli ca SM, tot ce pot face este să încerce pe tine și pe corpul tău, diferite tratamente. Poate merge.

Pentru că nu făcusem asta niciodată. Habar nu aveam să mă relaxez, habar nu aveam ce ar fi trebuit să fac ca să mă  iubesc pe mine. Așa că am început mecanic, doar ca să încep de undeva: să îmi spun dimineața în oglindă că sunt super și că mă iubesc (chiar dacă la început simțeam că sunt penibilă și oricum nu mă credeam). Pentru prima dată făceam un tip de exerciții fără să trag de mine. Găsisem un program de yoga pentru începători iar antrenoarea, care vorbea în timpul exercițiilor, îndemna la relaxare și accentua faptul că e important să fac cât pot, cât simt că e confortabil. Ceea ce mi-a provocat felul de a fi, scriptul în care important era să trag de mine până la epuizare.

Probabil că nu doar asta m-a schimbat, cu siguranță a fost și asta parte din proces. Parte din procesul de a începe să ”mă mișc” înafara spațiului meu de confort, în care totul se obținea prin trudă și luptă. Parte din procesul meu în care spun ”Mulțumesc” cuiva care îmi spune că arăt bine, și nu expediez și discreditez, așa cum făceam, când îmi erau adresate vorbe frumoase, ci consideram un compliment sincer. Chiar dacă poate nu mereu este, pentru sufletul meu este de fapt, hrană, și ce contează este doar dacă eu cred sau nu. Așa că am început să cred. Și a fost mai bine.
Cu dragoste,
Florența