Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

joi, 31 decembrie 2015

Ganduri din 2015.Propuneri pentru 2016


Anul 2015...primul gand care imi vine e ca a fost un an chinuitor. Dar nu e asa. Multe lucruri bune s-au intamplat. Dificultati au fost, ca si pentru oricine, dar aleg sa imi amintesc lucrurile bune si lectiile pozitive pe care le-am invatat.

Sunt recunoscatoare ca am terminat primul an de curs de Analiza Tranzactionala. Si chiar am invatat foarte multe

Sunt mandra de mine ca m-am inscris la o noua facultate, ca desi uneori am simtit ca nu mai am energie sa fac asta, am decis sa continui. Pentru ca daca misiunea mea este sa fiu psihoterapeut, solutii vor aparea, voi gasi , pentru orice obstacol.

Ma apreciez ca desi am avut caderi, atat fizice cat si la nivel moral, am reusit sa trec peste, sa ma motivez sa continui sa ma duc la bazin, sa fac sport acasa, sa imi fac jobul bine,sa imi continui activitatile si sa invat, dar sa si stiu cand sa ma opresc. Sa imi dau voie sa nu ies din casa cu zilele, pentru ca nu ma simt in stare sa merg sa ma plimb, nu am energie sa ma duc la birou asa ca lucrez de acasa (din nou, sunt recunoscatoare pentru jobul meu).
Sa imi permit sa nu ies din casa pentru ca pur si simplu nu ma simt in stare sa mai suport privirile plina de mila ale persoanelor care trec pe langa mine si ma vad in baston. Pentru ca mi-am revenit de fiecare data, si chiar daca acum continui sa merg in baston, stiu ca asta nu ma face cine sunt.

Sunt mandra de mine ca mi-am luat liber in ultimele trei saptamani din an, pentru ca pur si simplu corpul meu nu mai accepta stresul si presiunea de la munca (pe langa jobul meu , de 2 luni tin locul unei colege din Turcia care e in concediu maternal).
Sunt mandra de mine ca acum m-am oprit din citit carti despre vindecare, tot felul de solutii spirituale, pe care nu le mai "inghiteam" efectiv, si mi-am lasat corpul sa se recupereze in ritmul sau.

Sunt recunoscatoare pentru prietenii mei buni, care nu au plecat de langa mine in nicio clipa, si care au fost un adevarat suport moral in cele mai grele momente.
Sunt recunoscatoare pentru iubitul meu, care mi-a inseninat zilele cele mai negre, si a gasit modalitatea mereu de a-mi aduce zambetul pe buze.
Sunt recunoscatoare pentru bunica mea, care inca este langa mine, si la cei 84 de ani, este voioasa si energica :)

Sunt recunoscatoare pentru toti oamenii pe care i-am cunoscut anul asta, oameni minunati din grupul de terapie -curs, dar si intalniti total intamplator, si care cu totii au avut o contributie in inima mea.

In 2016 imi doresc sa ma iubesc mai mult, sa accept cu inima deschisa tot ce se va intampla, sa reusesc sa fiu recunoscatoare pentru orice, sa nu imi mai creez bariere singura in mintea mea, ci sa cred mai mult in mine.
Imi doresc sa nu ma mai invinuiesc pentru tot ce mi se intampla si sa renunt la conceptele in care cred si care imi fac rau, sa renunt la amintirile situatiilor negative prin care am trecut, si sa le las acolo unde ar trebui sa fie, in trecut. Pentru ca toate au fost, s-au intamplat, am invatat ceva din ele, si nu mai trebuie sa le car dupa mine in fiecare zi.
Vreau sa renunt la frici nejustificate, si sa ma concentrez mai mult pe gasirea unor solutii adaptate pentru cum sunt eu, acum.

Imi doresc sa imi asum si mai mult faptul ca viata nu este o lupta, ca Scleroza Multipla nu este o lupta, si este aici cu un motiv, sau mai multe :). Printre altele, sa imi arate ca pot sa ma iubesc si daca nu sunt perfecta, si ca desi picioarele mele nu mai danseaza ca inainte, pot sa dansez in inima mea :)

La multi ani!

luni, 7 decembrie 2015

AICI si ACUM




Nu stiu de ce am plans azi toata ziua
Pentru ca din nou, traiesc in viitor. Si ma gandesc continuu la ce se va intampla. Ca au aparut leziuni noi si trebuie sa traiesc cu asta, si ca daca acum, la 29 de ani, merg asa prost, abia imi tarasc piciorul acum, ce se va intampla in 5 ani?
Daca o sa paralizez nu am nicio sansa.
Intotdeauna mi-am luat toate masurile ca sa nu depind financiar de cineva. Pentru ca, in principiu, sa nu depind de nimeni pur si simplu. Si acum… déjà depind fizic de prietenul meu, de prieteni sa ma ajute sa merg, de baston! Si cu tot ajutorul, tot ma chinui sa merg.
Si traiesc in viitor, iar in momentul asta nu arata deloc bine. Singura nu mai ies nici acum prea mult din casa. Dar cand nu o sa mai pot merge deloc? desi ar trebui sa fie infrastructura oricum, nu e, si din cauza asta nici nu prea vedem persone in carucior pe strada. Nu ca in Romania nu ar fi, dar nu au unde/cum sa mearga.
Imi dau seama ca nu traiesc in aici si acum, si ca asta nu e bine.
Plang pentru ca sunt suparata ca RMNul a iesit prost, ca sunt leziuni noi, ca abia imi tarasc piciorul. Dar inca merg. Inca pot face lucruri singura in casa, ma pot ingriji pe mine, pot sa lucrez, sa spal vasele, sa cos etc. sunt atatea lucruri pe care pot sa le fac. In momentul asta lucrez, pot sa lucrez, am un job bun, sigur, o pozitie critica in companie in momentul asta.
ACUM am prieteni care ma iubesc, care ma viziteaza, un iubit dedicat (pe care il mai stressez  eu cu nesigurantele mele), am perspectiva unor tratamente (nesigure inca , dar este ceva acolo), si nu am motive sa plang toata ziua pentru ce se va intampla, ce se poate intampla.
Invat atata teorie despre cat de important e sa traim aici si acum, fara sa proiectam in viitor la fiecare pas, fara sa plangem trecutul si imi dau seama ca exact asta fac: ma gandesc mereu la ce va fi si cum o sa ma descurc. Plang pentru  parintii pe care i-am pierdut, pentru dramele prin care am trecut. Ai mei sunt bine , o sa mai plang de dor, dar nu ii mai pot intoarce acum. Ce s-a intamplat trebuie sa ramana in trecut, ce va fi in viitor este imprevizibil si gandindu-ma la asta nu o sa schimbe cu nimic lucrurile.
Este lectia mea pe care trebuie sa o invat. Mi-am mai propus o data, data trecuta cand am fost foarte rau, ca voi fi fericita indiferent de starea mea fizica. Imi propun din nou asta, si imi doresc , voi lucra ca asta sa devina stilul meu de viata.

Cu dragoste, 
Florenta

vineri, 4 decembrie 2015

Provocarile unei persoane cu dizabilitati in Romania


Cateodata nu stiu nici eu daca ma cred pe mine, si nu folosesc doar niste artificii ca sa imi tin moralul ridicat. Caut sensuri, scopuri, misiuni...si in momente din astea pare ca se prabuseste totul, stau si plang toata ziua si nu vreau decat sa se termine... Ce facultate? Ce curs...ce planuri? In momente din astea pare ca nu exista viitor. Mai rau...exista si mai bine nu ar exista decat sa fie asa.

Trebuie sa merg mai departe sigur...pentru ca nu am de ales. Ce altceva pot sa fac?

Vorbeam cu sefa mea (din Londra). M-a intrebat daca am luat in considerare sa ma mut in UK, pentru ca acolo sunt toate adaptate pentru persoane cu dizabilitati, au prioritate peste tot... am stat ieri 3 ore in picioare la politie sa imi schimb  buletinul. Singurul scaun din camaruta in care eram inghesuiti vreo 10 oameni care stateau la coada era ocupat. Persoana respectiva s-a ridicat doar in momentul in care ma dureau picioarele asa tare incat a trebuit sa ma asez pe vine. Atunci a venit si mi-a oferit locul,  nu timp de o ora cat am stat cu bastonul in picioare.
Sa nu mai mentionez ca acum 3 saptamani am fost cu bunica mea sa isi schimbe buletinul la sectorul 6, unde am platit taxa de buletin la ghiseu. De aici m-au trimis la primarie sa platesc, ca nu se incaseaza. Da, primaria era foarte aproape, se vedea cu ochiul liber din sediul politiei, dar eu nu aveam nicio sansa sa ajung acolo pe jos. M-am urcat in masina, am ocolit zona, ca sa ma lovesc la primarie de un portar care m-a pus sa parchez inainte de bariera si sa merg pe jos prin parcarea goala. Pentru ca Romania.

E multa birocratie si alergatura in general in Romania. Pentru o persoana cu dizabilitati este de 100 ori mai greu. Si eu totusi pot sa merg. Imi dau seama ca este misiune imposibila pentru cineva in carucior sa faca ceva , sa aiba independenta. Aici, unde masinile parcheaza peste tot, netinand cont ca poate cineva in carucior foloseste o rampa ca sa treaca de o bordura. Aici, unde la club IDM unde ma duc eu la bazin, locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt mereu ocupate de masini sport. Cand am adresat asta pe pagina de facebook a clubului mi s-a raspuns scurt ca sunt persoane care insotesc persoane cu dizabilitati. Serios? In masini sport? Ok, nu vreau sa am preconceptii, dar de ce nu au legitimatie in bord?

Cand am sunat la comisia de handicap sa intreb care e procedura de transfer intre sectoare, mi-au spus ca initial trebuie sa depun o cerere de transfer la comisia actuala , dupa care sa ma duc PERSONAL la noua comisie sa ii anunt. Nu, nu pot sa dau telefon, trebuie sa ma duc personal. Nu stiu de ce. Pentru ca de sa lasam oamenii acasa cand putem sa ii punem pe drumuri? Mai ales daca au dificultati de deplasare.
Cu oricine am vorbit... "ce sa faci? Institutiile statului..". NU! Si unde e schimbarea? Cat o sa mai suportam asta? "Eh, se asigura ca nu e coruptie". Sa se asigure in Guvern si Parlament ca nu e coruptie, nu punand persoanele cu dizabilitati (handicapatii!) pe drumuri.

Daca pot sa fac ceva sa schimb ceva in sistemul asta, fac. Doar ca nu stiu ce...M-as simti mai bine sa stiu ca macar suferinta asta nu e degeaba. Sigur, o sa urlu la toate comisiile pe unde ma duc... de obicei nu fac asta pentru ca ma apuca plansul.
La fel ca ieri in parcare la primarie... "Pey ce domnisoara? de ce nu mi-ati spus?" ??!! Da , asta e lectia... se pare ca bastonul nu este evident ca nu pot sa merg, si ca ma vede ca ma chinui sa merg...Trebuie sa verbalizez. Doar ca ma apucat plansul cand m-am luat de el ... "aveti locuri de parcare dedicate si ma lasati sa merg pe jos, cand e parcarea goala?".
La fel si la Medlife...Si acolo sunt portari. Care directioneaza ei persoane fara probleme de deplasare (clar au probleme daca sunt acolo, dar pentru ei nu inseamna nimic 50m in plus) pe locuri pentru dizabilitati. Si dupa aia spun ca e parcarea full. Ca nu au locuri...

Pentru ca in perioada asta imi pun intrebari, daca ce fac e  bine, daca ce am facut e bine. Poate daca as fi continuat cu tratamentul clasic tot as fi paralizat in final, dar mai tarziu... poate ca dieta si Bowen si inot si miscare nu e suficient. In mod evident nu e suficient daca pe rezultatul RMN-ului de ieri au aparut multiple leziuni fata de ultimul de acum 7 luni. Totusi, nu stie nimeni ce ar trebui sa fac. Daca mi-ar spune cineva: "Uite, ia medicamentul asta. Te face bine" as lua normal. Dar nimeni nu pretinde macar ca poate sa rezolve chestia asta.

Si cum as putea in situatia asta sa ma gandesc ca ar fi un viitor undeva? Multi prieteni deja au copii, planuri cu copiii... cum pot sa ma gandesc ca am sansa sa am un copil pe viitor? E o idee fantastica, sigur, nici nu stiu cum pot sa imi pun problema, dar sunt femeie pana la urma...

Si tot ce ramane de facut este sa dorm si sa sper cand ma trezesc imi va fi mai bine nu?
Cu dragoste,
Florenta