Psihologia pozitivismului

Sunt crescută de o mamă care nu suporta să mă vadă plângând. În fiecare moment de ”risc” - în care eu aș fi putut începe să plâng, se agita, devenea energică și încerca să îmi atragă atenția de la plâns și de la motivul care m-ar fi întristat.

Așa își trăia și ea viața. O fire pozitivă, mereu cu zâmbetul pe buze, care indiferent ce greutăți înfrunta, parcă avea un program care rula în background și îi repeta ”totul va fi bine”.

Pozitivismul este critic cu atât mai mult când o boală apare. În momentul în care boala este cronică, optimismul devine o resursă neprețuită. O persoană care știe că are o boală cronică se poate confrunta cu multiple provocări, de la simpla trezire dimineața (nu mai spun trezire cu zâmbetul pe buze - asta e dificil uneori pentru oricine, chiar dacă nu suferă de o boală de orice fel!), până la controlul anxietății de peste zi cauzat de nesiguranța bolii. Nu e ușor nimănui să controleze gânduri negative care apar involuntar. În cazul meu, cu Scleroză Multiplă, în primii ani, deși nu aveam simptome foarte vizibile sau pe care să le simt puternic, primul lucru pe care îl făceam dimineața era să verific dacă îmi pot mișca picioarele. Credeam că într-o dimineață pur și simplu nu o să mai pot. 

Mai târziu, am văzut pe pielea mea că sunt slabe șanse să se întâmple asta, și e foarte ușor să aluneci pe panta anxietății și panicii când știi că ai Scleroză Multiplă, sau Lupus, sau cancer, sau orice alta boală care poate amenința viața sau calitatea vieții.

Iar atunci, în acele momente resimțite ca groază, cel mai la îndemână lucru pe care cineva îl poate face este să se scuture de gândurile terifiante și să își mute atenția pe ceva pozitiv. Asta făcea și mama.

Pe termen scurt, este o strategie care funcționează. Ca de exemplu, în cazul unei răceli. Răceala e ceva care chiar poate fi învinsă. Pot să îmi asum o luptă cu o răceală din care, cel mai probabil, voi ieși câștigătoare. 

Totuși, când vine vorba de Scleroză Multiplă... de-a lungul anilor mi-am dat seama că ideea de ”câștig” implică o luptă. 

Dr. Gabor Mate - medic, public speaker și autor, a scris o carte care pentru mine a fost revelatoare. ”When the Body Says No” descrie în principal cazurile pacienților lui cu Scleroză Multiplă, Scleroză Laterală, cancer, și legătura dintre stres și boală în general. 

Ajungând la capitolul ”pozitivism”, am găsit documentată pentru prima dată ideea cu care rămăsesem în minte din psihoterapia mea individuală și discuțiile cu unul din medicii care m-a impactat cel mai mult: 

uneori, pozitivismul e nesănătos.

De ce? Exact cum făcea mama, ca să îmi distragă atenția de la orice m-ar fi făcut să plâng, de fapt îmi distrăgea atenția de la ce simțeam cu adevărat, așa că îmi suprimam emoțiile reale. Eu chiar eram tristă, și aveam toate motivele să fiu. Ca și ea, sfârșeam prin a le ascunde sub un zâmbet. Un zâmbet în care credeam, conștient credeam, dar care nu reflecta ceea ce simțeam cu adevărat. Era doar o copertă, la fel cum a fost și pentru ea până în ziua în care a răpus-o cancerul. Atunci a plâns.

În cartea lui Mate, un capitol întreg este dedicat puterii negativismului. Medicul oncolog Karen Gelmon explică: ”Pozitivismul în sine sugerează că este vorba de o luptă. Nu cred că acesta este un mod care ajută,un mod în care să te uiți la o boală. În primul rând, psihologic nu este valid. În al doilea rând, nu cred că este psihologic sănătos”.

La ce se referă? 
În momentul în care simțeam că nu mai pot să merg și cu toate astea, respingeam cu zâmbetul pe buze ideea de a folosi un scaun rulant în perioada respectivă, refuzam să accept realitatea. ”Serios, nu am nevoie. Sunt funcțională, lucrez, merg la birou, este totul foarte bine!”. Problema poate nu este pozitivismul în sine, ci lipsa realismului. Nu, nu eram ok. Când unul din primii medici de care m-am apropiat m-a întrebat care e cea mai mare frică a mea, m-am blocat. Cuvintele ”să ajung în scaun rulant” pur și simplu mă paralizau. Mă simțeam paralizată doar când mă gândeam la asta.
Tristețea, teama erau emoții negative. Nu trebuia să le simt. Nu era bine să le simt. Dacă începeam să plâng și nu mă mai opream??
Și atunci, în cadrul acela sigur pentru mine, m-a ținut de mână, m-a asigurat că dacă îmi rostesc fricile cu voce tare nu înseamnă că se vor materializa, și că acum sunt în siguranță să îmi privesc frica aia cea mai mare în față. Ce a urmat e psihoterapie pură, și atunci a fost prima dată când am conștientizat câte lucruri îmi ascund față de mine prin pozitivismul afișat.

Ceea ce considerăm optimism poate fi doar un mecanism de apărare, cum a fost în cazul meu, pentru a nu simți emoții nepermise, ca tristețe, frică. Mecanismele de apărare sunt bune în general, ne ajută să supraviețuim. Sunt totuși cazuri în care ne impiedică să vedem și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Dacă îmi neg situația, conștient sau inconștient, la un moment dat mă voi autosabota în a face cele mai bune alegeri. ”Nu, nu am nevoie de tratamentul acela. Eu sunt ok!”, ”Nu, nu am nevoie de psihoterapie, sunt optimistă”.

Pozitivismul ajută să depășim momente critice, situații ”luptă sau fugi” (flight or fight) și pe termen scurt este o resursă absolut necesară. La un moment dat însă, a trebuit să accept că faptul că mergeam la birou și puteam funcționa ”cât de cât” nu era suficient pentru a fi deplin fericită. Așa că aleg realitatea, și atunci sunt sigură că voi găsi cele mai bune soluții pentru mine.

Cu dragoste,

Florența

Victime, Salvatori și Eroi

Ca fetițe creștem cu gândul că la un moment dat, când vom fi tinere și frumoase, un prinț pe cal alb va veni, ne vom îndrăgosti și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

Băieții la rândul lor cresc cu imaginea de ”Prâslea”: curajos, invincibil, care salvează prințesa din castelul balaurului și... da, trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Între timp viața se întâmplă. Provocări, dificultăți, facultate, job, prieteni, prietene, iubiți, iubite, și în subconștientul nostru ne trăim viața cu acea speranță că ”prințul” va veni să ne salveze. Până atunci putem fi nefericite, respectiv dacă noi suntem prințul, ne vom condiționa fericirea în funcție de reușita sau nereușita încercării de a ne salva mama, iubita, o amică de care suntem îndrăgostiți etc. 

În Analiza Tranzacțională, aceste roluri pe care încercăm să le jucăm formează triunghiul dramatic. În acest triunghi, ne asumăm rolul care ni se potrivește, care în subconștient, credem că ne va satisface nevoile ce nu au fost satisfăcute în copilărie. De exemplu, o fată care nu a fost alintată de mama ei de multe ori se va poziționa ca Victimă în triunghiul dramatic, pentru a invita un Salvator care o va alinta și va încerca să îi acopere nevoia.

După părerea mea, în viața de zi cu zi, situații din copilărie în care o anumită nevoie nu a fost satisfăcută renac aproape mereu, și în mod natural oamenii vor ocupa poziția în care au cele mai mari șanse de a-și acoperi nevoia. 

Triunghiul Dramatic - Karpman

Recent, mi-am dat seama de o situație în care m-am pus când eram mică. Nu mai țin minte ce mi-a reamintit de acea perioadă, iar în săptămânile ce au urmat m-am gândit la cât de periculos a fost ce am făcut la șase ani, doar pentru a-i atrage atenția mamei mele.

Mama era asistentă medicală în pediatrie. Deși nu eram conștientă, lucrurile la noi acasă nu erau perfecte. Nici pe departe. Relația alor mei atârna de un fir de ață, și deși nu se certau (tata era mai degrabă pasiv agresiv- hmmm...oare cu cine semăn? :))) ), mama ajungea târziu acasă. Ar fi stat mai mult la spital, se ducea în vizite la prieteni, doar să nu se întoarcă acasă la tata și la certuri cu mamaie, în timp ce eu stăteam cu mamaie și tata și o așteptam. Bineînțeles, la vârsta aceea, tânjeam după prezența ei.

Când am crescut, am putut să îi înțeleg motivele, dar în terapie mi-am dat seama că pentru un copil de șase ani absența mamei are consecințe. Fiecare internalizează aceste lucruri în mod diferit. Deși inconștient, copilul ia decizii la această vârstă, și de cele mai multe ori, ajunge să își trăiască viața de adult conform acestei decizii luate în copilărie. Totuși, în viața de adult decizia nu îi mai servește, sau chiar îi dăunează.

Aș fi putut să decid că mama nu e de încredere, pentru că stă departe de mine atâta timp, și în consecință, oamenii și lumea în general nu sunt de încredere. Decizia în viața de adult s-ar fi manifestat în lipsa de încredere în oameni în general, și astfel - inabilitatea de a avea relații cu adevărat apropiate . 

De fapt, decizia mea atunci a fost că mama nu vine acasă din cauza mea, că persoana mea nu contează. 

Și da, recunosc că și astăzi mă confrunt de multe ori cu această idee, motiv pentru care o iau personal când sunt întreruptă în timp ce vorbesc - ”normal că m-a întrerupt, chiar nu e interesant ce am eu de spus” etc. Am scris mai multe despre asta AICI. 

Totuși atunci  aveam o nevoie. Pentru mine, s-o am pe mama aproape era critic, ceva necesar supraviețuirii. Știam că mama stătea tot timpul la spital, pentru că acolo lucra. Așa că am făcut ce ținea de mine să fiu aproape de ea, să stau la spital. Să stau mai mult timp în spital.

M-am îmbolnăvit. 

Am lăsat o răceală să escaleze în pneumonie. Normal că s-a făcut tot ce era posibil să fiu tratată acasă, doar că eu, conștient, nu luam medicamentele. Le ascundeam în haine și le aruncam la WC. Tusea a devenit din ce în ce mai agresivă, și în final s-a decis să fiu internată. La pediatrie, normal. Lângă mama. Cu mama. Așa, puteam să o văd toată ziua. 

Interesant a fost că una din pastile (ceva cu V îmi amintesc), crea tahicardie în mod normal. Dacă eu acasă nu luam pastilele, nu am făcut nicio tahicardie. În schimb, la spital nu mai trebuia să le arunc, acum eram lângă mama și puteam să mă fac bine. Normal, a apărut tahicardia, ceea ce doctoriței i s-a părut ciudat, dar s-a trecut repede peste. Nu știu dacă și-au dat seama, nimeni nu a spus nimic. 

Ca și copii, ce se întâmplă în jur este internalizat aproape automat. În consecință, copilul va lua decizia de a supraviețui, iar supraviețuire înseamnă să facă orice pentru a-și satisface nevoia. 

Ceea ce este normal.

Unde este problema?

 

Sunt cel puțin câteva:

• Ok, Copilul a supraviețuit. Atâta timp cât nu este conștient de ”mecanismele sale de supraviețuire”, Adultul va adopta în situații similare soluțiile care au funcționat odată. Cel mai probabil, acum nu vor funcționa, ci din contră, mai mult rău vor face. Imaginați-vă cum ar fi să nu îmi tratez o răceală banală ca să dau în pneumonie și să primesc mai multă atenție. Ar fi cel puțin neproductiv. Acum, la fel cum și atunci s-ar fi putut întâmpla, lucrurile ar putea merge prost, iar în final, să obțin chiar atenție pe care de fapt nu mi-o doresc (în terapie am vorbit și despre subiectul Scleroză Multiplă ca modalitate de a obține atenția după care ”tânjea Copilul”, dar asta este altă discuție). 

• Apoi, mai există și posibilitatea ca  Victima să nu își găsească Salvatorul. Și atunci? Va stărui în încercările sale de a atrage atenția unui posibil ”prinț”/Salvator. Cu fiecare încercare eșuată, își va întări nefericirea. 

• O altă problemă atunci când cineva se află în triunghiul dramatic este faptul că automat participă la un joc psihologic. Jocurile psihologice - Games cum le numea Berne, fondatorul Analizei Tranzacționale, sunt încercările inconștiente de a evita intimitatea (prin intimitate se înțelege relația deschisă, cu emoții autentice, între persoane). Într-un joc, în triunghiul dramatic ocupăm o anumită poziție. Spre exemplu - Victimă. Caracteristic jocului este schimbarea bruscă, neașteptată a poziției, pentru un beneficiu ulterior, ascuns, tot inconștient, și familiar. Victima chiar în momentul în care este pe punctul de a fi salvată, va deveni ea însăși Persecutor pentru Salvatorul ei.În exemplul cu fata care își așteaptă prințul salvator: când acesta apare, fata își dă seama că vrea independență de fapt, și nu o relație. Sau că nu îi place ”prințul” așa mult. Sau că ”nu e pregătită de relație încă” (it's not you it's me etc). În consecință, ea va respinge pretendentul, uneori chiar brutal, iar din Victimă devine Persecutor pentru Salvatorul ei venit pe cal alb. Acesta va fugi cu coada între picioare, în noua sa poziție de Victimă. 

Beneficiul Jocului? Fata revine la poziția de Victimă fără noroc în viață, pentru că pretendentul a plecat (chiar schelălăind) și toată lumea răsuflă ușurată: nici de data asta nu s-a ajuns la intimitate, la o relație adevărată.
* ”beneficiul” nu este un beneficiu propriu zis. Este un ”câștig” inconștient, manifestat prin reîntoarcerea la o situație, care deși negativă, este familiară. Oamenii tind să caute deși inconștient, mereu situațiile familiare, cu care sunt obișnuiți, fie pozitive sau negative.

Cum evităm? 

 

Foarte important de precizat este că o dată intrați în joc, nu avem cum să ne dăm seama că asta se întâmplă (încă o dată!). În psihoterapie, putem deveni mai conștienți de jocuri care se întâmplă repetitiv, sau s-au întâmplat. Singura cale de a evita situațiile de genul este să NU MAI JUCĂM JOCUL.

Asta înseamnă în primul rând să conștientizăm poziția din triunghiul dramatic în care ne aflăm. O Victimă mereu va invita un Salvator în joc, pentru ca apoi să îl Persecute sau Persecutorul își va căuta Victima perfectă. Modalitatea de a nu mai juca jocul este poziția OK-OK. Eu sunt OK, tu ești OK. Nimeni nu are nevoie să fie salvat, și chiar dacă cineva este într-o situație mai dificilă la un moment dat, sunt conștient că fiecare dispune de propriile resurse pentru găsirea propriilor soluții. Sau chiar dacă nu, poate cere ajutorul în mod deschis, din această poziție OK-OK. A cere ajutorul părinților, prietenilor, iubitului, psihoterapeutului, nu înseamnă că toți cei menționați sunt superiori, sunt mai OK.

Este punctual o situație care necesită descoperirea propriilor resurse.

Propriul nostru erou

În psihoterapie se descoperă resursele de care toți dispunem pentru a fi fericiți. Ca Adulți, putem avea grijă de Copilul din noi, căruia la un moment dat nu i-au fost satisfăcute nevoile. Poate este tardiv să mai cerem de la proprii noștri părinți să ne cumpere o jucărie care la cinci ani reprezenta Universul pentru noi, dar nu este târziu să ne-o cumpărăm noi!

În același fel, noi suntem cei care acum ne putem conștientiza și satisface nevoi din copilărie pe care le-am cărat după noi toată viața. Nevoile suprimate nu dispar, și la un moment dat, le vom simți prezența într-un fel sau altul. Dacă avem nevoie de ajutor, acum putem cere, și o putem face în mod deschis, fără să invităm Salvatori în jocul nostru. 

Deciziile se schimbă, și cu puțin efort, ne putem da seama ce anume ne face fericiți ACUM.

Cu dragoste,

Florența