Frica este un subiect mereu prezent in povestile de psihoterapie: frica de moarte (intens studiata n cartile lui Irvin Yalom), frica de batranete , a persoanelor care se apropie de varste la care corpul nu mai raspunde cum facea o data, frica de necunoscut etc.
Irvin Yalom a dedicat o carte ("Privind soarele in fata") special pentru a trata acest subiect. Sincer, cand m-am apucat de ea, mi s-a parut ingrozitor de macabra, cred ca iti trebuie o anumita stare de psihic sa poti citi cartea aceasta. Cel putin asa a fost pentru mine.
Cu toate astea, frica in sine este un subiect, cred eu, pe care noi toti ar trebui sa ni-l analizam la un moment dat.
Care este relatia noastra cu moartea? Ce frici avem?
Frica, in sine, este o emotie care, ca si celelalte emotii, este acolo pentru noi. Pornind de la exemplele clasice, in care frica ne foloseste pentru supravietuire, am mereu in minte ca frica ma impiedica sa fac ceva nebunesc, nesanatos pentru mine. De ce nu ma arunc pe geam? In principiu, mi-e frica sa nu mor (sau mai rau, sa traiesc dupa aia :)) . O frica absolut justificata (in special avand in vedere ca stau la etajul 8 :))) )
Ca persoane cu Scleroza Multipla, frica de moarte poate fi mai accentuata. Desi, personal, nu am auzit sa moara nimeni de SM in vremurile noastre, doar gandul ca cineva, la un moment dat a murit de asta (nu as vrea sa dau detalii), ma poate pune pe ganduri. Cu toate astea, cred ca in contextul actual, frica nu este de moarte. Cea mai mare frica pe care o avem, noi cei cu SM, cred ca este legata de paralizie. La mine asa a fost.
La un moment dat faceam terapie Bowen. Terapeuta mea de atunci, care si discuta cu pacientii despre emotiile lor, la prima noastra intalnire mi-a dat tema de gandire pana data urmatoare:" Care este relatia mea cu moartea?". Pornind de aici, mi-am dat seama ca frica mea reala nu este cea legata de moarte, ci mai mult legata de a trai fara sa ma pot misca. Prima data cand am vorbit despre asta am plans. Plangeam doar cand ma gandeam la asta,pana sa reusesc sa comunic motivele pentru care plang.
Pana cand la un moment dat, mi-am dat seama ca nu pot plange la nesfarsit. Ca poate voi fi aproape, foarte aproape de momentul in care nu ma voi putea misca. Si da, la ceea ce refuzasem sa ma gandesc ani la rand,preferand sa ingrop adanc in mine, ar fi putut deveni realitate. Pana la urma, inca ar putea. Am vazut cat de mult poate sa ma doboare un puseu. Indiferent de ce fac eu. Ok, dieta si miscarea sunt sigura ca m-au ajutat de fiecare data sa ma recuperez, totusi asta nu sterge cu buretele toate momentele de groaza prin care am trecut, cand nu imi mai intelegeam corpul, si cu siguranta, nici el pe mine.
Si atunci ce pot sa fac? Si am decis sa imi privesc frica in ochi, sa imi fac scenarii cu care sa ma obisnuiesc, si sa vad ce resurse as avea daca s-ar ajunge acolo.
A fost un mod total rational de a face fata situatiei, si ca psihoterapeut, sunt constienta ca modul rational de a aborda o problema nu da rezultate in general. Terapia mea personala m-a ajutat foarte mult, prin faptul ca psihoterapia a accesat in primul rand emotiile pe care le am in legatura cu un eveniment mai mult sau mai putin iminent, ca acesta. Iar faptul ca cineva - psihoterapeuta mea, care simteam ca ma intelege la un nivel asa profund, a fost alaturi de mine cand m-am "uitat" la aceasta frica, cand am studiat-o, pentru ca mai apoi sa ajung sa o accept ca parte din mine, a fost ceea ce m-a ajutat sa fac asta, intr-un mediu sigur, controlat.
Cu totii avem frici. Este normal. Nu trebuie sa ai SM sa iti faci probleme daca vei gasi pe cineva care sa te iubeasca. Sau daca ceea ce faci la job iti ofera satisfactii , astfel incat sa continui, sau sa cazi , gandindu-te ca nu ai niciun scop, ca ceea ce faci este inutil.
Nu cred ca a fost vorba de curaj, ci mai mult de depasirea situatiei, de depasirea momentului in care doar stau si imi plang de mila. Ok, avem nevoie si de asta, oricine are, in special cineva care traieste zilnic cu "provocari":).
De acolo ce facem?
Cu dragoste,
Florenta
