Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 31 octombrie 2016

Ce pot sa fac

Pentru ca Ionut mi-a spus o data, cand eu ma resemnasem ca nu o sa mai pot face de acum inainte cateva lucruri pe care le iubeam, ca nu o sa lasam ca boala mea sa ne limiteze. Ca o sa gasim solutii, ca exista solutii, astfel incat sa putem trai normal. Ok, poate nu o sa pot sa urc pe munte (sau poate o sa pot, Catalin a fost :) Catalin Vezetiu pe Valea Bucureasa-Malaia)Eu  recunosc, nu mai ma avant cum o faceam "in tinerete", cand dansam pe baruri :D
Catalin Vezetiu - Romania Mea


Catalin este fotograf si face si niste poze foooarte frumoase <3 Poti vedea cateva aici: Romania.mea.Catalin.Vezetiu
 
Dar am vazut ca pot in continuare sa merg la concerte - anul acesta am fost la Robbie Williams, si pentru ca am stat la peluza, pe iarba, am putut sa ma si asez cand oboseam, am fost la concertul de la Romexpo, Hollywood Vampires cu Johnny Depp si eram chiar in puseu, m-a dus in carucior :), iar la anul ne dorim sa ajungem in Polonia la Coldplay!- am calatorit atat de mult anul asta (inclusiv in Bali, unde am fost singura).
A fost amuzant cand la Hollywood Vampires, cand chiar eram in carucior, desi eram cu Ionut, s-a apropiat un baiat si mi s-a prezentat (pe numele sau Andrei). Am inceput sa rad - situatia mi s-a parut chiar comica- si i l-am prezentat pe Ionut. El a dat noroc increzator in continuare, intrebandu-l pe Ionut daca e fratele meu (!!!). Funny.

O alta situatie amuzanta a fost la un targ ai producatorilor romani la care am fost cu Ionut. Am mancat ceva, si Ionut a ramas putin in urma (pentru ca eu sunt asaaaa rapida), iar eu m-am dus sa casc gura la turta dulce :D. Nu prea mananc turta dulce (gluten, zahar etc), dar asta era cu miere si... din an in paste imi permit (cum spune Ionut, "hrana pentru suflet"). Am conversat eu cu vanzatorul , iar intre timp a venit si Ionut si a platit turta dulce. Interesant a fost dialogul intre ei doi: vanzatorul - "Esti foarte norocos sa stii!". Raspunsul lui mi s-a parut si mai amuzant: "Stiu! Imi spuneti toti! In fiecare zi!!!" :))

photo credit Denisa Paslaru
Am vazut ca pot chiar participa la...oarecum competitii sportive. Desi nu am participat propriu-zis ca sa inot, simplul fapt ca am putut face asta, si contribui intr-un proiect in care altfel nu aveam cum sa ma implic, imi arata ca de fapt, pot face atatea!
 Cum ar fi, daca dintr-o drama, ar iesi de fapt ceva frumos? Cum ar fi, daca as aprecia ce pot sa fac acum, chiar daca sunt lucruri diferite fata de ce faceam? Sau daca as aprecia ca pot sa fac in continuare aceleasi lucruri, desi altfel decat le faceam inainte? 
Ca nu mai dansez, si acum fac psihologie. Ca pot conduce in continuare, si pentru siguranta mi-am si adaptat masina. Ca acum, pot sa apreciez lucrurile din viata mea, fara sa mai existe un "dar" ("Da...pot sa dansez la nunti cu Ionut, dar nu asa ca inainte...", "da, ok, pot sa inot, dar nu mai pot sa ma duc la...zumba"). Aceste DAR-uri imi umbreau viata. De cand am inceput sa fiu mai atenta de fiecare data cand apare acest cuvant in ganduri, sunt mult mai fericita. "Dar" anuleaza practic tot ce spun inainte: "Da, sunt fericita ca pot sa dansez, DAR as vrea altceva". Mi-am dat seama ca nu este decat un obstacol. Este doar obstacolul pe care mi-l pun eu, in incercarea inconstienta de a ramane nefericita. Si atunci? Hai sa fiu constienta de el, si doar sa fiu fericita. Fara dar.
Tu poti? :)
Cu dragoste,
Florenta

marți, 25 octombrie 2016

Ce caut la bazin, in baston??!!



Am venit acasa foarte nervoasa. Nu chiar asa nervoasa, doar partial :) mi-a mai trecut dupa inot.

Da...am fost la bazin. Nimic special. Lucrurile au devenit speciale cand mi-am dat seama ca nu am unde sa parchez. De fapt aveam. Exact in capatul celalalt al complexului. Pentru ca cei de la IDM erau in lucrari, asa ca era un mare sant, si niste gropi, care impiedicau accesul in parcarea de pe partea stanga.
Ok, nicio problema, locurile pentru persoanele cu dizabilitati ar trebui sa fie goale. Surpriza! Cred ca domnul/doamna care a parcat pe unul din locuri si-a uitat legitimatia acasa, ca nu avea nimic in geam. Celalalt loc l-au transformat in locuri speciale pentru biciclete. Pentru ca cei cu biciclete au probleme de deplasare, si au nevoie sa "parcheze" fix in "poarta" bazinului. 

Pentru ca...oricum...

 "handicapatii sunt handicapati, nu ies din casa. Ce sa caute la bazin???".

Eram pornita sa il blochez de data asta pe cel care a parcat aiurea .Bineinteles ca nu as fi avut tupeu niciodata!. Nu am tupeu nici sa le atrag atentia cand ii vad urcandu-se in masina parcata pe locul persoanelor cu dizabilitati, si evident nu au nicio problema. 
Ba da, mint. O data am facut asta. Dupa ce vorbisem despre asta in terapie, "ca trebuie sa imi cer drepturile, sa nu mai stau la cozi la politie cand abia stau in picioare, sa ma bag in fata, sa le atrag atentia celor care parcheaza abuziv etc", m-am hotarat. Data urmatoare la IDM, un 4x4 parcat. Eu...varza cum eram in perioada aia, am parcat in parcarea de vis-a-vis, in fundul parcarii, unde am gasit loc. Bombanind, ma indrept spre intrarea bazinului, cand observ ca soferul era in masina. O doamna.Mi-am luat inima in dinti, si cu avant ma duc -justitiara din mine-sa imi cer drepturile :)). Ajung in dreptul doamnei, si, foarte moralista, ii arat semnul albastru din fata dumneaei, si o intreb daca stie ca este un loc special? La care doamna (foarte draguta) se intinde si imi arata legitimatia :)). De fiecare data ma uit, de data asta nu m-am uitat ca era parcata pe partea opusa locului din care veneam eu si nu aveam cum sa ma uit. Bineinteles, mi-am cerut scuze, si  i-am explicat frustrarea mea, cand vad parinti cu copii sanatosi sau barbati de1.99m care coboara elegant din masina se intra la sala (si nu au legitimatie). Doamna mi-a spus ca pateste acelasi lucru nu doar la IDM. Mi-am cerut scuze si ne-am despartit prietenele. Care erau sansele?? :)) Poate ca asa a fost mai bine, ca daca ar fi fost cineva zeflemitor, mai incepeam sa si plang :))

Pana la urma, au venit cei de la parcare (care isi fac datoria atat de bine! din moment ce parcheaza toata lumea pe singurul loc destinat persoanelor cu dizabilitati!), pentru ca parcasem cumva intre locul cu pricina si cel de langa, care se afla insa la distanta pentru ca mai e un copac. Asa ca am parcat in locul ala, care nu era loc de parcare. Si "politia parcarii" s-a infiintat imediat, sa imi spuna sa nu las masina acolo (practic , puteam sa o las, ca aveau loc sa treaca pe langa mine. Chiar as fi lasat-o acolo. Nici nu blocam pe nimeni). M-am dat jos din masina, mi-am luat bastonul si geanta de bazin si am iesit din masina. Si am inceput sa ii combat. Evident nu puteam sa ma duc tocmai in celalalt capat al parcarii. Si pana la urma, s-au razgandit si am putut parca pe un loc la cativa metri distanta de intrare, pe care erau niste balize.

Si stau si ma gandesc... Cat razboi trebuie sa ducem ca sa ajungem la ceva, ce in tari mai civilizate, este normalitate? Cand o sa se obisnuiasca societatea ca oamenii cu dizabilitati chiar exista? Nu ii vedem pe strada din cauza ca nu au cum sa se duca, nu neaparat "unde" sa se duca. 
Da, intr-adevar, sunt multe persoane care simt rusine, teama etc si de aceea nu ies din casa. Dar asta nu e ok. Iar noi, ca societate, ce facem? Chiar si putinele locuri adaptate le stricam, la transformam, le folosim in alte scopuri, Pentru ca  "handicapatii sunt handicapati, nu ies din casa".
Ar fi greu chiar si asa sa schimbe mentalitatea, dar poate cand ar vedea ca pot fi independenti si inafara locuintei, oamenii cu dizabilitati ar incepe sa traiasca altfel.
Florenta

joi, 20 octombrie 2016

SM si relatii


Cand am aflat ca am Scleroza Multipla, primul lucru care mi-a fost spus a fost "Nu discuti cu nimeni. Doar cu mama si eventual cu prietena cea mai buna. Dar nici macar. Doar cu mama". Motivul?Conform mentalitatii majoritatii persoanelor din generatia parintilor mei , "lumea" o sa ma priveasca altfel, stiind ca am o boala incurabila, cariera mea va fi sfarsita, pentru ca nu o sa mai pot ocupa un post de conducere.
Eventual prietenii o sa ma paraseasca, totul o sa fie groaznic! :))


Cand dupa 5 ani, m-am hotarat sa depun dosar pentru certificat de handicap, asistenta de la spital (pentru ca pentru dosar, este nevoie de referat de la medicul neurolog - acte necesare dosar handicap aici) m-a intrebat , stupefiata: "Vrei tu sa duci asta la tine la munca???Sa stie toata lumea?". PS: pe certificatul de handicap oricum nu scrie afectiunea, scrie doar un cod, si ma indoiesc ca orice HR (care la final, va fi singurul departament care va sti de certificat, va incepe sa caute pe google - nici nu stiu daca va gasi ceva - codul tau de handicap sau ca discuta cu alti angajati ca TU ai dus un certificat de handicap. Sa nu devenim grandiosi :) Boala noastra ii afecteaza prea putin pe altii.

Revenind... am vorbit bineinteles cu prietena mea cea mai buna de atunci despre asta, foarte putin oricum, pentru ca la momentul respectiv nu simteam ca ma afecteaza (in perioada aceea ma afectau mai mult cluburile :P). Cu mama nu am vorbit niciodata prea mult despre asta. Mama, la suprafata, era adepta principiului "problemele se rezolva daca le ignori" :)). Cadru medical fiind. Din pacate,  cancerul de care a murit nu a fost una din problemele care se rezolvau ignorandu-le :(
Prietenii care au plecat de langa mine nu au plecat din cauza bolii. Putem sa ne agatam de ideeea asta, poate unii oameni chiar vor pleca de langa noi din cauza bolii, dar cei care conteaza vor ramane. Daca nu ramane nimeni, inseamna ca inca nu ne-am gasit oamenii adevarati care vor sta langa noi. Pentru ca nu toata lumea poate face fata unei situatii ca asta. Iar asta e ok. Cei care nu pot face fata ar trebui sa plece, pentru ca altfel am fi nefericiti cu totii. Stiu cazuri de persoane care au divortat,s-au despartit, mai mult sau mai putin, din cauza asta. Sa ne imaginam cum ar fi fost daca nu faceau asta. Ei ar fi fost nefericiti, si cine suntem noi ,sa tinem langa noi pe cineva, cu pretul nefericirii lor? Si in consecinta, se stie prea bine ca atunci cand unul e nefericit, la fel va fi si celelalt. Despartirile sunt dure, in special cand  stii ca ramai tu cu boala ta. Cu toate astea, cu totii  avem dtreptul la fericire, si nu putem invinovati pe nimeni de alegerile facute in directia asta. In plus, cei care pleaca doar fac loc, si la final, vom ajunge unde trebuie sa fim. Si e valabil in orice situatie, nu neaparat cand ai o boala progresiva.

Daca as fi ramas cu barbatul care mi-a spus, cand inca eram ok, mergeam, dansam etc: "Nu stiu ce se va intampla cu tine peste cativa ani. Eu nu vreau sa raman singur la 30 de ani"?.Chiar daca nu mi-ar fi spus asta, el o gandea, si el asta simtea. Faptul ca a ales sa imi spuna si ne-am despartit, ne-a dus pe fiecare in locuri diferite, si a facut loc persoanelor potrivite sa apara in viata mea. Nu s-a intamplat imediat :). Pentru ca intre timp, am mai avut niste lectii de invatat, asa ca am cunoscut persoanele potrivite care au facut asta. Uneori cu suferinta, uneori am avut eu atitudinea gresita fata de ele, si asta este parte din drum. Uneori, am avut nevoie de singuratate ca sa realizez asta. Si din nou, e ok. Faptul  ca mi-am dat timp si nu m-am mai concentrat pe alte persoane, a fost ceea de ce aveam nevoie in acel moment. 

Am invatat ca momentele de singuratate le pot privi mai mult ca oportunitati, decat ca pe niste tragedii. Daca este vorba de o boala, poate corpul meu incearca sa imi spuna ceva. Daca nu, poate mi se da timp pentru mine, pur si simplu, pentru ca in final, sa fiu pregatita sa cunosc persoanele potrivite. Fie ca este vorba de iubiti/iubite sau prieteni. Si , in cazul meu, asa a fost :)
Cu dragoste,
Florenta
 

marți, 11 octombrie 2016

Vorbim despre asta sau nu?

Cum decizi daca spui sau nu? Cand? Cui? Cum spui ca ai Scleroza Multipla? Cum o sa te priveasca familia, prietenii, colegii, sefii? Ce e in sufletul tau cand spui ca ai SM?


Mie mi-a luat 8 ani sa ma decid.Chiar si dupa opt ani, am facut asta numai fata de cei apropiati, treptat. Prietenele mele cele mai bune (colege de munca ce mi-au devenit cele mai bune prietene) stiau, vedeau ca se intampla ceva cu mine. Desi cand m-am angajat acolo si le-am cunoscut, aveam SM de patru ani, si simptomele se inrautateau incet incet, devenind din ce in ce mai vizibile, ele mi-au lasat spatiu intotdeauna. M-au intrebat ce este in neregula, si si-au dat repede seama ca nu eram dispusa sa vorbesc despre asta, asa ca nu au mai insistat. Iar eu am apreciat nespus, iar cand am fost pregatita, au aflat si nu m-au judecat nicio secunda (cel putin nu am simtit asta :P )

Am asteptat inca doi ani, pana m-am decis sa fac blogul public. De fapt , acela a fost momentul cand am simtit ca mi-am asumat.
Un filmulet despre asumarea diagnosticului de SM, si ce implica asta  pentru tinerii din Europa aici
copyright European Multiple Sclerosis Platform

Sa vorbesc despre asta? Nici acum nu vorbesc prea mult, totusi sunt dispusa sa raspund la intrebari atunci cand sunt intrebata. Si in timp, am observat cum, pana la urma, se reduce totul la mentalitate.

In primii ani, stateam departe de absolut oricine voia sa vorbeasca despre asta. Imi amintesc ca am fost intr-un schimb de experienta in Polonia, cu tineri cu SM. Sincer? M-am dus doar fiindca era prima ocazie pe care o aveam sa ajung in strainatate :). Pe atunci, visul meu cel mai mare era sa calatoresc. Poate si pentru ca in copilarie mi se parea ceva foarte indepartat, daca nu imposibil. Acolo am cunoscut multe persoane cu SM, straini in special, care erau dispusi sa vorbeasca despre asta cu atata usurinta. Ceea ce pentru mine era de neconceput. Preconceptiile cu care am fost crescuta imi spuneau ca daca vorbesc despre asta, ma victimizez, iar eu nu eram o victima! Din cauza asta, toti cei de acolo mi se parea ca se victimizeaza. Cu toate astea, a fost primul contact cu altfel de idei, si cunoscand acele persoane, care s-au dovedit a fi atat de speciale pentru mine, un sambure de "uite ca se poate" mi-a fost plantat in principii. 
Bineinteles, dupa acea experienta, tot au mai trecut multi ani, dar nu despre asta e vorba.

Am spus ca am SM cand m-am simtit pregatita. Nu inseamna ca pe unde ma duc, este cartea mea de vizita. Nu inseamna ca imi doresc sa fiu "Florenta, fata cu SM" si atat. Ok, pot fi "fata cu SM", care insa face atatea lucruri incat uita ca are SM. Si cei din jurul meu uita ca am SM. Ne amintim doar cand ma busesc de pereti cand imi pierd echilibrul (ceea ce se transforma mereu in ceva amuzant) sau cand imi aduc aminte ca m-am ridicat si am plecat fara baston, ca si cand nu ar fi nicio problema, si ma impiedic dupa primii doi pasi ( din nou, amuzant!). 

Ceea ce este mai important este ca, scriind despre asta, simt ca nu mai trebuie sa ma fofilez, ca las in aceste randuri toata presiunea pe care o simt. Si in acelasi timp, nu ma mai preocup ca "ma victimizez", pentru ca stiu, in interior, ca nu sunt si nu am fost niciodata o victima, si ca imi traiesc viata asa cum vreau. Pur si simplu traiesc cu asta, o accept, si nu numai ca nu ma impiedica sa imi urmez calea, m-a si ajutat sa ma descopar.

Mai mult, scriind despre asta, si despre cum am invatat si am vazut ca ma pot dezvolta din cauza si datorita SMului, imi doresc sa pot ajunge la cei care simt ca nu mai au putere, la cei care au nevoie de inca ceva sa mearga mai departe, sau pur si simplu la cei care sunt dispusi sa dea un click :)
Cu dragoste,
Florenta

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Normalitate

 5 Octombrie 2016

Astazi am fost la fundatia Motivation, unde mi-am adaptat masina, astfel incat sa pot frana si accelera utilizand o maneta. Pentru ca mi-am schimbat masina acum ceva timp, si desi ma simt bine acum sa conduc, pentru siguranta, vreau sa am si optiunea asta. In plus, nu vreau sa fiu iar in situatia in care nu ies din casa, din cauza unui puseu.

Am asteptat cam patru ore pana a fost gata, si am fost placut impresionata ce am vazut acolo, in timpul asta.
Persoane aflate in carucior care pur si simplu traiesc, lucreaza, a caror atitudine nu tradeaza nicio secunda handicapul. Pentru ca au ce le trebuie sa faca asta, se pot deplasa fara probleme in cadrul fundatiei. Exista rampe peste tot, acolo unde sunt scari este si lift. Nu stiu cum sa explic asta... chiar sunt persoane ca toate celelalte, la care in niciun caz nu m-as putea uita diferit (asa cum se uita lumea la mine pe strada ca merg cu un baston). Pentru ca ei se simt in largul lor, ei se simt independenti, si atunci atitudinea lor reflecta asta. Si nu inspira mila. Inspira... normalitate. 

Handicapul? Sa nu poti sa faci pentru tine si in general, lucruri de zi cu zi.Si asa cum persoane care nu au nicio problema cu mersul prefera sa parcheze masina in buza restaurantului , ceea ce gasim ca normalitate,la fel persoane care nu se pot deplasa pot face toate lucrurile de care au nevoie, doar daca spatiul este adaptat nevoilor lor.


In Romania, daca am lua oricare din persoanele cu dizabilitati de acolo, si am duce-o , sa spunem, in Romana - centrul capitalei, probabil ca ar inspira mila, pentru cei mai multi dintre trecatori. De ce? Nu neaparat ca isi doreste sa inspire mila, ci ca, la modul propriu ar fi neajutorata: neajutorata cand ar trebui sa urce in autobuz (desi mijloacele de transport in comun ar trebui sa fie adaptate), neajutorata sa ia metroul ( din cate stiu eu, nu exista lift de la Romana pana pe peron), neajutorata daca si-ar dori macar sa mearga de la metrou pana la ASE, de exemplu, pentru ca nu ar putea urca si cobori bordurile. 

Aici, statiile de metrou cu lift pentru persoane cu dizabilitati Lista
 
Nu mai vorbesc de alte cartiere, unde mai sunt si masini parcate pe trotuar si oricum nu exista nicio sansa de a urca sau a cobori bordurile, chiar si daca, printr-o minune, exista rampe de acces.

Eu am avut nevoie de carucior pana acum doar o perioada foarte scurta. Totusi, am vazut ce inseamna limitarile impuse de infrastructura.
Daca atunci cand ma gandesc la o persoana cu dizabilitati, simt tristete, este din cauza vietii la care sunt supuse aceste persoane in Romania, in primul rand. Nu este imposibil, de exemplu, sa te angajezi in orice companie, dar incearca sa te angajezi in Piata Victoriei, unde este atat de aglomerat mereu. Rampe de acces, clar nu sunt peste tot, asa ca daca firma respectiva nu are parcare subterana, lift de acces de la subsol pana in birou, fara "capcane" la praguri, este o adevarata provocare.

Mai apare si problema mentalitatii. De multe ori, persoanele cu dizabilitati refuza sa dea ochii cu "lumea" tocmai din cauza privirilor, si al sentimentului de mila pe care, fara sa vrea, il genereaza. Desi asta este problema celor care aleg sa simta mila. Un sentiment inutil, din punctul meu de vedere, care nu ajuta pe nimeni, nici pe cel care il simte, nici pe persoana fata de care exista acest sentiment. Pana la urma, atunci cand simtim mila, speram sa treaca repede. Nimeni nu isi doreste acest sentiment, nu e ca si cand in loc sa ne gandim dimineata "ok, azi voi fi fericit, imi doresc sa rad toata ziua", gandim "azi imi doresc sa imi fie mila" !!. 

Asta este o fateta a mentalitatii.

O fateta , poate si mai neplacuta, este cea a preconceptiilor legate de persoanele cu dizabilitati. Desi acum se vorbeste muuult mai mult ca in trecut de integrare, de multe ori se vorbeste de integrare pana la un punct. Pana la punctul in care nu ne afecteaza personal, viata personala. Ok, da, persoanele cu dizabilitati pot sa munceasca, ar trebui sa se plimbe, atata timp cat nu sunt "cu mine in casa". Multi parinti le spun copiilor, referitor poate la un eventual partener "sa nu imi vii acasa cu asa ceva!". Nu vreau sa intru in discutii de genul "dragostea invinge", sau "orice este posibil", este doar un indicator al faptului ca totusi, persoanele cu dizabilitati nu sunt tratate fara discriminare, iar daca sunt, asta este doar pana la un punct.

Nu contest faptul ca a trai alaturi de o persoana cu dizabilitati poate fi dificil. Ma uit uneori la Ionut, doar cand mergem la cumparaturi. Cand ne intoarcem, el tine cate un bax de apa in fiecare mana, o sacosa mare cu ce am mai luat, ghizdanul cu laptop daca vine de la munca, eventual si geanta de la sala, iar eu il ajut doar carandu-ma pe mine , pentru ca nu pot mai mult :)). Este o imagine funny, mai ales ca de multe ori, ma mai si sprijina. Iar noi suntem cazul fericit, in care el se duce la sala si poate sa care atat. Poate in unele familii, femeia este cea care este alaturi de persoana care are genul asta de nevoi. 
Cu siguranta este dificil si din punct de vedere psihic, si moral. De aceea, cred ca nu oricine poate face asta. Dar in acelasi timp, nu oricine poate iubi un soldat in armata, care pleaca mereu de acasa si ca job, isi pune viata in pericol. Si asta e ok. Ce nu e ok, este sa ingradim vietile altora din cauza mentalitatii.

Da, persoanele cu dizabilitati au nevoie de ajutor. Dar nu cred ca este cineva care nu are. Ajutor de orice fel. Poate unii din noi simtim ca nu putem merge mai departe fara masina (desi nu este nicio provocare fizica), nu vedem fara ochelari, sunt situatii in care avem nevoie de ajutor sa caram ceva doar pentru ca este prea greu.Sau sprijin moral. Faptul ca este nevoie de ajutor pentru lucruri la care majoritatea persoanelor nu au nevoie de ajutor nu inseamna mila din oficiu.
Cu dragoste,
Florenta

luni, 3 octombrie 2016

Cum nu mă las copleșită

 
Scleroza Multiplă poate fi copleșitoare. Este, de multe ori. Ca de altfel orice problemă pe care o avem, în momentul respectiv, este copleșitoare.
Dar, din cauza asta, acum o problemă care știu că se poate rezolva, chiar dacă depun ceva efort, nu mai este copleșitoare. Pentru că se rezolvă.
Și atunci, cu asta ce fac ? Care nu se rezolvă? (cel puțin momentan, și din câte știm noi).

În timp, mi-am creat activități, sau obiceiuri, zilnice sau pur și simplu asumate, astfel încât știu că ies teafără și din cele mai negre situații.

  •   în primul rand, mi-am inchis ceea ce în Analiza Tranzacțională se numesc "escape hatches". 

Sau portițe de ieșire. Oricât de brutal sună, mulți dintre cei cu SM se confruntă cu depresii grave. Viitorul nu sună bine. Așa că de multe ori oamenii, conștient sau nu, mai au un as în mânecă. În AT sună asa: "Dacă lucrurile devin prea grele, pot să înnebunesc / să îmi iau viața" (cf Berne ).
Cum închid aceste portițe? Îmi fac o promisiune mie că, oricât de grea ar deveni situația, nu voi recurge la soluțiile acestea.
Este important ca promisiunea să fie făcută sincer. În terapie, terapeutul are diferite modalități de a verifica congruența promisiunilor clientului când vine vorba de asta (din tonalitate, limbajul corpului etc). Cred că pentru cine nu e în psihoterapie, o promisiune sieși, eventual cu voce tare, este o idee foarte bună.
Este un subiect delicat și este important să ne recunoastem noi nouă, în primul rând, atunci când avem asemenea gânduri. Să le conștientizăm și să închidem capitolul. Viața cu SM poate deveni destul de grea, Cu toate astea, de obicei puseele trec. Și când au trecut, au urmat noi clipe fericite, momente frumoase, pe care le-aș fi pierdut.
Și daca puseele nu trec pentru o perioada prea lungă, există întotdeauna șansa să găsim o nouă soluție, să apară un nou medicament care sa funcționeze, sau pur și simplu o soluție pentru noi. Să realizăm că ne putem bucura de viață și în baston, și în cărucior, chiar și în vârful patului.

  • Mindfulness. Meditatie. Sau orice ne calmeaza.

Dupa ce a murit mama, am avut primul puseu groaznic. Piciorul drept era...de lemn. Nu puteam să îmi mișc gleznele deloc. Normal că eram deprimata, normal că simțeam că toate merg prost. În momentele grave, avem tendința (noi ca oameni), să readucem în prezent toate rănile neînchise din trecut, ca sa ne "dovedim" că "toate merg prost". În Analiza Tranzacțională asta se numește "collecting stamps"- colecționăm timbre (mai multe informații despre asta în TA Today - Ian Stewart & Vann Joines). Pentru ca apoi să ne putem plânge liniștiți de milă ( sau să reproșam persoanelor care în repetate rânduri simțim că au greșit față de noi etc).
Este simplu de spus că "treci peste", când de fapt, atunci când "treci peste", de fapt trimiți totul în subconștient, și așa mai "colecționezi niște timbre". De care iti vei readuce aminte ca le ai când te vei confrunta cu următoarea problemă.
Și atunci , din nou, simțim că "le am pe toate".
Pentru că nu știam să fac asta, am început să meditez ascultând mp3uri cu "guided meditation" (meditație ghidată). Câte 30 minute, o voce plăcută ghidează, în imaginație, relaxează. Mă concentram doar pe acea voce și ce spunea ea (chiar daca nu reușeam la început să fac asta- o mie de gânduri mă invadau în minutele acelea, cu exercițiu se poate obține concentrarea). Și după mă simțeam mai bine. O zi, două...o saptamână...o lună..cât am avut nevoie. Am facut asta, și am depășit și depresia, și puseul.

  • Time-out.

Am învatat să mă opresc. Să mă opresc din a încerca să "depășesc momentul". Și fac asta în continuare. Cu orice situație mă confrunt, nu neapărat când moare cineva!!!.
Dacă sunt tristă din cauza unei prietene, iubitului, jobului etc, accept asta, îmi iau timp să bocesc sau să fiu ofticată, să mă gândesc la asta, să mă gândesc dacă motivul pentru care sunt supărata este într-adevar cel pe care îl cred eu și nu altceva... Dimineață spuneau pe Radio Guerilla cum faptul că atunci când esti trist nevoia de a asculta melodii triste este normală, pentru că ne ajuta să "scoatem afară" emoțiile, și cum spuneam mai devreme, să nu le trimitem în subconștient "pentru mai tarziu".

Și să mă opresc din alergătură. Să îmi iau timp pentru mine. Chiar dacă asta înseamnă să întârzii la o întâlnire, să lipsesc de la o ieșire cu grupul, să nu muncesc peste program sau chiar să imi iau o zi liberă.
  • Stau afara cât de mult pot

Da, inclusiv iarna. Eu simt că frigul îmi face bine de fapt.
Și în general, chiar dacă nu am cu cine, profit de orice moment să ajung în cel mai apropiat parc să stau afară (citesc, scriu, ascult muzica, sau pur si simplu stau și contemplez :D ).
Ieșitul din casa schimbă radical starea de spirit. Chiar dacă "mă plimb" până la magazinul din colț, cu pretextul de a cumpăra... șervețele.
Când e frumos afară e cu atât mai bine. Asta nu înseamnă că este o condiție .

  • Fac lucruri pentru mine

Indiferent dacă e vorba de un curs opțional (deși un curs cere sacrificii, știu că îl fac pentru mine, și că la final beneficiile vor cântări mai mult decât niște weekenduri în care poate oricum nu făceam mare lucru), sau nu știu...un tratament facial, îmi aloc dreptul să fac unele lucruri doar pentru mine. Cu toții avem nevoie de resurse, și dacă ...shoppingul de exemplu, este o activitate de unde ne luăm resursele (cu asta și pierdem alte resurse, dar ce contează?...:)) ) atunci hai să lăsăm altceva să ne distragă atenția, și să ne întoarcem la noi.
  • Zâmbesc

 

Cred că eram în clasa a 8a când am auzit prima dată de asta. Și de atunci o fac. Chiar dacă sunt foarte supărată, îmi iau timp, mă gandesc la asta, dupa care... îmi trăiesc viața zâmbind. Oamenilor pe strada, celor din jurul meu, uneori zâmbesc degeaba, când nu am cui. 
În cartea lui, "Emoții date pe față", Paul Ekman spune cum chiar mimarea unei expresii faciale induce emoția respectivă.



De multe ori, pare că se întâmplă lucruri prea grave care nu pot fi depășite sau că e prea greu. Poate e prea greu, și nimeni nu ar trebui să treacă prin asta, sau poate că trebuie doar să schimbam puțin unghiul din care privim :)
Cu dragoste,
Florenta