Si...am plecat in concediu in aceeasi zi. Eu mai folosesc acest blog ca si jurnal mai mult. Avand in vedere ca in momentul de fata nu e public, si nu stiu cand o sa ma decid sa il public, profit sa am o evidenta a ceea ce traiesc, dar si sa imi ordonez gandurile. Sunt de parere (acum) ca un jurnal poate sa iti disciplineze gandurile, in special cand ai probleme , dar nu numai. In momentul in care te asezi sa scrii, trebuie sa iti ordonezi gandurile, ca sa scrii. Nu mai sunt doar razlete, haotice in mintea noastra. Si e ca si cum ne-am privi sufletul in oglinda apoi.
In concediu, mi-a fost mult mai usor sa scriu in agenda, avand in vedere ca nu aveam acces la calculator, si am vrut sa imi scriu trairile. Asa ca in continuare, ca sa nu le pierd, le voi transfera aici.
24.09.2014
Am ajuns la Lacul Rosu seara la 8.30. Bezna total, cu greu am gasit drumul spre pensiunea Anda. Plecatide la 3 dupa amiaza, dupa proces, in cele 5 ore in care am admirat natura superba,in special ultimele ore pana sa se insereze de tot, am avut o gramada de revelatii. Lumina calda a soarelui de toamna la apuc, sentimentul de liniste pe care mi-l dadeau lanurile intinse , casele intunecate,m-au facut sa realizez cat de stresata eram si cata neliniste e constant in sufletul meu.Cum viata astaoras ne complica asa mult vietile ,uitam sa ne gandim la sufletele noastre agitate, incurcati in zilele prea aglomerate si scurte din Bucuresti.
Pentru prima oara am luat in calcul ca as putea trai undeva,mai izolat,unde nu as avea grijile pe care le am acum. Si stresul fiziologic nu ar mai fi la ordinea zilei. As avea timp si pentru altceva inafara de griji, presiunea de la munca nu ar mai conta si in general presiunea care o pun pe mine ar disparea.
Si asa cred ca m-as face bine.
Nu ar mai exista zile de salariu in care sa incep sa fac transferuri catre toti furnizorii, sa ma gandesc la ce datorii mai am si cu cati bani o sa raman (nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Sunt recunoscatoare pentru jobul meu,viata mea oricum este ea si pentru faptul ca mai raman cu bani totusi, dupa toate. Dar asta am simtit)
Cu ocazia asta, ajutata si cartea pe care o citesc "Cele 7 Deprinderi ale persoanelor eficiente"-S.Covey, apropos de cercurile personale de influenta, mi-am dat seama ca un centru de influenta gresit pe care il am sunt banii. Nu ma refer la aspectul materialist, la banii altora, nici la zgarcenie sau ca as vrea mai multi bani acum, ci la banii mei , ca masura de siguranta. Cred ca pentru ca a trebuit sa ma bazez pe mine de mica,iar faptul ca stiu ca am niste bani acolo, imi ofera siguranta. Reciproc, daca stiu ca nu am, ma face sa ma simt nesigura, vulnerabila. Mi-am dat seama ca asta nu e ok. Nu pot sa spun ca am cine stie ce cheltuieli, nu dau banii "pe prostii", sunt foarte calculata, dar daca situatia mea financiara s-ar schimba in mai rau, m-ar afecta mult. Si nu e ok. Centrul meu in influenta nu ar trebui sa fie banii, aspectul financiar. Este valabil si pentru alte centre de influenta in general. Unii au ca cenestetru de influenta sotul, sotia, relatia, prietenii, familia. Ceea ce la prima vedere pare ok. Este normal si sanatos sa fim preocupati de aceste lucruri. Dar nu este bine ca ele sa fie centrul nostru de influenta. Pentru ca daca o variabila in legatura cu aceste lucruri se schimba in rau ( o cearta mai puternica ingtre soti, copilul se apuca de droguri, prietenii pleaca in alte tari sau pur si simplu se indeparteaza), noi devenim ba agresivi, sau deprimati, in orice caz, vom fi controlati de emotii negative si nu vom fi in stare sa gasim o solutie sau sa intelegem situatia in mod obiectiv, detasat.
Din cauza asta,spune dl Covey,cercul nostru de influenta ar trebui sa fie niste principii solide, sanatoase, care sunt constante, care nu pot divorta de noi sau nu ne pot lasa. Bineinteles, chestii in viata se intampla, nu le putem controla, dar cum zicea Viktor Frankl ( Omul in cautarea sensului vietii - este cartea mea de capatai, chiar si S Covey face multe referiri la ea), vom avea mereu control si libertatea de a ne controla atitudinea si actiunii. V Frankl a fost un psiholog, psihiatru care a supravietuit lagarelor de concentrarea naziste si a scris aceasta carte in urma experientelor lagarului. In cele mai crunte conditii, a realizat ca libertatea suprema a omului este de a-si pastra demnitatea. Este o cartea pe care o recomand mereu apropiatilor mei, chiar cei mai buni prieteni au si citit-o/o citesc de la mine. Iar eu am primit-o de la prietenul meu acum un an,o persoana de la care invat in continuare foarte multe.
Revenind, aceste principii sanatoase,sunt orientate pe suflet si spiritual.Nu o sa detaliez acum prea mult , inca citesc cartea.
26.09.2014
In prima zi dupa Lacul Rosu, in drum spre Voronet, unde suntem cazati, am vizitat Manastirea Neamtului.Manastirea este de fapt un mare complex, unde locuiesc si calugari (schit) , dar gradina interioara este impresionanta. Viata acolo pare atat de linistita. Am incercat sa-mi imaginez cum ar fi stau acolo cateva zile,o saptamana sau mai mult. Sa am timp sa ma gandesc la sufletul meu, sa pot sa acord mai mult de cateva momente introspectiei. Cat am stat la manastire,ne-am vorbit foarte putin. Nu simteam nevoia sa spun nimic, sa perturb linistea armonioasa de acolo. Cred ca e asa usor acolo sa nu vorbesti. Doar sa stai, sa te gandesti. Razele soarelui scaldau curtea manastirii si cumva, mi-am amintit de copilarie. Nu de un episod anume, sau nu ca in copilarie zilele mele erau scaldate de soare in manastiri :) dar pur si simplu.
Astazi, vizitand Voronetul , am reusit sa imi fac primele idei cu privire la misiunea mea personala, gandindu-ma la ce ii cer lui Dumnezeu (tot Stephen Covey ne indeamna , pentru a fi eficienti, sa ne punem pe hartie misiunea noastra personala, ceea ce ne dorim de la noi si de la viata)
Asadar (inca mai lucrez la misiunea mea, dar primele ganduri):
1. Sa nu mai am asteptari de la viata, de la oamenii din jurul meu. Sa iau lucrurile cum vin si sa caut mereu sa invat din tot ce mi se intampla, pentru ca eu am ales viata asta,pentru ca sufletul meu sa isi invete lectiile.
2. Sa fiu fericita, indiferent de modul in care evolueaza viata si boala mea, conditia mea fizica, relatia mea cu alte persoane sau alti factori externi.
3. Sa ma iubesc pe mine in primul rand , ca sa pot iubi oamenii in general.
27.09.2014
Ma gandesc la misiunea pe care mi-am setat-o. In dimineata asta, dar si in celelalte dimineti m-am trezit cam rau. Echilibru foarte rau,forta in picioare mai deloc.Sunt usor deprimata...incerc sa nu ma gandesc la asta, si sa nu imi dau seama ca sunt foarte deprimata?
Sa nu am asteptari. Vad ca parca sunt din ce in ce mai rau. Sa nu am asteptari echivaleaza pentru mine cu faptul ca nu mai am speranta. Si stiu ca nu e ok, nu asta ar trebui sa insemne. Incerc sa imi fac ordine in ganduri.
Am iesit pe terasa sa fac exercitiile....Cred ca m-a afectat si ca nu am mai facut deloc miscarezilele astea. Poate o sa fie mai bine dupa asta.
Seara: depresie totala azi. Am fost la Cetatea Suceava si m-am mega chinuit. M-a apucat plansul de vreo 3 ori. Am inceput sa pun la indoiala daca a fost ok ca m-am lasat de dans de tot (anul trecut ma pregateam pentru festival pe vremea asta), deci dansam. Acum nici in baston nu merg singura. Daca nu ma tine Ionut , nu rezist mai mult de cativa pasi.
Mi-am luat un cojoc din bazar...480 lei. Ca dupa sa imi dau seama ca nu imi trebuia cojoc ca sa stau in masina la iarna. Pentru ca la cum merg lucrurile nu cred ca voi putea sa merg pe afara, prin frig si zapada.
Si cred ca asta mi-a declansat depresia. In plus, nici nu eram sigura ca il vreau. L-am luat cu gandul la mama, care ma batea mereu la cap , si la mamaie, ca o sa ii fac o bucurie. Dar e stupid sa am motivele astea ca sa imi iau ceva asa de scump.
28.09.2014
Mult mai bine azi. Nu stiu ce s-a schimbat, dar de cand m-am trezit am putut sa merg mai bine. Am facut si exercitii, m-am plimbat prin gradina. Apoi am fost la un bazin sa inotam pana la pranz. Foarte problematic sa merg la baie...mi-e greu sa ma tin deasupra in toaletele publice. Imi si aluneca picioarele...
Vreau sa fac putina introspectie. Sa ma gandesc la furie. Oare pe cine sunt furioasa? Oare sunt furioasa pe mama? Ca m-a lasat sa ajung asa? Chiar nu. Nu stia ce sa faca. Crescuta practic in spital, a facut ce a stiut mai bine. M-a inscris in program cu betaferon. Chiar nu sunt suparata pe ea. Poate ca as fi vrut sa vorbim mai mult, mai deschis. Poate ar fi fost altfel si pentru ea...
Pe Vasile. (un fost). Clar sunt furioasa. Desi nu stiu daca pe el, sau pe mine de fapt. Ca m-am atasat si umilit asa mult, atat timp. Dar a fost o lectie. Am stiut genul de oameni de care sa ma tin departe. A mai fost Vali. Si asa erau prieteni :)). Cuplul lectie pentru mine. Vali cel putin a fost...non sens intr-o perioada prea vulnerabila. Aparent nu imi invatasem lectia atunci.
30.04.2014
Aseara a venit un prieten de-al lui Ionut cu prietena aici, la noi la pensiune. Se cazeaza si ei pentru cateva zile, dar noi plecam maine. Super draguti, am rezistat si eu pana la 1 noaptea cu ei.
Ieri la Putna am vrut sa ma spovedesc. Ma gandeam, si ma asteptam (!!! trebuie sa mai lucrez la misiunea mea: fara asteptari) la o eliberare. Ne-a spovedit pe amandoi, si impreuna, si separat, dar s-a concentrat mai mult ca "trebuie sa ne casatorim". Eu chiar as fi vrut sa imi dea un sfat de cum sa ma eliberez de gandurile referitoare la boala, nu ma gandeam ca o sa il ia si pe Ionut...nu simt ca m-a ajutat, ci din contra, acum ma simt mai nesigura pe Ionut. Mi se pare ca nu mai e tandru cu mine, ca s-a plictisit sau urmeaza. Are foarte multa grija de mine, nu stiu ce m-as face fara el, dar nu l-am simtit ca un iubit in vacanta asta, ci mai degraba ca un asistent. Stiu ca e super greu sa stai langa cineva care abia se tine pe picioare, sa ai grija, sa ajuti. Din cauza asta nu stiu cum i-as putea spune ceva, nu vreau sa ii reprosez nimic. Sper sa nu tina prea mult gandurile astea, simt ca s-a instalat deja un pui de nesiguranta, Daca intr-adevar fricile mele sunt fondate, daca le-as da curs, nu as face decat sa agravez lucrurile. Nu prea stiu ce sa fac, doar ca trebuie sa scap de gandurile astea.
1.10.2014
Azi noapte am ajuns in Bucuresti. Am facut mult pe drum, dar ne-am oprit de cateva ori. Am vazut si Cetatea Neamt. Eu doar de afara, nu mai puteam sa merg deloc. In ultimele zile am acceptat ideea de Dexametazona. Ma gandesc cu groaza ca o sa ma umflu de la cortizon, dar nici asa nu mai pot. Ma chinui prea tare, nu pot sa merg, imi simt picioarele prea incordate si ma dor. Mi se pare ca am asteptat suficient timp sa se dezinflameze. Cam 4 luni si stagnez, nu e niciun semn de vindecare. Sper ca nu mi-am pierdut speranta , nu prea imi mai dau seama, dar sunt descumpanita rau.Speram ca in concediul asta sa ma relaxez asa mult incat sa ma intorc pe picioarele mele. Din nou, poate mi-am creat asteptari absurde.
In schimb, I had the talk cu Ionut pe drumul spre casa. Bineinteles , in mare parte imi fac prea multe griji, dar i-am spus ca ma deranjeaza ca el nu se gandeste ca vom ramane impreuna neaparat. La modul ca "nu se stie ce o sa se intample", si gandul asta ma cam vlaguieste.
