Scurta introspectie

Nu am avut niste zile foarte bune. Desi am inotat des saptamana asta, am facut miscare, am inceput sa reduc chiar si zaharul din fructe (sa mananc doar fructe mai putin dulci),sa reduc chiar si mierea... parca am fost vizibil destul de rau.

Si am citit foarte mult. Despre boli autoimune in general, despre legatura stres-boala, suprimarea emotiilor, abandon etc. Si ok...toate intr-adevar se potrivesc. Si mai departe ce fac?

In cartile pe care le-am citit sunt studii ( facute din anii 60-70 pana astazi), care evidentiaza legatura dintre stres si boala autoimuna (fie ca este SM, SLA, Lupus, artrita reumatoida etc..).

Relatia mama-copil. Ca sa o iau de la inceput, avand in vedere ca pe mama nu mai pot sa o intreb, am intrebat-o pe bunica mea. De la mama stiam ca dupa ce m-a nascut a avut complicatii, o infectie, si din cauza asta am ramas amandoua in spital mai mult decat trebuia in mod normal.

Acum, i-am cerut detalii bunicii mele. Da, mama a avut o infectie dupa ce m-a nascut (prin cezariana si a luat un virus din spital). Facea febra mare etc. Nu m-a alaptat niciodata, si nici nu a putut sa se apropie de mine in primele 2 saptamani dupa ce m-a nascut.

Cartea "Why love matters" explica foarte detaliat cat de importante sunt primele luni din viata pentru un nou-nascut, cum lipsa mamei reprezinta un factor de stres major (fiind amenintata supravietuirea). Hipocampusul, care reguleaza nivelul de cortisol secretat in orice conditie de stres, nu este inca format la varsta aia, astfel hipotalamusul este inundat de cortisol. In viata de adult, nivelul de cortisol va fi peste normal, generand stresul fiziologic, de care in mod normal nici nu suntem constienti. Prima premisa pro boala auto-imuna.

In continuare, s-a observat cum toti pacientii diagnosticati cu o boala autoimuna, desi s-au dezvoltat in conditii si medii foarte diferie, aveau un background psihologic izbitor de asemenator: suprimarea emotiilor, incepand cu furie, de multe ori directionata spre sine. Semne distinctive: niciodata multumiti de propriile realizari, auto-criticism exagerat. Nu este de mirare ca propriul sistem incepe sa se auto-atace, ca este confuz si nu mai face distinctia intre corp strain si..propriul corp. In SM, sistemul imunitar creeaza anticorpi care ataca teaca de mielina, ca si cand ar fi o substanta daunatoare.

Am realizat ca fac toate astea, cred insa ca am facut progrese destul de mari sa imi "repar" imaginea in fata mea: nu dansam suficient de bine (pentru ca eram bolnava, nu aveam echilibru, eram furioasa pe asta...deci pe mine, ma invinovateam ca nu pot sa merg bine si mereu credeam ca trebuie sa trag mai tare pentru ca...asta trebuie sa fac), la munca mult timp am crezut ca am ajuns unde sunt din...noroc, si ca am reusit cumva sa pacalesc pe toata lumea , si ca la un moment dat o sa isi dea seama (si din cauza asta trebuie sa muncesc si mai mult, ca poate la un moment dat o sa fiu suficient de buna... nu are legatura ca am invatat o gramada - am luat 10 la mate la admiterea la facultate, ca am muncit din facultate, chiar si in liceu putin - ca sa imi fac experienta, ca am invatat limbi straine, burse in strainatate etc... niciodata nu m-am oprit sa ma bucur pur si simplu de ce am realizat si sa imi recunosc asta.

Si mai mult de atat, eram si o persoana groaznica. Pur si simplu. Pentru prietenele mele, iubitii mei, pentru mama etc. Pentru ca ma rasteam, repezeam. Eram furioasa. Si furia se rasfrangea asupra mea, pentru ca nu o recunosteam. Nu aveam niciun fel de relatie cu corpul meu. Pentru ca furia era o emotie negativa, pe care nu trebuia sa o simt. De fiecare data cand eram furioasa, mama  ma compara cu tata (ca seman cu el, si de la el am luat asta). Acum nu stiu ce ar fi fost mai bine...ca mama, care isi suprima furia, tristetea si orice alta emotie negativa, si care a murit de cancer, sau ca tata, care isi exprima furia, si a facut infarct si a murit (persoanele care simt furia prea puternic, vor avea probleme cardiace...Tata nu a avut probleme cardiace, cel putin nu ne-a spus nimic de asta. Dupa ce a murit, am gasit niste pastile la el acasa...).

Ideea este ca am invatat ca si emotiile negative sunt emotii, si trebuie exprimate, nu suprimate. In lumea animala, furia, frustrarea etc sunt critice pentru supravietuire, si in nici un caz nu sunt vazute ca ceva "negativ".Furia reprezinta atat recunoasterea pericolului, cat si raspunsul la el.

Furia suprimata duce la imunitate..dezorganizata si confuzie, la inabilitatea de a exprima si constientiza sentimente reale si punerea nevoilor altor persoane inaintea celor personale (facem lucruri care nu ne plac, pe care de fapt nu vrem sa le facem, ca sa nu dezamagim, suparam, sa facem pe plac altcuiva etc). Lucruri pe care persoanele cu boli cronice le au in comun.Confuzia continua la nivel de tesuturi, organe si celule.Tratamentele existente pentru SM "moduleaza" sistemul imunitar, pe scurt il distrug sau dezactiveaza. Prin asta, organnismul ramane descoperit in fata infectiilor, tumorilor si se va obtine acelasi efect ("When the body says no" - Dr Gabor Mate' )

Iar acum... cred ca astept sa se intample ceva. Fac schimbari, imi dau seama de asta pe zi ce trece. Si imi dau seama ca sunt confuza inca, cateodata ma hotarasc sa nu mai astept nimic, sa traiesc si atat, sa fiu fericita si atat,si cateodata... mi se pare prea greu. Si sper din nou ca o sa ma simt altfel curand, si ca o sa ma fac bine in final. Si habar nu am ce ar fi mai bine pentru mine sa imi doresc.

Carusel

Viata mea ca un carusel :) Este un titlu bun.

In acelasi timp, este o perspectiva foarte buna si pozitiva de a vedea situatia mea actuala. Este elementul "fun" din toata situatia, dincolo de toate lectiile importante pe care le invat.

As putea chiar sa spun ca este un beneficiu in boala asta. Ok, nu as spune asta.

Este un carusel considerand situatiile limita in care ma pune corpul meu, testandu-mi la maxim echilibrul. In aglomeratie, este o adevarata provocare sa ma strecor printre oameni fara sa ma busesc de ei. Nu reusesc intotdeauna. Corpul meu mi-a spus ca de fapt nu imi place aglomeratia. Intr-adevar, acum evit constient locurile aglomerate, daca pot schimba locatia cu un loc mai linistit,liber, o fac fara sa ma gandesc. Iar asta este o schimbare fundamentala pe care am facut-o, fara sa imi dau seama constient. Pana acum. Iar acum, imi dau seama ca trebuie sa imi schimb atitudinea fata de asta.

Cand trebuia sa ajung intr-un loc unde stiam ca va fi aglomerat, imi faceam tot felul de procese, ma simteam vinovata ca trebuie sa schimb eu locatia (in special daca nu era parcare in apropiere). In cel mai rau caz, nu spuneam nimic si ma chinuiam sa ajung, sa "inot"prin aglomeratie. Moment in care simteam un val de caldura cum imi trece prin corp, parca nu mai vad la fel de bine, putin incetosat si neclar, parca ametesc putin si imi aud respiratia in urechi. Toate astea doar pentru ca sunt nesigura de picioarele mele, de echilibru, de glezne. Ca intr-un un carusel.

Asa ca acum am decis sa imbratisez schimbarea asta, sa accept ca nu imi place aglomeratia si sa fiu ok cu faptul ca o refuz. Cu siguranta nu voi putea sa ma sustrag din aglomeratii intotdeauna, dar atunci cand o sa pot, o sa o fac din inima.

Pentru ca nu trebuie neaparat sa o iau ca pe o limitare a corpului meu. Multi oameni evita in mod constient aglomeratia din o gramada de alte motive , si sunt ok cu asta. Din nou, singura mea limitare e doar in capul meu.

Ma mai simt intr-un carusel si cand ajung acasa cu cateva cumparaturi, ceva bagaj, si trebuie sa urc cateva trepte la scara, sa ajung la lift fara sa ma busesc de toti peretii, si intr-un final in casa (unde pot sa ma busesc de toti peretii, ca sunt ai mei :) ). Din nou, nu reusesc mereu sa evit impactul cu scarile, cu peretii de la scara, cu usa de la lift, dar macar cand intru in casa pot sa ma prabusesc linistita pe parchet. Ceea ce obisnuia sa ma deprime. Acum...e doar parte din distractie.

Ok...nu merg drept, ma lovesc singura, ma dezechibrez (daca am noroc nu e nimeni sa ma vada, daca nu... de obicei ma intreaba daca sunt ok. Raspunsul e intotdeauna "Da, sunt ok. Asa merg eu acum" ), dar asta este caruselul. Si avand in vedere ca nu pot schimba situatia in momentul asta, pot macar sa o accept si sa  ma distrez.

Sa duc o cana cu suc din bucatarie in sufragerie? O adevarata aventura. Trebuie sa pun o farfurie sub, dar si asa am toate sansele macar un sfert din cantitate sa o las pe drum. E ok...tot eu fac curat.

Dar astea sunt doar lucruri marunte. Cert este ca daca o sa traiesc cu asta, ca sa fiu fericita o sa le accept, nu ca pe niste limitari, ci ca pe insusirile mele.

Asa sunt eu acum. Si sunt ok cu asta.

Cineva mi-a spus ca viata mea, asa cum este ea acum, este un maraton de anduranta. Ca toate eforturile pe care le fac sa ma fac bine o sa dea roade peste mult timp. Vreau sa ma bucur de calatoria asta, de maratonul asta, sa invat ce pot din el, fara sa imi setez un scop precis. Doar sa ma redescopar.

Cu dragoste,

Florenta

Schimbarea incepe de la mine.Cu cele mai marunte lucruri

August, 2015

Este extraordinar cat impact pot avea cartile in viata cuiva.

Pentru mine cel putin , in fiecare carte pe care o citesc , gasesc lucruri uimitoare, si ce e mai important, gasesc motive pentru a schimba sabloane vechi, de genul "asa am facut toata viata".

Cand este ceva fundamental nu gresit, ci sa spunem incomfortabil (cum ar fi faptul ca nu pot sa merg, de ex..sau o oricare alta problema de sanatate), inseamna ca este momentul sa schimb ceva fundamental in viata, in modul in care fac lucrurile. Inseamna ca trebuie sa ma uit atent la ce fac, la ce simt, si la motivele pentru care fac asta.

Am inceput sa ma gandesc la ce fac intr-un anumit mod, pentru ca..."asa e normal, asa am facut toata viata". Cand am reperat lucrurile acelea, am inceput sa le schimb. Chiar daca mie mi se pareau normale, corecte etc. Corpul meu imi spunea ca "ceva" nu este bine. Ceva fundamental. Nu am de unde sa stiu ce , dar stiu un singur lucru: ca vreau sa ma fac bine. Asa ca de undeva trebuie sa o apuc.

Mai mult, mi se confirma ca ce fac, fac bine. Mi-am comandat o carte "When the body says no" - Dr Gabor Mate'. Am vazut un video de prezentare.
When the Body says no
How stress can cause disease

Acest medic evidentiaza, printre altele, profiluri similare ale persoanelor cu SM, pe care le-am regasit in multe dintre lucrurile pe care le faceam, le traiam, le-am trait. Emotii suprimate, ne-exprimate, socuri emotionale traite in singuratate sunt doar cateva exemple, foarte generale.

Ce fac eu de o viata?

Am muncit mult. Am invatat mult, m-am angajat devreme, dar asta nu e nimic special. Multa lume face asta, si nu toti au SM.
Insa pentru mine, SM este aici sa imi spuna sa ma mai opresc. Sa fiu atenta mai intai cum ma simt, cat de obosita sunt, unde ma doare, si ce VREAU cu adevarat sa fac. Daca vreau sa ma plimb, sa ma plimb, dar cand obosesc putin, sa ma opresc. Sa nu continui sa merg pana chiar nu mai pot. Cand fac curat in casa, sa fac pauza in momentul in care ma dor picioarele putin, nu ca "ma opresc cand termin camera asta". Cand mi-e somn seara, sa ma bag in pat in momentul in care mi se face somn, nu sa trag de mine "ca imi place filmul", "ca e abia ora 9" etc. Mi-e somn, inseamna ca organismul are nevoie sa se refaca in momentul asta.

Si sa fac ce VREAU eu, ce simt, cand simt. Daca nu ma mai simt in stare sa merg la un fim la cinema, nu ma mai duc. Chiar daca am luat bilete deja. Asta e. 20 lei bine cheltuiti. Pe odihna si pe somn. Incep cu chestii mici. Data viitoare o sa fiu mai atenta la cum se simte corpul meu inainte sa cumpar biletele.

Din pacate, pentru mine a durat ceva pana sa ies din aceasta inertie, pana sa reincep sa simt ce imi transmite corpul meu. Pentru ca "toata viata m-am culcat la 12 noaptea", nu mai simteam ca imi e somn la 9-10. Pentru ca "toata viata am tras tare", nu mai simteam nevoie de zile libere neaparat, de a inchide laptopul la ora 6 etc.

In alta ordine de idei, mai sunt si relatiile cu ceilalti care intotdeauna ridica probleme. Motive ca "nu pot sa fac asta, o sa fie dezamagita" , "a fost nesimtit/a , nu pot sa ii spun exact ce gandesc , lasa...nu am tupeu/curaj etc" sunt iar profiluri de care incet incet scap. Cand auzeam "nu mai pune la suflet, fii si tu mai nesimtit/a" spuneam "da..stiu...asa e. Ai dreptate". Si nu faceam nimic. Pana mi-am dat seama ca nu pot sa astept sa "se intample o schimbare" daca nu o fac eu. De multe ori mi se parea ca am un comportament abrupt, care total nu mi se potriveste. Dar daca vreau o schimbare ok, o sa o fac.

Pentru ca mi se potriveste mai bine sa fiu sanatoasa. Pentru ca in mintea mea, un comportament mai "abrupt" de multe ori se confunda cu nesimtirea. Dar imi dau seama ca nu este asa. Daca spun ce gandesc, sunt verticala, si nu jignesc niciodata pe nimeni. In general, am un astfel de comportament pentru ca eu m-am simtit jignita. Nu reprosez nimanui ca "este defect", ci ca face ceva care ma deranjeaza, si nu ma simt eu in largul meu in momentul respectiv.

Citind cartea aceasta, si vazand cum tooooaaate persoanele intervievate cu Scleroza Multipla in carte, cateodata si SLA (Scleroza Laterala amiotrofica) au/aveau exact tipurile astea de comportament, preocupati sa nu deranjeze, sa nu spuna/faca ceva care ar deranja si multe altele.

Celule noastre se inlocuiesc total, o data la 7 ani. Nu ne facem bine pentru ca ele se formeaza exact pe aceleasi profiluri, ne-existand nicio schimbare in viata noastra, in comportamentul nostru.

Eu sunt responsabila de corpul meu, si daca pot face ceva pentru el. o sa fac :)

Cu dragoste,

Florenta