Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

marți, 29 noiembrie 2016

Ce am facut eu sa merit asta?


Imi aduc aminte ca in Bali, dupa ora de yoga, in Shavasana (pozitia cadavrului :) ) , cand imi trageam sufletul in timp ce Copacul si Crina ne incurajau sa ne relaxam fiecare particica din corp, m-am intrebat in multe dimineti "ce am facut eu sa merit asta"? Sa am ocazia sa vad locurile astea, sa cunosc oamenii acestia minunati, sa imi vad sufletul asa cum e el si sa fiu constienta de el? 

Tin minte ca am fost atat de recunoscatoare pentru viata mea, pentru tot ce mi s-a oferit, incat mi-am spus ca poate sa se intample orice cu mine cand ma intorc acasa, orice cu corpul meu, ca sunt pregatita. De fapt, chiar si inainte sa plec, mi-am dorit din tot sufletul sa fiu cat de ok se poate in Bali, sa pot sa traiesc momentul din plin, si nu ar mai fi contat cat as fi tras dupa.
Coincidenta sau nu, cand m-a intors, dupa vreo 2 saptamani, am luat o raceala, un virus ceva, care m-a pus in scaunul cu rotile. Cum nimic nu e intamplator, desi imi amintesc ca ma chinuiam sa merg cu cadrul prin casa, de la birou unde lucram, la baie sau la bucatarie, reusesc sa gasesc sensul in episodul asta. 
Ca am facut bine sau nu, am reintrat in programul national. Poate asta a fost semnalul de alarma. Poate in toata perioada asta, cu suisuri si coborasuri, am fost fortata sa ma privesc asa cum sunt eu de fapt, sa invat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt. 
Faptul ca medicii (care printre altele m-au ajutat sa reintru in programul national de Scleroza Multipla si le sunt recunoscatoare pentru asta) acum ma acuza ca am renuntat la tratament in 2012, nu ma irita deloc. Nu regret alegerea mea, si cred ca fara perioada asta, poate nu as fi fost unde sunt acum. 
Poate as fi fost mai bine fizic. Sau poate nu.
Ce este important este ca perioada asta "si-a facut treaba". Stiu ca sunt alta acum, versiunea mea cea mai buna, si sunt gata sa impartasesc asta cu cei din jurul meu (care isi doresc asta :) ).

Mi s-a parut amuzant cum medicul care m-a intalnit intial intamplator pe holurile spitalului, eu fiind in carucior, "m-a pus la zid" ca am renuntat la tratament. Pentru ca mai apoi sa isi exprime mirarea ca nu mai sunt in carucior, si ca "asta nu se intampla de obicei". 
Nu stiu daca a fost ceva ce am facut eu, sau sunt pur si simplu norocoasa. Totusi, aleg sa  cred ca a contat ca nu m-am gandit o secunda ca o sa raman asa, ca am avut grija ce mananc, ca asa cum am putut, am facut cat sport a fost posibil (yoga, chiar inot - pentru ca m-a dus Ionut la bazin pe brate, si chiar am simtit diferenta dupa!), si nu am lasat perioada asta sa imi strice planurile (chiar am fost la examene in carucior).  

Cred ca este important sa gasesc in orice acel lucru bun, care ma invata ceva, care imi arata ceva, despre mine, despre lume, despre calea mea. Pana acum, asta m-a ajutat sa realizez ca viata mea e perfecta pentru mine, ca este exact asa cum trebuie sa fie.
Cu dragoste,
Florenta

duminică, 20 noiembrie 2016

Deci...DA!

vineri,11 noiembrie 2016
De doua zile nu mai dorm. De emotie :)

Sa incep cu inceputul.

Cand l-am cunoscut pe Ionut, era prima seara dupa o perioada destul de lunga in care simteam ca nu as vrea sa ies, sa ma vad cu prieteni. Ma simtisem destul de rau, ma duceam la servici si inapoi acasa, in zilele bune cand puteam sa lucrez de la birou. Altfel lucram de acasa, deci imi petreceam toata ziua singura, adancita in treaba. Mai veneau fetele sa ma vada :).

Intr-o seara, prietena mea buna ma suna. Curios, era prima zi in care ma simteam bine, plina de energie. Era o seara de vineri, iar o cunostiinta comuna (care a devenit ulterior o prietena comuna :) ) isi serba ziua intr-un club. M-a intrebat Mada daca as vrea sa vin la ziua prietenei noastre comune, ca a vorbit cu ea (era ciudat, nu eram asa apropiate, nu ma invitase personal, nici nu stiam de ziua ei!). In final am acceptat, pentru ca ma simteam chiar bine si aveam chef sa dansez :).Asa ca m-am dus.



Eu cu Madalina radem foarte mult. Din nimic. Bineinteles ca asa a fost si in seara respectiva. Din cauza asta, Ionut cand m-a vazut prima data, a crezut ca eram "vesela" in urma consumului :)). Eu nu beau decat foarte rar, si foarte putin, si nu fumez. Inca mai rade din cauza asta acum.

 
Cand mi-a zambit atunci cand am facut cunostiinta nu mi-am imaginat ca va fi langa mine in cele mai frumoase, dar si cele mai groaznice momente din viata mea. De fapt, nu am crezut niciodata ca nimeni va sta langa mine atunci cand voi fi fizic atat de rau, incat sa imi iau carucior, sau cand am suferit atat de mult cand a plecat mama dintre noi.
Totodata, nu am crezut ca cineva va iubi asa de mult crizele mele de ras, in care nu mai pot nu doar sa vorbesc, ci aproape nu mai respir :)). Este incredibil cum in crizele de ras, incepe sa faca si alte glume, imitand modul in care "vorbesc" eu cand nu mai pot sa vorbesc de ras.
Nu am crezut vreodata ca o sa i se para cuiva adorabil modul in care "racnesc" eu pe diferite melodii de la radio. Pe toate de fapt. Pentru ca stiu toate versurile. Toate. De la toate melodiile :)). Si le acompaniez puternic :)).
Nu am crezut ca cineva va intelege si imi va sustine hipersensibilitatea, cand incep sa plang in masina (in Grecia), si ma intreaba speriat ce am patit, doar ca sa afle ca plang pentru ca "e asa frumos aici!!!". 

yoga in Bali
Nu am crezut ca persoana de langa mine imi va intelege cele mai adanci frici, ganduri, dorinte. 
Ca ma va sustine in absolut tot ce vreau sa fac, fie ca vreau sa incerc terapie ayurvedica pancha karma in care nu ies din casa 7 zile si mananc 3 zile unt topit :)) , sau ca decid ca imi voi petrece un weekend pe luna studiind Analiza Tranzactionala, pentru ca mai apoi sa ii spun ca gata, ma respecializez, ma apuc si de Facultatea de Psihologie ca sa devin psihoterapeut (apropos, el stia de Analiza Tranzactionala inaintea mea...citise o carte despre asta...???!!! :))Da, citeste! ).
Sau ca vreau sa plec singura 10 zile in Bali in tabara de yoga!

Sau ca isi va dori sa inoate alaturi de mine la swimathon, pentru proiectul #Laplimbarecusm

Ca imi va usura viata atat de mult, atat cu lucruri practice (cumparaturi, diferite drumuri), si imi va si infrumuseta viata , poate in cele mai negre momente, cand m-a scos in parc in carucior, sau cand, la scurt timp dupa ce murise mama, mi-a propus sa participam la un concurs de cupluri la radio sa castigam o excursie. Nu am castigat, aparent nu le-a placut de noi asa mult :)). Dar pentru mine a facut o diferenta enorma!

Nu m-am gandit ca motanul pe care mi l-a adus in timp ce eram in delegatie in Grecia (surpriza!) va fi sufletul care va sta aproape de mine in zilele si perioadele lungi in care voi lucra de acasa.
primul motan-Robby
al doilea motan-Bidinea
'
Tot el a adus si al doilea motan, dupa 3 ani, ca sa nu fie primul singur!:))


 

 

 

 


Mi-a facut viata, si lumea mai frumoasa, ma invata nenumarate lectii in fiecare zi. Imi arata parti bune si parti din mine pe care sa le imbunatatesc, ma invata ca prin diplomatie ajungi departe, desi eu pot fi uneori impulsiva, m-a invatat ca orice ar fi, viata este frumoasa, si pentru orice problema exista o solutie.
De multe ori, sunt surprinsa cand invat teorie la cursul de psihologie ("nu lua nimic personal", "cand cineva e nepoliticos cu tine, este procesul lui" etc), si inteleg cum
el aplica deja asta!. 

Imi face in fiecare zi viata mai frumoasa si

DA, vreau sa fiu sotia lui!

 

 



vineri, 11 noiembrie 2016

Ce am invatat dupa inca un an de psihologie-Analiza Trannzactionala

 

La un moment dat m-am intrebat daca mai sunt la fel de entuziasmata. Recunosc, au fost situatii in care pur si simplu mi-as fi dorit sa stau acasa weekendul respectiv. Si sa nu fac nimic.
Mai ales in lunile in care am avut si cate 2 workshopuri. Iar acum s-a terminat si vacanta la facultate, ma agita sa vad doar cat de agitati sunt colegii mei :))

Sa nu mai mentionez ca TOATE nuntile pe care le-am avut anul asta au fost precedate de un workshop. Si da...am avut "cativa" prieteni care s-au casatorit :). A fost "bestial" sa ma trezesc sambata dimineata dupa cateva ore de somn (sa nu uitam ca eu in general - part animal - ma culc de la 10. da. 22.00 :)) )

Da. Au fost si sunt in continuare sacrificii pe care le fac. Pe care le facem cu totii- cei care vrem si altceva. Pana la urma, sunt norocoasa, ca mi-am gasit pasiunea, ca mi-am gasit drumul.
Asa ca in fiecare duminica seara cand se termina cursul, realizam ca aveam mai multa energie decat sambata dimineata, sambata seara , si cu siguranta mai multa decat Luni dimineata! :)) Cand o luam de la capat.
Aveam mai multa energie pentru ca se terminase un nou curs, din care invatasem lucruri noi, unde experimentasem trairi noi. In care m-am si distrat, cu siguranta.

La fel ca in postarea de anul trecut - 1An_de_AT, as vrea sa trec in revista ce a insemnat pentru mine cursul de anul acesta:

  1. 1. Este vorba de proces, nu de problema

     

    Pentru ca suntem ok, si suntem intr-un proces continuu. Ca psihoterapeuti, ne confruntam uneori cu clienti care renunta la terapie. Si atunci ne gandim, ne facem procese de constiinta, ne punem intrebari "cu ce am gresit? ce as fi putut face altfel", intrebari care sunt ok, pentru ca este important sa analizam ce s-a intamplat, ce anume a determinam clientul sa paraseasca terapia si ce putem invata din asta.
    Totusi, am invatat ca este important sa respect alegerile fiecaruia, indiferent de cat cred eu ca l-ar ajuta terapia (si nu ma refer doar la clienti, ci si la apropiati). Cu totii suntem intr-un proces, vom cauta si vom accepta terapia sau orice forma de ajutor in momentul in care vom fi pregatiti. Sau poate nu o vom face. Din nou, asta tine de procesul fiecaruia din noi, si cat de adanc suntem dispusi sa cautam in interiorul nostru.
    Fun fact : eu lucrez indeaproape cu sefa mea din Londra, un coleg din Paris si doi colegi din New York. Avem zilnic o sedinta de o ora prin telefon, in care vorbim de sisteme, plati etc (pentru ca ne ocupam de platile managerilor de vanzari din toata compania, peste tot in lume). Uneori, managerii de vanzari au impresia ca sunt platiti prea putin :)) Si a devenit vorba noastra: "Este procesul lui, nu ai ce sa faci" :))

  2. 2.Am gasit un echilibru intre mine si ceilalti

     

    In primul an a fost despre mine. Au fost nenumarate momente wow.... Si mi-am dat seama ca
    pe masura ce ajungeam mai repede la sufletul meu, intelegeam mai bine si ce se intampla cu ceilalti. Si nu pentru ca "banuiam", sau interpretam. Pentru ca am invatat sa ascult. Chiar sa ascult cand imi vorbeste cineva. Indiferent despre ce. Sunt mandra de mine ca am reusit sa fac asta, pentru ca desi acum vine natural, imi dau seama ca de fapt in ziua de azi e ceva chiar greu. Cand intr-un simplu dialog, observ cum pana si unele dintre cele mai apropiate persoane sunt mereu cu telefonul in mana, distrase de orice miscare din jurul lor, hiper-reactive.
    Asa ca anul asta este despre empatie. Am fost surprinsa, pentru ca anul asta am simtit ca am avut acces la suflete "dezbracate", autentice, fara niciun fel de masti, sa vad cat de adanc merg cauzele oricarui comportament, oricarei atitudini avute la un moment dat.

    Si din cauza asta:

  3. 3. Am invatat sa nu judec

     

    Pentru ca niciodata nu stiu de fapt de ce un om este egoist, sau artagos, sau certaret, sau bagacios, mincinos sau oricum ar fi, cu mine, sau cu cei din jur. Am invatat sa vad copilul din fiecare, care reactioneaza in anumite situatii, similare cu momente din viata sa in care a supravietuit doar fiindca a reactionat in acest fel. Desi acum adult, unele reactii provin din subconstient, si sub presiunea momentului, rareori constientizam de unde provine de fapt reactia pe care o avem. Da, ok, putem spune ca pentru un adult ar trebui sa actioneze ratiunea, insa de prea putine ori suntem cu adevart adulti in ceea ce facem. Subconstientul este un spatiu greu accesibil. Si cine sunt eu sa judec? Nu am de unde sa stiu ce se afla de fapt in spatele reactiilor, cuvintelor sau atitudinilor.

  4. 4.  Nu exista probleme mai mari sau mai mici

     

    Este natura umana sa comparam. In special natural "romaneasca" poate. Mama ma intreba mereu la scoala dupa o lucrare "Dar x y z cat a luat?", imi aduc aminte ca tata mi-o dadea exemplu pe Alina Sorescu :)) care era de-o varsta cu mine ( in copilaria mea, Alina Sorescu canta, aparea la TV, avea videoclipuri, si era de-o varsta cu mine). Cred ca tata nu m-a auzit niciodata cantand :)) ca altfel nici nu ar fi deschis subiectul. Si multe alte exemple. Probabil asa cum au facut ei cu mine, au facut si ai lor cu ei. Probabil ca si prietenii mei au avut acelasi tratament. Si atunci cum sa nu comparam fiecare situatie, fiecare persoana, fiecare calitate?
    Cu atat mai mult cand vine vorba de probleme. "Dar sa vezi ce m-a durut PE MINE capul", "Tu crezi ca ai probleme? Asta e nimic. Sa vezi x y z ce a patit!!".
    Prietena mea are o vorba: "Daca nu ai nimic bun de spus, mai bine taci".Eu consider ca aceste cmparatii nu ajuta pe nimeni. Nici pe cel cu care vorbim, nici pe cel pe care il dam exemplu ( nu va suferi mai putin stiind ca ii plangem de mila!). Este clar ca toata lumea are, mai mult sau mai putin, probleme. De ce sa comparam? Ne-am simti mai bine stiind ca altii au probleme mai mari?
    Eu mi-am dat seama ca nu e ok sa fac asta. Cand cineva imi spune de o problema, cel mai important este sa ii acord timpul meu, empatia mea, si sa fiu acolo. Fara sa ma gandesc, in omentul acela, la copiii din Africa ,de exemplu. Pentru cel din fata mea, in momentul acela, asta este irelevant. Mai mult decat sa ne gandim la ce poate fi mai rau, mi-am zis :"ce-ar fi sa ma concentrez pe lucrurile bune, sa scot ce e bun, din situatia de fata?"

  5. 5. Copiii nu manipuleaza

     

    Nu am copii. Inca:). Cu toate astea, ma atrage cumva lucrul cu copiii - desi de multe ori, ma simt nesigura pe mine (cred ca asta vine din teama mea de respingere, dar asta e alta discutie:))
    In orice caz, anul asta am avut ocazia sa invat mai multe despre lucrul cu copii, am participat la un workshop educational ( exista Analiza Tranzactionala in Educatie). M-am indragostit de trainerita venita din Elvetia, care ne-a zugravit atat de bine modul in care poti lucra cu copiii. Practic, la fel ca si cu adultii. Marea diferenta este ca adultii au avut mai mult timp sa isi formeze mecanisme de aparare.
    Am ramas cu multe din acest workshop. Printre altele, mi s-a intarit convingerea ca un copil nu manipuleaza. Cred ca pare asa, pentru ca noi, ca adulti, proiectam in ei asta. Dar pana si noi, la baza manipularii, avem o nevoie neimplinita. Ei, spre deosebire de noi, adultii, au si mai putine unelte prin care sa isi exprime nevoile, sentimentele. Pentru ca poate nu i-a invatat nimeni.

  6. 6. Am invatat sa nu interpretez

     

    Sa nu presupun ca stiu despre ce e vorba. Sa nu caut sa trag concluzii. Sa ma opresc din a interpreta. In schimb, sa pun intrebari (doar atunci cand cealalta persoana este dispusa, bineinteles, sa impartaseasca), pana ce, de fapt, fiecare isi va da propriile raspunsuri. Mi se pare critic sa fiu in pozitia "nu stiu. Din cauza asta te intreb", in loc sa pun intrebari care sa ghideze spre un raspuns pe care eu cred ca il stiu.

           

        7. Am invatat ca toti avem ritmul nostru. Am invatat sa respect asta

  1.  
    A fost un drum foarte lung pentru mine, pana am invatat sa imi ascult corpul. Obisnuiam sa trag de mine in orice secunda, sa ma complac in durere, doar pentru o ambitie prosteasca... "eu pot", "BA POT!", "acum, cat mai pot" etc. Cu siguranta a avut si yoga o mare influenta asupra mea, pentru ca "exersez" sa nu trag de mine in fiecare dimineata, cand poate mi-as dori sa stau mai mult intr-o pozitie, sau sa incerc lucruri mai complicate, si cu toate astea ma opresc, atunci cand simt ca picioarele imi obosesc, cand ma dezechilibrez de prea multe ori. Incerc si maine, si poate poimaine reusesc. Si am reusit. Mai mult, in AT am invatat sa proiectez asta si pe cei din jurul meu. Imi dau seama ca fiecare are ritmul sau, ca poate daca mie mi se pare ca e pregatit pentru o noua etapa, inconstientul sau stie mai bine, si atunci este momentul sa ma dau un pas in spate. Cand mie mi se pare ca cineva are nevoie de ajutor (chiar daca uneori e evident), este important sa ii respect ritmul, pentru ca stiu ca orice ajutor as oferi, eu sau oricine, nu va fi acceptat de inconstient. 
 M-am surprins intrebandu-ma daca mai sunt la fel de atrasa de Analiza Tranzactionala ca anul trecut. Cred ca raspunsul e da, si cred ca spre deosebire de anul trecut, cand citeam carti de AT pe nerasuflate, anul acesta am inceput sa privesc si dincolo de AT, si in psihanaliza si psihologie in general. AT ramane "iubirea" mea, si imi dau seama ca este foarte important sa am cunostiintele generale de psihologie.
Mai mult, Ionut mi-a sugerat ca poate ar trebui sa incep sa practic psihoterapia, idee care mi-a suras. Curand, imi propun sa inchei un contract de supervizare, astfel incat sa pot fi psihoterapeut sub supervizare :)

Cu dragoste,
Florenta