Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

duminică, 29 mai 2016

Cum mi-am dat seama ca de fapt, sunt fericita


Din punct de vedere fizic, a fost clar cea mai grea perioada de pana acum. Nu vreau sa pun accent pe asta, dar pe scurt, azi si ieri am fost la examen in carucior. Prin casa merg cu cadru, abia de ieri am inceput sa imi misc glezna stanga , azi parca nu mai imi tarsai asa mult piciorul... Peste toate, cred ca imi revin incet incet.

Dar da... a fost o perioada groaznica. Sunt optimista , si in acelasi timp nu vreau sa colorez totul in roz. Ceea ce se intampla este real, mi se intampla, imi accept asta. Mi-am acceptat in perioada asta sa plang, sa urlu de disperare singura acasa, si in acelasi timp sa ma gandesc ca asta am nevoie sa fac acum, si ca am incredere in corpul meu. Poate nu o sa imi mai revin cum eram acum 7-8-9-10 ani, dar acum imi este suficient sa ma trezesc dimineata si sa simt ca pot sa misc putin glezna. Si maine, cand o sa ma trezesc, o sa fie si mai bine.

Fericirea, asa cum stiam, nu vine singura. Eu cred ca eu sunt responsabila de ea, eu mi-o creez. In ultimele doua saptamani, cand instinctiv imi doream sa dorm pana o sa treaca perioada asta, m-am tinut totusi conectata la realitate prin ...pur si simplu,unele tehnici. 
Cand ma trezeam dimineata, desi simteam ca lucrurile nu stau asa cum ar trebui in corpul meu, cautam motive pentru care sa fiu recunoscatoare: ca pot totusi sa ma dau jos din pat. Ca pot sa ma duc la baie singura. Ca pot sa merg cu cadru (desi acum am scaun, vreau totusi pe cat posibil sa imi folosesc functia, macar in casa). Ca deja din a doua zi in puseul asta, m-am chinuit si am reusit sa fac putina yoga. 
Sunt recunoscatoare pentru prietenul meu, pentru prietenii nostri (care au mai venit la noi, care ne-au mai spalat vase <3 ), pentru toata lumea care ma suna doar sa ma intrebe ce mai fac, cum mai sunt :). 
Pentru ca ieri, dupa examen (dupa ce m-a dus la examen), Ionut m-a dus si la bazin sa inot (dupa 2 saptamani de pauza, din cauza racelii), si a stat acolo sa ma si ia, sa ma duca in brate pe scari la bazin etc. 

Si se intampla lucruri minunate:
Inca in stadiul de proiect, o alta bloggerita minunata ( SmartChoice ) m-a invitat sa ma implic social, activ, intr-o organizatie si comunitate (mai multe despre asta mai  tarziu). 
Imi apar ajutoare neasteptate din locuri neasteptate, persoane pe care nici nu le cunosc se gandesc la mine, de pe alte continente.
Momentan, mi se pare ca fac fata cu brio sesiunii acesteia (ma rog, au fost doar 2 examene pana acum, dar oricum :) )
Continui sa invat analiza tranzactionala si sa merg la cursuri un weekend pe luna si ador! Noi cunostiinte imi deschid noi si noi perspective, pe care imi doresc sa le pot folosi mai departe ca terapeut. Si in plus, grupul este deosebit, si ii iubesc pe toti atat de mult!

In final, astazi dupa examen, o zi minunata afara, am petrecut-o la o terasa in parc cu prietenul meu. Si a fost minunat. 
Pentru ca mi-am dat seama ca am reusit sa ma bucur de momente frumoase, de o zi frumoasa intr-o companie frumoasa in ciuda tuturor limitarilor pe care mi le impune boala in momentul asta. Si am mai realizat ca acum 12 ani desi aveam mai multe lucruri pentru care sa fiu recunoscatoare decat au multi altii, inclusiv sanatate, putere de dans, o mama si un tata, oftam mereu dupa altceva: un job mai bun , un iubit etc, fara sa imi dau seama ca motivele pentru care nu eram fericita din plin puteau fi schimbate, reinterpretate de sufletul meu si atat.
Cu dragoste,
Florenta


joi, 19 mai 2016

De ce sunt cea mai norocoasa



Ok, este un lucru destul de maret de spus intr-o perioada in care ma gandesc ca poate sa imi iau carucior nu ar fi cea mai rea idee... Cand astazi mi-am cumparat un cadru, nu ca as fi iesit din casa in ultimele 5 zile, dar macar sa pot merge singura prin casa, nu ca o mireasa nemaritata in bratele prietenului meu ("noroc ca esti tu slabuta!" - a spus sefa mea in call/ "noroc ca merge el la sala!"-a spus colegul meu in acelasi call :) ).

In cele din urma, cred ca sunt norocoasa in primul rand ca il am pe el. Ca si-a luat liber de la munca zilele astea sa stea cu mine, sa ma plimbe prin casa pe brate, sa imi cumpere cadru (pentru ca pana la urma, e mai bine cadru decat carucior, spun eu... cat se mai poate..).

Pentru ca aseara am avut o discutie foarte revelatoare. La un moment dat i-am multumit pentru tot ce face, si el mi-a spus sa incetez sa ma mai consider o persoana "handicapata". Pentru ca el nu ma considera asa. O ia ca atare, asta trebuie sa faca acum, in perioada asta.
Cand o sa treaca perioada asta, foarte bine. Cand o sa fie si mai rau, e pregatit pentru asta.

M-a uimit faptul ca el este atat de impacat cu situatia asta. Da sigur, unii ar spune ca eu duc greul, dar eu nu stiu daca as putea sa fac ce face el. Pentru ca stiu ca daca el se imbolnaveste, sau il doare genunchiul de la alergat, devin foarte agitata, nervoasa ca nu am cum sa il ajut,ma simt neputincioasa.Dar el este doar "acolo", atunci cand trebuie, fara sa se gandeasca la asta .

Gandindu-ma la pozitia lui...mi se pare wow! Eu nu sunt sigura ca ce fac e bine. Medicii nu stiu ce sa imi faca! El...doar le ia ca atare. Ma sprijina moral (din greu!), ma sprijina fizic, ma cara de colo colo cand nu pot sa merg, isi ia liber de la munca sa ajunga acasa la pranz, pentru ca in perioada asta, imi este imposibil sa ajung din pat in bucatarie.

Si mi-a explicat ca pentru el este importanta mintea mea, si cat am evoluat si evoluez..psihic si spiritual.
Tot ce isi doreste este sa nu ma schimb. Sa nu las boala asta, durerea, neputinta,sa ma schimbe. Sa fac asta pentru el.
Promit! <3

Cu dragoste,
Florenta

miercuri, 4 mai 2016

My Barefoot Journey in Bali - "I am so much more then this!"


Pentru ca fraza asta, rostita de una din instructoarele mele minunate din Bali, a trezit ceva in mine. 
Am avut acel moment "AHA!", cand totul a capatat sens, cand mi-am dat seama ca inca o data, trebuie sa fiu recunoscatoare pentru ce mi se intampla. 
Pentru ca mi-am dat seama ca sunt efectiv alta, fata de ce eram acum 4-5-6 ani. Ok, poate ca boala a progresat, dar si eu o data cu ea. Imi dau seama ca efectiv sunt alta persoana, cu noi interese, alte preocupari, viziuni si perceptii.

Acel moment l-am avut abia a doua zi, dupa cercul pe care l-am facut in jurul piscinei  delirante de la ashram. Momentul in care Crina ne-a povestit de perioada in care dansa, si era apreciata pentru asta. Si cum, in loc sa se simta magulita, se simtea frustrata, ca cei din jur nu vedeau mai departe de asta. Era "doar" Crina "care danseaza". Danseaza minunat, intr-adevar :). Si nu pentru ca ne-a facut esa vreun show in Bali - desi sunt sigura ca ne-ar placut sa o vedem live - ci pentru ca intamplator, am dat peste un filmulet cu ea dansand. I loved it , of course, dar dupa ce am cunoscut-o pe ea, asa cum e ea, mi-am dat seama ca intr-adevar, dansul este doar o parte atat de mica din ea. In spatele unei imagini frumoase, este un om si mai frumos. 
Aici, mai multe despre Crina

Ceea ce a facut un click in mine a fost momentul in care am realizat ca eu eram ok sa fiu "Florenta , care danseaza". Nu imi doream altceva, decat sa dansez si mai mult, sa fiu mai aproape de persoane care danseaza, cu care sa dansez si mai mult. Si atat. Daca aveam vreo suferinta, aceea era ca nu am gasit persoanele potrivite alaturi de care sa am un grup de dans.
Si cand in sfarsit le-am gasit pe ele Domino Sistahz, si am invatat Tribal fusion belly dance, deja eram in baston. Am invatat belly dance in baston. Dupa cam un an, am participat la Tribal Fest 2013, un festival de tribal fusion. Nu mai mergeam in baston, dar nici prea bine. Totusi, repetitiile cu fetele erau terapie pentru mine. A fost o perioada minunata : distractie, iubire, si am creat niste conexiuni minunate.
Am mai continuat sa dansez alaturi de ele, pana cand, putin dupa moartea mamei mele, la o reprezentatie cu fetele, la o ceainarie, nu am mai putut sa intru la una din coregrafiile de grup. Pentru ca la fiecare pas simteam ca mi se sparg efectiv picioarele pe scena. Si atunci am spus stop.

Au fost momente dureroase pentru mine atunci, cand am inteles semnificatia renuntarii. Dar nu renuntare in sensul de a ma da batuta, ci renuntare cu sensul de a da drumul la atasamente.

Iar fraza Crinei, "There's so much more then this", m-a facut sa realizez ca desi tineam cu dintii de dans, de trupa mea, nu vedeam alte posibilitati, alte drumuri. Alti oameni, oameni deosebiti, care imi arata in fiecare zi ca da, asta e drumul meu, cel pe care trebuie sa fiu

Scleroza Multipla, asa oribila cum o vedeam eu, mi-a dezvaluit drumul catre psihoterapie, catre yoga, catre sufletul meu. Mi-a aratat ca nu ma iubeam si nu apreciam nimic din ce faceam, ca ma desconsideram permanent. Ca poate dansul nu e misiunea mea in viata asta.Ca pot avea o viata spirituala, si astfel am invatat, invat si voi invata multe altele. Si ca poate chiar gasesc resurse in mine sa arat si altora cai diferite. Pentru ca uneori, asa cum am facut eu aproape 7 ani pana in momentul acela, ne impotrivim sa vedem evidentul.

Asa ca da, there's so much more then this!
Cu dragoste,
Florenta