Nu
mai plecasem niciodată din țară. Crescusem cu ideea că ”afară” e un loc
inaccesibil. Trăind in comunism, ai mei nu prea aduceau vorba de călătorii în
străinătate. După comunism, nu aveam noi bani de așa ceva. Tata mai mergea la muncă
în Ucraina – era subinginer. Imi aduc aminte cât de dor imi era de el în
lungile luni în care era plecat. Dar asta este altă poveste.
În
facultate, deja începusem să mai dau din coate. Îmi doream să fiu ”femeie de
carieră”, cum vedeam în filmele americane, să trăiesc multe aventuri ca să am ce să povestesc, și, în final, urma să
plec din țară, să trăiesc în afară undeva. Pentru că în liceu am studiat
italiana, mereu am crezut că acea țară va fi Italia. De altfel, eram convinsă
că va fi și prima țară pe care o voi vizita. A fost Polonia, într-un schimb de
tineri, care mi-a deschis orizontul către alte călătorii pe care le-aș putea
face cu bani puțini. Așa, ca un student român.
Pe
vremea aceea începusem să fiu preocupată de ”a schimba lumea”. și asta începea
prin a ajuta lumea. Primul pas a fost să ma înscriu întru-un ONG, care, printre
altele , organiza și tabere de voluntariat în multe locuri în lume. Îmi doream
să ajung în India. Mă fascinau marile diferențe de nivel de trai, prinți care
trăiau în palate, și copii care mureau de foame în mizerie. Pentru ei as fi
vrut să ajung acolo. Din păcate, nu am găsit niciun voluntariat în India în
perioada aia, era deja vară și îmi doream să plec repede. Așa că m-am orientat
spre ceva mai rezonabil ca preț ( trebuia să achiziționez biletul de avion), și
undeva lângă Barcelona se organiza
un voluntariat cu persoane care sufereau de
paralizie cerebrală. Fusesem deja diagnosticată cu Scleroză Multiplă de vreo
doi ani, și m-am gândit că va fi cumva, terapeutic și pentru mine.
Prima provocare: cum îi spun eu mamei că
plec?
Mama
a fost asistentă medicală, așa că nu se punea problema să ii spun ce o să fac
acolo. Ar fi știut prea bine ce înseamnă ”paralizie cerebrală”, ce nevoi au
persoanele cu această afecțiune, iar ea își dorea – probabil ca orice mamă –să
fiu o prințesă J
Așa
că m-am pregătit, am căutat alte voluntariate pe care aș fi putut să le fac,
și, înarmată cu toate detaliile despre un voluntariat cu temă rasială care urma
să se desfășoare în Bruxelles și care ar fi presupus să facem un proiect, m-am
prezentat la cabinetul stomatologic unde avea mama al doilea job, alături de o
prietena de familie. Momentul l-am ales strategic. Doamna doctor locuise în
Canada câțiva ani alături de familie, știam că mă va susține în aceasă decizie,
reușita era aproape garantată.
Planul
a fost perfect. Deci da, am mintit.
În continuare, după ce m-am gândit mai bine,
că ar fi recomandat ca mama să știe măcar țara în care voi călători pentru
prima dată singură, am decis să îi spun că voluntariatul se desfășoară de fapt
în Spania, nu Belgia. Nu au fost probleme.
Așa
că m-am înscris, mi-am luat bilet de avion cu destinația Barcelona, unde aveam
să mă întâlnesc cu ceilalți voluntari la centrul organizației, iar apoi cu
beneficiarii proiectului – persoanele cu paralizie cerebrală.
Trebuie
să recunosc că înainte de această tabără, nu știam prea multe despre această
afecțiune. Era clar că aceste persoane sunt paralizate, și vor avea nevoie de
asistență. Cei de la organizație au trimis tuturor voluntarilor un formular de
prezentare când am confirmat participarea, cu ce vom avea de făcut și ce
presupune această tabară, astfel încât să nu fim luați pe nepregătite când
ajungem acolo.
Bineînțeles
că nu am citit. Îmi puteam imagina ce scrie în el, în același timp auzeam vocea
mamei în capul meu spunându-mi că eu nu știu ce presupune asta, că va fi foarte
greu, și imi era frică să nu mă descurajez. Îmi asum că nu a fost o decizie
rațională, ci mai degrabă m-am aruncat impulsiv cu capul înainte, știind în
inima mea că asta vreau să fac, orice ar presupune ”asta”, și că mă voi
descurca cumva.
Întâlnirea cu ceilalți voluntari
A
fost dragoste la prima vedere. Nu îmi facusem griji în legătură cu ce urma să
se întâmple, dar am fost foarte entuziasmată după întâlnire. Mi-am dat seama
imediat că sunt tineri fără experiență în astfel de domenii, ca și mine, și
aveam sentimentul acela că ”suntem toți în asta împreună”.
Mai
mult, a fost încurajator pentru mine faptul că în grup era o participantă din
Italia, cu care m-am înțeles din primul moment din care i-am spus că vorbesc
italiană. Cu Francesca îmi petreceam unele nopți stând de vorbă, pe casa
scărilor reședinței în care eram, noaptea până târziu. Doar atunci aveam timp
liber, după ce ”îi băgam la culcare” pe beneficiarii proiectului. Doar ei i-am
povestit atunci despre diagnosticul meu, într-una din nopțile în care ne
lăcrimau ochii de somn dar pur și simplu voiam să mai stăm puțin. să mai aflăm
puțin una despre asta.
 |
| cu Francesca, prin Barcelona |
În
următorii ani, am ținut legătura. Ne-am mai întânit de două ori. Când eram eu
în Italia la un training cam de două luni,
am făcut o excursie într-un weekend până la ea la Verona. Ne-am plimbat
prin Verona, pe malul râului Arno, la Casa Julietei dar și în unele locuri mai
puțin turistice pe care doar locuitorii Veronei le cunosc. Probabil acum nu aș
mai ști să mă întorc în acele locuri. Apoi, Francesca își dorea să învețe mai
bine limba engleză (italienii au unele dificultăți uneori), așa că s-a mutat la
Londra. Eu mi-am schimbat funcția în cadrul companiei și întâmplător, șefa mea
locuia în apropierea Londrei, așa că din nou, am petrecut câteva zile acolo cu
ocazia unui training. Am profitat de ocazie să o vad pe Francesca. Aceea a fost
ultima dată când am văzut-o. Încă mai vorbim, și cine știe când și unde va fi
următoarea noastră întâlnire.
Pe
parcursul taberei am aflat că vorbesc și spaniolă (probabil am învățat din
telenovelele de succes la care mă uitam cu ai mei în copilărie). Mulți dintre
voluntari erau din Spania, și majoritatea beneficiarilor nu înțelegeau altă
limbă.
Întalnirea cu beneficiarii
Știa
mama ce știa.
Primul
impact a fost destul de șocant. Poate și pentru că nu îmi dădusem timp să mă
gândesc la asta, din varii motive: nesiguranța mea personală, că nu voi merge
până la capăt când voi conștientiza despre ce e vorba de fapt, că nu fusesem
expusă niciodată la dizabilități și nu mă gândisem prea mult cum m-aș simți, nu
aș fi vrut să îmi accept că m-aș putea simți stingheră din oricare motiv etc.
 |
| Una din activitati a fost sa pictam |
Ne-am
urcat în autobuzul adaptat pentru cărucioare și am pornit spre locul unde aveam
să ne petrecem următoarele două săptămâni. Chiar în primele minute mi-am dat
seama că da, sunt stingheră. Am decis că nu vreau să îmi petrec următoarele
doua săptămâni ”pe marginea grupului”, așa că am început să mă bag în seamă. Să
găsesc o modalitate de a comunica. Și am descoperit. Știam că doar având
contact cu ei voi ajunge să mă simt
în largul meu, pentru că singurele preconcepții pe care le aveam erau cele
culturale, achiziționate în ani de trăit
în România, pe care și ea, săraca, le-a achiziționat în anii de communism. In
care doar copiii ”perfecți” erau promovați. Sau supraviețuiau.
Despre
ce vorbesc?! Și în ziua de astăzi trăiesc într-o țară în care, atunci când mă
plimb în parcul de lângă bloc, lumea devine solemnă și un pic tristă când trece
pe lângă mine. Pentru că dacă am nevoie de baston la ~30 de ani trebuie să fie
ceva grav și rar. În momentele acelea, uităm cu toții că aceste afecțiuni nu
sunt neapărat rare, și motivul pentru care persoane cu dizabilități nu ies din
casă ca să îi vadă toată lumea este ca nu au unde să se ducă. Sau dacă există
totuși posibilitatea să te plimbi în cărucior în anumite zone din parc, să
zicem, este treaba fiecăruia cum ajunge acolo, având in vedere că rampe la
borduri sunt cam rare, sau ocupate de masini parcate, locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități,
dacă sunt, vor fi cu siguranță ocupate, iar cu mijloacele de transport în comun
ca să te deplasezi, ca persoană cu dizabilități, ai nevoie de multe lucruri: o
dorință foarte mare să faci asta, și strategii, planificări, plan A, plan B și,
cel mai bine, o persoană care să te însoțească (deși nu este garantat că asta
îți va rezolva problema).
Am ajuns in tabără…
Locul
în care am stat se numește Villanova de Sau, sat situat în valea Sau din
Catalonia. Scopul taberei a fost să oferim
persoanelor cu paralizie cerebrală o vacanță, cu excursii și activități
adaptate. Am stat în niște căsuțe, voluntari și beneficiari în aceleași camere.
Rolul nostru, al voluntarilor, era să îi asistăm în toate activitățile. Dormeam
sus, în paturile suspendate, ne trezeam de dimineață înaintea lor, să pregătim
micul dejun, am făcut training cum să îi ajutăm să mănânce fără să riscăm să îi
rănim (cu furculița etc) și… practic făceam tot ce era de făcut. De la duș,
asistat la baie, la plimbat, hrănit, schimbat.
Au
fost câteva momente care m-au scos din zona de confort (câteva??!).
Mă
împrietenisem cu un bărbat, pe la vreo 40 de ani, care pe lângă afectarea
membrelor – nu putea să meargă sau să își folosească mâinile cu precizie, nici
nu putea vorbi coerent.
Paralizia
cerebrală este o boală din naștere, iar simptomele vizibile sunt consecințe ale
leziunilor cerebrale, mai precis a zonei din creier afectate. Din acest motiv,
simptomele pot fi de orice fel. Printre participanți, erau oersoane care puteau
să stea în picioare pentru o scurtă perioadă, dar nu ar fi putut să formuleze
cuvinte,cel puțin nu inteligibile.
Revenind
la Vills (acesta nu este numele lui real), deveniserăm destul de apropiați. în
excursii, mereu alegeam să stau cu el în autocar, la masă îl intrebam deseori
dacă pot să îl asist eu. Uitându-mă înapoi, nu știu, sincer, cum ne înțelegeam.
Spaniola mea de telenovele (deși el spunea – mai bine spus, îmi semnaliza că
vorbesc bine), cu spaniola lui neinteligibilă din cauza dizabilității, era o
combinație foarte ciudată.
Un
alt simptom pe care îl avea Vills era că se îneca foarte des. Își revenea
destul de repede totuși.
Așa
că, inevitabil, într-o zi, în timpul mesei, în timp ce eu eram lângă el, s-a
înecat așa de tare, ca niciodată până atunci, încât mi-a fost frică să nu îl
pierdem. Bineînțeles, supervizoarele erau obișnuite cu astfel de întâmplări,
trainuite să facă față situațiilor limită, dar pentru mine era o noutate.
Normal că după ce a trecut agitația și lucrurile au revenit la normal, m-am dus
să plâng în baie!
Ceea
ce a fost chiar impresionant, și îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna, a
fost un moment, din ultima seară, la ”petrecerea de la revedere”. În sala de
petrecere era agitație mare, tuturor ne părea rău că ne despărțim, glumeam,
râdeam de întâmplările amuzante din tabără. La un moment dat, am ieșit din sală
să iau o gură de aer pe terasă, si Vills stătea singur. Nu am vrut să cred că
plângea, și l-am întrebat ce face, dacă vrea să vorbim.
Conversațiile
mai lungi cu el necesitau instrumente speciale, și anume o hârtie cu litere ca
o tastatură,și un fel de bentiță pe care i-o puneam pe cap, care avea un fel de
arătător metallic cu care indica literele pe hârtie, compunând cuvinte.
Și
ce mi-a zis m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus că urmează să ne despărțim, și că
noi ne întoarcem la casele noastre, și ei la ale lor, și că va fi trist din
nou, că îi va fi dor de noi și că probabil nu ne vom mai întâlni niciodată.
Ceea
ce… ar părea de așteptat într-o situație ca asta. Nu ar fi o desparțire atipică,
să spunem. Ceea ce cred acum că m-a lăsat fără cuvinte atunci era chiar
percepția mea asupra lucrurilor. Pentru ca eram concentrată pe experiența în
sine, pe construirea unei relații cu toată lumea, pe ce aveam de făcut, fără să
mă gândesc că eu am un impact asupra vieților lor.
Pentru
mine, toată experiența a fost o lecție din care în primul rând am învățat… să
nu mai vorbesc atât! În special despre lucruri neimportante. Am învățat de la
acești oameni minunați că pot spune atât de multe fără atâtea cuvinte.
Experiențele
au fost minunate. Inutil să mai spun că la despărțire toată lumea a plâns.
Am
legat prietenii pe viață, si acum mai vorbesc cu o parte din ei. De Vills însă,
nu mai știu nimic… dar cu siguranță cu toții au luat parte din una din cele mai
frumoase experiențe din viața mea.
Cu dragoste,
Florența
