Oglinzi

Cred ca am renuntat la dans. Am zis ca fac o pauza, initial de la balet, apoi de la belly dance. Pentru ca ma frustram prea rau, pentru ca desi incercam sa fiu impacata si sa ma gandesc ca doar fac miscare, in interiorul meu ma prabuseam. Si incet incet, am renuntat.
La belly m-am mai dus saptamana trecuta, nu am anuntat oficial ca ma las, dar nici nu cred ca as surprinde pe nimeni.In noiembrie este festivalul Tribal Fest, la care am participat si anul trecut, cu o coregrafie de grup si una solo. Am incetat sa mai sper ca ma fac bine pana la festival. Pana la festivalul de anul asta. Pe viitor nu se stie, dar acum nu mai e cazul sa trag de mine. Deloc. O sa las lucrurile in ritmul lor natural. Intre timp, voi fi fericita :)
Pe de alta parte, in continuare lucrez la emotiile mele, la conflicte, si la rezolvarea lor. Si cred ca am evoluat mult. Si sunt mandra de mine.
De ce oglinzi? Pentru ca lumea din jurul nostru este oglinda noastra. Pe zi ce trece ma conving mai mult de asta. Initial, o prietena de la dans (multumesc, Moni!) m-a facut sa realizez asta. Am fost la o nunta cu prietenul meu, la un amic de-al lui. Din pacate, a trebuit sa merg cu bastonul. Stiam ca voi dansa - cu o saptamana in urma fusesem la botezul fiului varului meu, cand credeam ca nu sunt in stare, dar cand toata lumea dansa, eu am inceput sa plang si mi-am dat seama ca atata vreme cat voi putea sta in picioare, voi dansa :) Si am dansat.
Ce s-a intamplat la nunta...cum am ajuns, am felicitat mirii, iar mirele a facut o observatie care pe moment m-a deranjat foarte tare (nici nu i-am spus atunci prietenului meu, nu as fi vrut sa il pun intr-o situatie delicata). A spus, cand m-a vazut cu bastonul, ca "nu stiu ce faci tu in seara asta, dar sa stii ca se danseaza". Raspunsul meu a fost ca "e ok, o sa dansez, nu te preocupa". Dar afirmatia mi s-a parut de mult prost gust, si m-a atacat, m-am simtit lezata.
Cand ii povesteam Monicai asta, si ii spuneam cum m-am dus super optimista si decisa sa dansez, mi-a spus ca nu am de ce sa fiu suparata. Pentru ca omul ala doar a dat grai gandurilor mele. Si...da. Asa e. Eu eram decisa sa ma duc , sa dansez, sa demonstrez ca pot face asta chiar si in conditiile astea, dar pe interior simteam ca mor, ma simteam o penala care merge la nunta in baston. Asta a fost primul pas. Sa imi recunosc asta mie.
Si de acolo , am cautat asta in fiecare vorba rea, in fiecare atitudine negativa. A cuiva asupra mea, ca sa verific teoria, dar si a mea asupra altora. Modul in care ne purtam cu altii chiar este o oglinda a sufletului nostru.
Am luat cel mai graitor exemplu din trecutul meu. Colega mea, C. Acum devenita si prietena apropiata. Cand s-a angajat in echipa mea, si a trebuit sa ii fac training, ne-am racait foarte mult timp, la un moment dat ma simteam atacata mereu si nu intelegeam de ce. In perioada trainingului, eu ceream foarte mult de la ea, si ma enervam cand nu imi dadea raspunsurile pe care le asteptam. Din cauza asta, ma rasteam si eram agresiva.
Acum, i-am explicat si ei concluzia mea. Mi s-a confirmat din nou principiul oglinzii. Eu nu ma consideram suficient de buna sa tin traininguri , desi mi se incredintasera mie in urma promovarilor. Dar nu ma consideram suficient de buna la job, cum nu ma consideram suficient de buna in nimic. Abia acum,dupa 3 ani de atunci, realizez asta. Intre timp am mai promovat pe o pozitie total diferita, dar asta ramasese nerezolvat. Faptul ca ea nu imi dadea raspunsurile dorite era esecul meu personal, ca nu eram o trainerita suficient de buna. Furia mea era de fapt indreptata catre mine, dar nu realizam. Modul in care ma purtam cu ea era din cauza problemelor mele cu mine, nu avea nicio legatura cu ea.Eram super dura cu ea pentru ca asa eram cu mine, foarte critica si nu imi convenea nimic din ce faceam. Eram nesigura pe mine si trebuia sa imi demonstrez in mod constant ca sunt suficient de buna.
Sunt atat de fericita ca am realizat asta, iar acum incerc sa gasesc explicatia in mine pentru orice. Simt cum se dizolva nesigurantele mele, si imi raspund singura la intrebari. A durat ceva pana mi-am dat seama de asta,desi citisem despre conceptul asta in mai multe surse. Dar e nevoie de acel click...AHA! Cred ca daca mirele nu mi-ar fi vorbit asa,as fi fost in continuare cu intrebari , si nici macar nu mi-am dar seama imediat de asta... Au trecut aproape 3 luni de la nunta si abia zilele astea a avut loc marele click.
De accea cred ca toate se intampla cu un motiv