Drumul spre acceptare

Am avut o discutie aseara care , pe langa faptul ca m-a facut sa analizez diversele etape prin care am trecut (fizic si spiritual), m-a facut sa constientizez ca sunt mandra de mine. Asa cum sunt, si cine sunt, sunt aici si fac o treaba foarte buna :). Sunt mandra de mine ca am realizat toate lucrurile pe care le-am realizat, ca de fiecare data am decis sa merg mai departe, indiferent de cat de neagra parea situatia, am decis sa traiesc frumos , sa iau ce e mai bun din fiecare experienta, sa invat ce era de invatat si sa schimb ce era de schimbat.

A fost ceva amuzant aseara. Am iesit la plimbare cu prietenul meu si, dupa 6 luni, am avut curaj sa merg fara baston. Stiam ca voi ajunge in punctul asta, am mai avut perioade proaste din care mi-am revenit. Nu am mai zburdat, alergat,dar macar puteam sa merg "neinsotita" de baston pe distante scurte ( pe el - pe baston, il cheama Friedrich :) nu putea sa ramana neinsufletit dupa atata companie :) ).

Astfel ca i-am dat bastonul prietenului meu sa mi-l tina, in timp ce ma tinea de mana cu cealalta mana. Pot sa spun ca a fost un experiment interesant pentru el. Eu nu mi-am dat seama, eram concentrata pe mers, dar el la un moment dat a inceput sa mearga cu bastonul ca si cand s-ar folosi de el.

Mi-a spus ca i se pare ciudat, cum observa ca lumea care trecea pe langa noi prin parc , se uita cu mila la el. Ceea ce este natural , sa spunem. La mine nu se observa ca as avea o problema de mers , desi el ma echilibra, dar faptul ca el mergea cu un baston, atragea priviri, compasiune, mila etc.

Ca sunt oarecum ironice acele priviri, "pentru ca noi suntem asa super :))) ".

Mi-am adus aminte de toata evolutia mea, a perceptiei mele despre asta, de cand am folosit prima oara un baston, pana astazi. Si a fost intr-adevar o calatorie...

Prima data cand i-am spus mamei mele sa imi aduca un baston a fost acum 4 ani, desi avusesem o perioada inainte in care m-as fi putut folosi, dar era inafara oricarei discutii atunci.

Facusem un tratament pentru Lyme in Romania, care imi accentuase simptomele foarte mult. Mai imi revenisem putin, si am plecat la clinica de Lyme din Germania. Calatorisem mai mereu singura, nu mi-am facut niciun fel de problema, dar in Germania simptomele mi s-au agravat si mai tare, astfel incat inainte sa vin acasa, i-am spus la telefon mamei mele sa imi aduca un baston.

Doar gandul asta ma facea sa plang in hohote, ca am ajuns in baston. Imi aduc aminte ca mi se rupea sufletul, dar chiar nu as fi putut fara. In perioada aia am simtit ca mi s-a rapit demnitatea, ca prin asta am devenit inferioara fata de alte persoane. Voiam doar sa trec neobservata, dar bineinteles, cum puteam sa trec neobservata cu un baston?

Asta a fost prima etapa. Ma mutasem deja singura si desi ma chinuiam, nu suportam gandul sa am nevoie de ajutor. Asa ca ma chinuiam in continuare. Sa fiu independenta era mai important pentru mine.

Normal ca pentru cineva care doar "tine" un baston, privirile ciudate nu inseamna nimic. Dar pentru o persoana care este oricum "zdrente" pe interior, pentru care au loc o multime de procese psihice ("daca o sa raman asa?", "cum am ajuns aici?","ce nu fac bine?" etc) totul este mult mai dramatic.

Obisnuiam sa privesc oamenii de pe strada in ochi cand treceam pe langa ei si sa zambesc. Era reflex.

In perioada aia, cumva le simteam mila in ochi cand ma vedeau, si cu atat mai mult imi doream sa le spun "sunt bine, va rog nu va fie mila de mine!". Nu ma simteam exact bine, dar gandul ca as inspira mila ma innebunea. Da, in momentul acela, zambetul era "arma" mea. Nu m-am simtit falsa , desi nu ma simteam sa zambesc neaparat, dar cumva zambind, imi luam energie...de undeva...

Apoi mi-am revenit. Apoi au mai fost perioade in care a fost iar rau, cand imi doream sa dorm pana o sa fiu iar bine, si in principiu mecanismul meu de "aparare" era acelasi. Nu consider ca zambind cand sunt rau sunt falsa, si nu o fac pentru cei din jurul meu neaparat. Cum spunea si Ekman in cartea lui, faptul ca mimezi o expresie faciala, va produce emotia. Astfel, zambind , ma simteam eu mai bine.

Dar asta nu s-a aplicat de fiecare data. Au fost perioade in care eram satula sa ma simt asa, si nu mai toleram priviri. Asa ca atunci am decis sa nu mai privesc lumea (necunoscuta) in ochi. Simteam ca nu am energie sa mai fac asta. Si am invatat ca si asta e ok.

Apoi a urmat partea de acceptare, in care nu mai imi pasa de priviri, de ce credeau ceilalti, in care imi pasa doar de ce credeam eu si de ce simteam eu. Nu erau perioade in care nu zambeam, doar perioade in care mi-am dat seama ca e ok sa ma menajez.

Pana la urma, important este ce simt eu, sa fiu impacata cu mine si sa imi recunosc cu adevarat ce simt. Iar de cand am realizat asta, mi-am dat seama ca traiesc mult mai bine asa :)

Cu dragoste,

Florenta