La plimbare cu SM

Am fost în sfârșit în parc :D. Singură.  De capul meu, fără să depind de cineva (doar de Friedrich - bastonul :D). Într-adevar , cura de 5 zile de Solumedrol (prednison perfuzii) m-a pus pe picioare. Așa că pentru prima dată, de o lună, am avut curaj să ies în parcul de lângă bloc. Ca să stau pe bancă pur și simplu, să citesc pentru examenele din weekendul ăsta (!!) , și să mă bucur de vremea de afară.

Drumul până aici (3-4 minute de la bloc, în mod normal) a fost provocator (dezechilibre, dureri în genunchi), dar s-a meritat!

Și mi-am dat seama, din nou cât de norocoasă sunt! În primul rând, că am parculetul ăsta așa frumos exact lângă bloc, atât de aproape. Și la fel cum după un post negru sau o dieta lungă, orice mancare pare muult mai bună, și totul aici e mult mai minunat:). Și soarele e mai strălucitor, și iarba mai verde, florile și teii miros mai puternic. Riscând să devin poetică, am simțit aceasta ieșire chiar ca pe o binecuvântare.

Și este fascinant cum am simțit totul mai intens. După o perioada în care m-am acceptat în cărucior, în care mi-am dat voie să trăiesc și să fiu fericită de la un nivel, fizic, mai jos decât restul lumii.

Am mai realizat (din nou) cum nimic nu este întâmplător. Că toate lucrurile prin care trec, chiar dacă la momentul respectiv, îmi par insuportabile, au un scop mai înalt.

Da, ok, asta a fost cel mai oribil puseu de până acum. M-a pus fața în față cu cea mai mare frică a mea: de a ajunge în scaun cu rotile. Și iată, că pentru vreo 3 săptămâni, am fost în cărucior. Deși puteam sa ma deplasez (doar prin casă, cu cadru, cam târâtă, dar puteam), am fost în cărucior. Și mi-am dat seama că viața e în continuare frumoasă, ca lumea mă iubește în continuare, că pot sa fac o mulțime de lucruri și de acolo de jos, că pot sa merg la examene (toata sesiunea, înafară de examenele de azi si ieri, am fost cu căruciorul), că pot să lucrez etc.

Dar...exista un dar. Am putut să fac toate astea pentru că am în jurul meu niște oameni minunați. Iubitul meu, prietenii mei m-au ajutat și m-au susținut cu tot ce am avut nevoie. Colegi de la munca, din alte țări, se interesau de mine, deși până acum, nici nu știam că știu de condiția mea, nu vorbisem niciodată cu ei despre asta.

Experiența asta m-a apropiat mai mult de realitatea pe care, din păcate, o trăiesc mulți bolnavi de Scleroză Multiplă din România. Faptul că infrastructura Bucureștiului este adaptată ZERO pentru persoanele cu dizabilități este o realitate tristă pe care am trăit-o în doar zece minute în jurul blocului meu din centrul orașului, la o plimbare cu prietena mea, Diana, încercând să urcăm și să coborâm cu scaunul rulant toate bordurile. Pentru că rampe nu există.

Instituțiile publice (și cele cele private) sunt puțin sau deloc adaptate.Nici oamenii întâlniți la cozi la ghișee nu fac diferența, pentru că, din păcate la noi in tara nu există o asemenea cultură. Sau există prea puțin (mie personal, deși eram în baston la poliție, nu mi-a dat nimeni întâietate la coada, și nici funcționarii de la ghișeu nu au făcut nimic. La un moment dat, pentru că nu mai puteam sta în picioare și m-am lăsat pe vine, mi-a adus cineva un scaun. Să stau la coadă!).

Blocurile de pe strada mea au rampă. Asta pentru că trebuie. Pe cele mai multe însă, căruciorul nu încape, pentru că nu au fost construite suficient de late. La scara mea rampa este suficient de lată, astfel încât cineva poate urca/coborî cu mine, dar eu singură ar fi imposibil. Rampa este prea înclinată și in plus, se termină la mai puțin de jumătate de metru de gardul de la grădină. Deci s-a rezolvat, nu se poate.

Și atunci, toti ceilalți bolnavi de SM, sau oameni care sunt mereu în scaun rulant și care poate nu au apropiați care să îi plimbe, ce fac?

Pentru aceasta cauză, pe 2 iulie înot pentru Asociatia Pacientilor cu Afectiuni Neurodegenerative la Swimathon Bucuresti ‬ 2016. La Plimbare cu SM este un proiect ce își propune să scoată din casă bolnavi de SM care nu se pot deplasa. Scopul este sa strângem 18000 Ron pentru a da drumul acestui proiect.

Orice donație este importantă! Și pe aceasta cale, vă rog să ne ajutati AICI . Donațiile pentru aceasta cauză sunt pentru echipele AXONII și NEURONII :). Este un prim pas ăn a face lucrurile puțin mai bune!

Cu dragoste,

Florenta