 |
| ponton Plaja Pefka - Thassos, 2017 |
Nu am crescut într-o familie bogată. Au fost și la noi probleme cu banii, certuri între ai mei, un divorț, dar nu pot spune
că povestea familiei noastre a fost foarte diferită de – poate – majoritatea familiilor
din România.
Cert este că ai mei m-au iubit, am fost
prioritatea lor și centrul universului pentru ei. Și pentru asta le sunt
recunoscătoare.
Nu imi amintesc să fi existat vreo serbare la școală, premiere – cu coroniță sau fără, în clasele I-IV, la care ei să nu fie
alături de mine. La bac, mă așteptau cu sufletul la gură la poarta liceului.
Pentru Ionuț nu a fost așa.
Înainte să scriu postarea, i-am cerut acordul
. Eu am decis să împărtășesc experiențele mele personale legate de boală, de
psihoterapie, în speranța că vor fi persoane care vor găsi alinare, motivație,
sau s-ar simți câștigate într-un anume fel citindu-mi blogul.
Mă gândisem de ceva timp că povestea lui este
una care merită spusă. Totuși, nu am îndrăznit nici măcar să îl intreb dacă ar
fi de acord. Cumva, aveam mereu în fata ochilor imaginea unui copil ținut
iarna în frig și nemâncat. Mi se părea un subiect prea delicat pe care să îl
abordez.
În vacanța noastră, pe plajă în Grecia, am
avut totuși înca un moment în care mi-am dat seama cât de departe este Ionuț –
cel de acum, soțul meu, de copilul neajutorat, din frig. Care m-a făcut să
plâng în hohote în cadrul unui workshop de psihoterapie, organizat de școala
unde fac eu formare.
 |
Mi-am dat seama cum, în fiecare zi, cu multă
muncă depusă în ani de zile, el a transformat clipele de abuz fizic din partea
unui tată alcoolic, în imaginea unui om capabil de atâta iubire. Pentru viață,
pentru oameni.
Pentru că Ionut a ales să își înfrunte demonii,
nu doar să îi ascundă în suflet, sperând că timpul care trece să îi vindece
rănile și poate să îi șteargă amintirile. Ok, timpul e vindecător, dar sunt
traume pe care nici măcar timpul nu le vindecă. Și totuși, trăim cu o iluzie că
„trecem peste”. Desigur, noi oamenii, avem miraculoase mecanisme de apărare
care ne ajută să supraviețuim în situații critice,iar uneori, cel mai bun lucru
pe care îl putem face este să trăim cu acele răni. Să învățăm să le gestionăm,
astfel încât să reușim să ne trăim viața din plin, chiar dacă, poate, rănile nu
vor dispărea niciodată.
Și eu cred – este supoziția mea – că Ionuț
asta face. Un copil privat de unele lucruri de bază se poate dezvolta în
...orice. Momentele care pentru mine, erau magice, și le așteptam în fiecare an
cu sufletul la gură: diminețile de Crăciun când mă repezeam sub brad să văd ce
mi-a adus Moșu’,sunt momente care pentru el, sunt mai mult triste...Știu că
există și alți copii cu povești similare, dar el este aici, lângă mine. Zi de
zi cu mine, zi de zi mă surprinde, și mă găsesc minunându-mă de cum este el, în
toate situațiile care îl provoaca, într-un fel sau altul.
Pe Ionuț poate nu l-au așteptat părinții după
Bac. Nu avea timp să se bucure când venea tata de la serviciu, pentru că stătea
cu urechea lipita de ușă, încercând să își dea seama dacă „tata” vine treaz
sau nu, fiind pregătit să plece de acasă oricând, în caz că lucrurile deveneau
periculoase.
Și cu toate acestea în minte, înainte de
nuntă, m-a întrebat ce părere am, dacă să vină sau nu la nuntă. Deși, eu,
personal, aș fi urlat din tot sufletul că nu mi se pare că prezența tatălui lui ar
trebui să îi umbrească o clipă fericirea de la nuntă, am considerat totuși ca
nu este decizia mea să o iau. Nici măcar să o influențez. Având în vedere că lucrează la aceste răni, și la altele probabil, în psihoterapie, i-am
sugerat să vorbească despre asta cu psihoterapeutul lui. Alături de el, vede
lucrurile mai clar, și deciziile sunt uneori evidente, atunci când suntem
sinceri cu noi.
Un psihoterapeut bun nu dă sfaturi.
Este alături de client în
călătoria spre răspunsurile pe care le are deja, în suflet.
Este foarte simplu de spus, de pe margine „Nu îl invita. După cât ai suferit??” sau „Trebuie să îl inviți. Este tatăl tău!”.
Nu trebuie nimic!
Creștem cu acest „trebuie să”, pe care, ca
adulți, ajungem să îl folosim mai mult ca să îi mulțumim pe cei din jurul
nostru, fără să ținem cont de ce ne face pe NOI fericiți. Trebuie, într-adevăr,
așa cum ne spuneau părinții când eram mici, să mâncăm, să ne spălăm pe dinți
etc.
În rest, când vine vorba de alegeri, și am o îndoială, mă întreb ce mă face pe mine fericită. Abia atunci am un răspuns la întrebarea „trebuie?”.
Ionuț , pentru mine, este un #superhero, care
a învățat din experiențe dramatice, a reușit și reușește în fiecare zi să se
autodepășească, atât în viața profesională, cât și în cea personală (s-a însurat cu mine, nu?? Provocările apar zilnic! 😊)
Pentru asta, și pentru multe altele îl iubesc, și sunt recunoscătoare în fiecare zi că l-am întâlnit.
 |
| Marble Beach, Thassos, 2017 |
Cu dragoste,
Florența
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu