Voluntariat in Spania

Nu mai plecasem niciodată din țară. Crescusem cu ideea că ”afară” e un loc inaccesibil. Trăind in comunism, ai mei nu prea aduceau vorba de călătorii în străinătate. După comunism, nu aveam noi bani de așa ceva. Tata mai mergea la muncă în Ucraina – era subinginer. Imi aduc aminte cât de dor imi era de el în lungile luni în care era plecat. Dar asta este altă poveste.

În facultate, deja începusem să mai dau din coate. Îmi doream să fiu ”femeie de carieră”, cum vedeam în filmele americane, să trăiesc multe aventuri ca să am ce să povestesc, și, în final, urma să plec din țară, să trăiesc în afară undeva. Pentru că în liceu am studiat italiana, mereu am crezut că acea țară va fi Italia. De altfel, eram convinsă că va fi și prima țară pe care o voi vizita. A fost Polonia, într-un schimb de tineri, care mi-a deschis orizontul către alte călătorii pe care le-aș putea face cu bani puțini. Așa, ca un student român. 

Pe vremea aceea începusem să fiu preocupată de ”a schimba lumea”. și asta începea prin a ajuta lumea. Primul pas a fost să ma înscriu întru-un ONG, care, printre altele , organiza și tabere de voluntariat în multe locuri în lume. Îmi doream să ajung în India. Mă fascinau marile diferențe de nivel de trai, prinți care trăiau în palate, și copii care mureau de foame în mizerie. Pentru ei as fi vrut să ajung acolo. Din păcate, nu am găsit niciun voluntariat în India în perioada aia, era deja vară și îmi doream să plec repede. Așa că m-am orientat spre ceva mai rezonabil ca preț ( trebuia să achiziționez biletul de avion), și undeva lângă Barcelona se organiza un voluntariat cu persoane care sufereau de paralizie cerebrală. Fusesem deja diagnosticată cu Scleroză Multiplă de vreo doi ani, și m-am gândit că va fi cumva, terapeutic și pentru mine.

Prima provocare: cum îi spun eu mamei că plec? 

Mama a fost asistentă medicală, așa că nu se punea problema să ii spun ce o să fac acolo. Ar fi știut prea bine ce înseamnă ”paralizie cerebrală”, ce nevoi au persoanele cu această afecțiune, iar ea își dorea – probabil ca orice mamă –să fiu o prințesă J

Așa că m-am pregătit, am căutat alte voluntariate pe care aș fi putut să le fac, și, înarmată cu toate detaliile despre un voluntariat cu temă rasială care urma să se desfășoare în Bruxelles și care ar fi presupus să facem un proiect, m-am prezentat la cabinetul stomatologic unde avea mama al doilea job, alături de o prietena de familie. Momentul l-am ales strategic. Doamna doctor locuise în Canada câțiva ani alături de familie, știam că mă va susține în aceasă decizie, reușita era aproape garantată. 

Planul a fost perfect. Deci da, am mintit.

 În continuare, după ce m-am gândit mai bine, că ar fi recomandat ca mama să știe măcar țara în care voi călători pentru prima dată singură, am decis să îi spun că voluntariatul se desfășoară de fapt în Spania, nu Belgia. Nu au fost probleme.

Așa că m-am înscris, mi-am luat bilet de avion cu destinația Barcelona, unde aveam să mă întâlnesc cu ceilalți voluntari la centrul organizației, iar apoi cu beneficiarii proiectului – persoanele cu paralizie cerebrală.

Trebuie să recunosc că înainte de această tabără, nu știam prea multe despre această afecțiune. Era clar că aceste persoane sunt paralizate, și vor avea nevoie de asistență. Cei de la organizație au trimis tuturor voluntarilor un formular de prezentare când am confirmat participarea, cu ce vom avea de făcut și ce presupune această tabară, astfel încât să nu fim luați pe nepregătite când ajungem acolo.

Bineînțeles că nu am citit. Îmi puteam imagina ce scrie în el, în același timp auzeam vocea mamei în capul meu spunându-mi că eu nu știu ce presupune asta, că va fi foarte greu, și imi era frică să nu mă descurajez. Îmi asum că nu a fost o decizie rațională, ci mai degrabă m-am aruncat impulsiv cu capul înainte, știind în inima mea că asta vreau să fac, orice ar presupune ”asta”, și că mă voi descurca cumva.

Întâlnirea cu ceilalți voluntari

A fost dragoste la prima vedere. Nu îmi facusem griji în legătură cu ce urma să se întâmple, dar am fost foarte entuziasmată după întâlnire. Mi-am dat seama imediat că sunt tineri fără experiență în astfel de domenii, ca și mine, și aveam sentimentul acela că ”suntem toți în asta împreună”.

Mai mult, a fost încurajator pentru mine faptul că în grup era o participantă din Italia, cu care m-am înțeles din primul moment din care i-am spus că vorbesc italiană. Cu Francesca îmi petreceam unele nopți stând de vorbă, pe casa scărilor reședinței în care eram, noaptea până târziu. Doar atunci aveam timp liber, după ce ”îi băgam la culcare” pe beneficiarii proiectului. Doar ei i-am povestit atunci despre diagnosticul meu, într-una din nopțile în care ne lăcrimau ochii de somn dar pur și simplu voiam să mai stăm puțin. să mai aflăm puțin una despre asta.

cu Francesca, prin Barcelona

În următorii ani, am ținut legătura. Ne-am mai întânit de două ori. Când eram eu în Italia la un training cam de două luni,  am făcut o excursie într-un weekend până la ea la Verona. Ne-am plimbat prin Verona, pe malul râului Arno, la Casa Julietei dar și în unele locuri mai puțin turistice pe care doar locuitorii Veronei le cunosc. Probabil acum nu aș mai ști să mă întorc în acele locuri. Apoi, Francesca își dorea să învețe mai bine limba engleză (italienii au unele dificultăți uneori), așa că s-a mutat la Londra. Eu mi-am schimbat funcția în cadrul companiei și întâmplător, șefa mea locuia în apropierea Londrei, așa că din nou, am petrecut câteva zile acolo cu ocazia unui training. Am profitat de ocazie să o vad pe Francesca. Aceea a fost ultima dată când am văzut-o. Încă mai vorbim, și cine știe când și unde va fi următoarea noastră întâlnire.

Pe parcursul taberei am aflat că vorbesc și spaniolă (probabil am învățat din telenovelele de succes la care mă uitam cu ai mei în copilărie). Mulți dintre voluntari erau din Spania, și majoritatea beneficiarilor nu înțelegeau altă limbă. 

Întalnirea cu beneficiarii

Știa mama ce știa.

Primul impact a fost destul de șocant. Poate și pentru că nu îmi dădusem timp să mă gândesc la asta, din varii motive: nesiguranța mea personală, că nu voi merge până la capăt când voi conștientiza despre ce e vorba de fapt, că nu fusesem expusă niciodată la dizabilități și nu mă gândisem prea mult cum m-aș simți, nu aș fi vrut să îmi accept că m-aș putea simți stingheră din oricare motiv etc.

Una din activitati a fost sa pictam

Ne-am urcat în autobuzul adaptat pentru cărucioare și am pornit spre locul unde aveam să ne petrecem următoarele două săptămâni. Chiar în primele minute mi-am dat seama că da, sunt stingheră. Am decis că nu vreau să îmi petrec următoarele doua săptămâni ”pe marginea grupului”, așa că am început să mă bag în seamă. Să găsesc o modalitate de a comunica. Și am descoperit. Știam că doar având contact cu ei voi ajunge să mă simt în largul meu, pentru că singurele preconcepții pe care le aveam erau cele culturale, achiziționate în  ani de trăit în România, pe care și ea, săraca, le-a achiziționat în anii de communism. In care doar copiii ”perfecți” erau promovați. Sau supraviețuiau.

Despre ce vorbesc?! Și în ziua de astăzi trăiesc într-o țară în care, atunci când mă plimb în parcul de lângă bloc, lumea devine solemnă și un pic tristă când trece pe lângă mine. Pentru că dacă am nevoie de baston la ~30 de ani trebuie să fie ceva grav și rar. În momentele acelea, uităm cu toții că aceste afecțiuni nu sunt neapărat rare, și motivul pentru care persoane cu dizabilități nu ies din casă ca să îi vadă toată lumea este ca nu au unde să se ducă. Sau dacă există totuși posibilitatea să te plimbi în cărucior în anumite zone din parc, să zicem, este treaba fiecăruia cum ajunge acolo, având in vedere că rampe la borduri sunt cam rare, sau ocupate de masini parcate, locuri  de parcare pentru persoane cu dizabilități, dacă sunt, vor fi cu siguranță ocupate, iar cu mijloacele de transport în comun ca să te deplasezi, ca persoană cu dizabilități, ai nevoie de multe lucruri: o dorință foarte mare să faci asta, și strategii, planificări, plan A, plan B și, cel mai bine, o persoană care să te însoțească (deși nu este garantat că asta îți va rezolva problema).

Am ajuns in tabără…

Locul în care am stat se numește Villanova de Sau, sat situat în valea Sau din Catalonia. Scopul taberei a fost să oferim  persoanelor cu paralizie cerebrală o vacanță, cu excursii și activități adaptate. Am stat în niște căsuțe, voluntari și beneficiari în aceleași camere. Rolul nostru, al voluntarilor, era să îi asistăm în toate activitățile. Dormeam sus, în paturile suspendate, ne trezeam de dimineață înaintea lor, să pregătim micul dejun, am făcut training cum să îi ajutăm să mănânce fără să riscăm să îi rănim (cu furculița etc) și… practic făceam tot ce era de făcut. De la duș, asistat la baie, la plimbat, hrănit, schimbat.

Au fost câteva momente care m-au scos din zona de confort (câteva??!). 

Mă împrietenisem cu un bărbat, pe la vreo 40 de ani, care pe lângă afectarea membrelor – nu putea să meargă sau să își folosească mâinile cu precizie, nici nu putea vorbi coerent.

Paralizia cerebrală este o boală din naștere, iar simptomele vizibile sunt consecințe ale leziunilor cerebrale, mai precis a zonei din creier afectate. Din acest motiv, simptomele pot fi de orice fel. Printre participanți, erau oersoane care puteau să stea în picioare pentru o scurtă perioadă, dar nu ar fi putut să formuleze cuvinte,cel puțin nu inteligibile.

Revenind la Vills (acesta nu este numele lui real), deveniserăm destul de apropiați. în excursii, mereu alegeam să stau cu el în autocar, la masă îl intrebam deseori dacă pot să îl asist eu. Uitându-mă înapoi, nu știu, sincer, cum ne înțelegeam. Spaniola mea de telenovele (deși el spunea – mai bine spus, îmi semnaliza că vorbesc bine), cu spaniola lui neinteligibilă din cauza dizabilității, era o combinație foarte ciudată.

Un alt simptom pe care îl avea Vills era că se îneca foarte des. Își revenea destul de repede totuși.

Așa că, inevitabil, într-o zi, în timpul mesei, în timp ce eu eram lângă el, s-a înecat așa de tare, ca niciodată până atunci, încât mi-a fost frică să nu îl pierdem. Bineînțeles, supervizoarele erau obișnuite cu astfel de întâmplări, trainuite să facă față situațiilor limită, dar pentru mine era o noutate. Normal că după ce a trecut agitația și lucrurile au revenit la normal, m-am dus să plâng în baie!

Ceea ce a fost chiar impresionant, și îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna, a fost un moment, din ultima seară, la ”petrecerea de la revedere”. În sala de petrecere era agitație mare, tuturor ne părea rău că ne despărțim, glumeam, râdeam de întâmplările amuzante din tabără. La un moment dat, am ieșit din sală să iau o gură de aer pe terasă, si Vills stătea singur. Nu am vrut să cred că plângea, și l-am întrebat ce face, dacă vrea să vorbim.

Conversațiile mai lungi cu el necesitau instrumente speciale, și anume o hârtie cu litere ca o tastatură,și un fel de bentiță pe care i-o puneam pe cap, care avea un fel de arătător metallic cu care indica literele pe hârtie, compunând cuvinte.

Și ce mi-a zis m-a lăsat fără cuvinte. Mi-a spus că urmează să ne despărțim, și că noi ne întoarcem la casele noastre, și ei la ale lor, și că va fi trist din nou, că îi va fi dor de noi și că probabil nu ne vom mai întâlni niciodată. 

Ceea ce… ar părea de așteptat într-o situație ca asta. Nu ar fi o desparțire atipică, să spunem. Ceea ce cred acum că m-a lăsat fără cuvinte atunci era chiar percepția mea asupra lucrurilor. Pentru ca eram concentrată pe experiența în sine, pe construirea unei relații cu toată lumea, pe ce aveam de făcut, fără să mă gândesc că eu am un impact asupra vieților lor.

Pentru mine, toată experiența a fost o lecție din care în primul rând am învățat… să nu mai vorbesc atât! În special despre lucruri neimportante. Am învățat de la acești oameni minunați că pot spune atât de multe fără atâtea cuvinte.

Experiențele au fost minunate. Inutil să mai spun că la despărțire toată lumea a plâns.  

Am legat prietenii pe viață, si acum mai vorbesc cu o parte din ei. De Vills însă, nu mai știu nimic… dar cu siguranță cu toții au luat parte din una din cele mai frumoase experiențe din viața mea.  

Cu dragoste,

Florența