O altă eu

Am învățat să pierd ca să învăț să mă bucur.

Am fugit mereu de ideea de pierdere. Întotdeauna am fost competitivă. Maică-mea râdea de mine că îmi plăcea să particip la orice concurs, fie el de sport, olimpiade în școală, concursuri de dans pe unde apucam. Nu ieșeam mereu pe primul loc, dar perspectiva competiției mă atrăgea pur și simplu.

Competiția însemnă automat să mă compar cu competitorii mei. Problema mea de fapt, era  că făceam asta și atunci când nu eram într-o competiție. Și cumva ajunsesem să pierd mereu, doar ca nu în fața unui adversar. Pierdeam eu, în fața mea. Pentru că eram nemulțumită de mine, pentru că eram autocritică în tot ce făceam, pentru că nu mă apreciam.

Pentru că nu mă iubeam.

O dată cu Scleroza Multiplă, pentru că am simțit că nu am de ales, am început să mă plac. Da, chiar simțeam că nu am de ales. Nu eram eu convinsă că asta va fi soluția la problemele mele, cert este că nu mai știam ce altceva să fac. Tot auzeam în jurul meu clișee cu ”iubirea de sine” etc, ceea ce nu mă prea coafa, doar că la un moment dat ajunsesem atât de disperată încât aș fi făcut orice să depășesc momentele de puseu, care îmi provocaseră și atâta agitație interioară și nesiguranță...”O să mai fiu vreodată bine? O să fiu de acum încolo nefericită? Asta a fost?”.

Încercasem orice, apelasem la oricine simțeam că ar ști ceva despre boala asta, oricine care ar fi putut să mă ajute. Povestea cu neurologii pentru mine era încheiată deja, și dacă era să obțin vreun ajutor, nu ar fi fost de acolo!

Așa că am încercat de toate: diete, suplimente, polen și miere, lăptișor de matcă, injecții cu venin de albine, teste și antibiotic pentru Lyme, terapie Bowen, acupunctură, înot (la care nu am renunțat), iar într-un final am ajuns la partea de yoga și iubire de sine. În momentul în care am început să realizez că despre boala asta, toată lumea își dă cu presupusul și nimeni nu știe de fapt, începând de la medici care au studiat ani de zile dar care în fața unei boli ca SM, tot ce pot face este să încerce pe tine și pe corpul tău, diferite tratamente. Poate merge.

Pentru că nu făcusem asta niciodată. Habar nu aveam să mă relaxez, habar nu aveam ce ar fi trebuit să fac ca să mă  iubesc pe mine. Așa că am început mecanic, doar ca să încep de undeva: să îmi spun dimineața în oglindă că sunt super și că mă iubesc (chiar dacă la început simțeam că sunt penibilă și oricum nu mă credeam). Pentru prima dată făceam un tip de exerciții fără să trag de mine. Găsisem un program de yoga pentru începători iar antrenoarea, care vorbea în timpul exercițiilor, îndemna la relaxare și accentua faptul că e important să fac cât pot, cât simt că e confortabil. Ceea ce mi-a provocat felul de a fi, scriptul în care important era să trag de mine până la epuizare.

Probabil că nu doar asta m-a schimbat, cu siguranță a fost și asta parte din proces. Parte din procesul de a începe să ”mă mișc” înafara spațiului meu de confort, în care totul se obținea prin trudă și luptă. Parte din procesul meu în care spun ”Mulțumesc” cuiva care îmi spune că arăt bine, și nu expediez și discreditez, așa cum făceam, când îmi erau adresate vorbe frumoase, ci consideram un compliment sincer. Chiar dacă poate nu mereu este, pentru sufletul meu este de fapt, hrană, și ce contează este doar dacă eu cred sau nu. Așa că am început să cred. Și a fost mai bine.

Cu dragoste,

Florența

Ferește-te, omule, că n-ai piese de schimb

L-am cunoscut pe Ionuț Nițu chiar la intrarea în parcul unde îmi fac eu veacul în zilele frumoase. Urma să îmi petrec o dimineață de weekend, ca multe altele, pe bancă, citind despre psihoterapie- ”Beyond Empathy”, R. Erskine. Tocmai ieșind din parc, îndreptându-se în partea opusă, a aruncat o ultimă privire și m-a văzut. Foarte natural, pentru că m-a văzut în baston, m-a întrebat zâmbind: ”Ce ai pățit?”.

Era prima dată când îl vedeam. Era pentru prima dată când vedeam pe cineva în parc, în cartier, mergând neînsoțit, în carucior. Am devenit extrem de curioasă, cum se întâmplă în general când simți că cineva trăiește experiențe oarecum similare, M-am apropiat și am schimbat două cuvinte: Ionuț are ca și mine, treizeci de ani, și a ajuns în cărucior în urma unui accident de mașină. Am făcut schimb de facebook să rămânem în contact, și o săptămână mai târziu, ne-am întâlnit în același parc, să îmi răspundă la toate întrebările pe care voiam să i le pun.

Mereu este vorba de o experiență tragică atunci când spui ”accident de mașină”. Îmi amintesc când am mai zgâriat mașina după ce abia îmi luasem carnetul, și deși nimeni nu pățea nimic, o consideram o apocalipsă. Nu mai vorbesc de Accident... Așa că discuția cu Ionuț m-a impactat foarte mult, începând de la cum s-a întamplat totul. 

El a fost în comă timp de trei săptămâni după accidentul din 2007, cu multiple răni, plămân perforat, cervicala și coloana vertebrală lezate, motiv pentru care acum este în scaunul cu rotile. După comă, coșmarul nu se termină. Uneori recuperarea este mai grea după ce te trezești. A urmat terapia intensivă, când l-au ținut sub observație, și îmi povește că îl legau pentru că în momentele în care efectele sedativelor încetau, smulgea branulele, sondele și firele legate de el. Își amintește doar frânturi din acea perioadă. 

Au urmat șase luni de singurătate, petrecute într-o singură cameră și hol, singurele locuri în care avea acces cu căruciorul. Mama sa, cu care locuiește în continuare, era la muncă de dimineață până seara. Despre relația cu mama sa, îmi spune : ”Nu trebuie să vorbim. Ne înțelegem din priviri”.

Tatăl a murit. Infarct. ”Cea mai ușoară moarte” - spune Ionuț. 

Cu toate acestea, încet-încet, viața își reia parcursul. 

Cei de la Bagdasar, spitalul unde a fost internat inițial, nici măcar nu i-au arătat cum să se transfere singur de pe scaun pe pat. A învățat să facă asta singur, ”de pe youtube”. 

Se duce la spitalul Elias acum, de două ori pe an, pentru analize și opinia specialistului. 

Recuperare - tot atunci, dar pentru că este self-study și învață singur ce are  de învățat, a găsit filmulețe și programe pe internet de gimnastică pasivă - pentru că nu își poate mișca picioarele. Petrece cam două ore pe zi, în fiecare zi, asigurându-se că face tot ce poate pentru a-și creștele șansele de a se recupera vreodată. Se urcă pe bicicleta medicală și pedalează mișcând picioarele cu ajutorul mâinilor. Are și spalier. ”Cu Dumnezeu înainte”, mi-a spus, când l-am întrebat care sunt șansele reale de recuperare.

Mai mult, în fiecare zi meditează. Meditația a descoperit-o anul acesta, în iulie, si urmează Metoda Silva. Simte că îl ajută, că îl echilibrează. Mi-a vorbit despre cum creierul se reprogramează cu ajutorul meditației.

În cărucior prin București

Îi spuneam că cele două săptămâni în care am fost în cărucior, în puseul din 2016, m-au făcut să mă întreb cum se poate descurca o persoană care este mereu în cărucior. Deși îmi era foarte greu, puteam să stau în picioare, și nu eram chiar imobilizată. Mai mult, în perioada respectivă nu ieșeam fără Ionuț (soțul meu, Ionuț, nu Ionuț cel din postare :) ). Am scris AICI despre lucruri pe care am putut să le observ eu ca fiind provocări, atunci când ai o dizabilitate.

Din fericire, Ionuț locuiește la casă, ceea ce îi ușurează viața oarecum. A învațat trasee, astfel încât să ajungă în siguranță unde are treabă, știe unde sunt rampe de acces și la ce magazine sunt case speciale (”La Mega-Image-ul de la Domeni nu sunt case speciale. E ciudat, pentru că ei vin dinafară. Oamenii nu prea îmi dau prioritate la coadă acolo”). Mai mult, o ”doamnă” care stătea la coadă în spatele lui i-a spus o dată să se grăbească, că ”ar trebui să se organizeze mai bine”. Altă dată, două cucoane și-au pus plasele chiar pe rampa de acces, făcând imposibilă deplasarea pe acolo. Fiind foarte implicate în conversația lor, nici nu auzeau că erau strigate să își mute plasele. 

Am vorbit despre cum oamenii în România nu sunt obișnuiți cu persoane cu dizabilități care să se plimbe singure. La drept vorbind, e nevoie de ceva curaj să te avânți să ieși din casă, considerând infrastructura adaptată persoanelor cu dizabilități care, de cele mai multe ori, lipsește. Apoi, este vorba de mentalitate. Vă spuneam că la sală, când m-am întors după o perioadă lungă, tocmai pentru că nu mă simțeam neapărat confortabil în baston, am devenit automat ”cea mai populară fată din școală”. Și asta pentru că acolo lumea este foarte drăguță. Totul se reduce însă la faptul că dacă apari în baston/ cărucior pe undeva, toate privirile vor fi pe tine, ca și când ești o ciudățenie a naturii.
Îți trebuie mult curaj să faci pasul, să îți reiei viața așa cum poți, după un puseu mai grav, sau un accident - cum a fost in cazul lui Ionuț, Și el face asta. Alege să înfrunte priviri, alege să ignore lipsa de compasiune a oamenilor: ”Am plăcerea de a asculta lumea și să fac ce vreau”.

Transportul public

Conform Legii 448/2006 , persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca oricine, la transport, acces la locuri de muncă, reconversie profesională etc.
Aceste două alineate mi s-au părut grăitoare:
Art. 4.
Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele
fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să
garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie lacare România este parte.
Art. 5. -
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile folosite au următoarele semnificaţii:
1.acces neîngrădit al persoanei cu handicap -
accesul fără limitări sau restricţii la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional;
2.accesibilitate :ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi a mediului
informaţional şi comunicaţional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap în societate;
3.adaptare :procesul de transformare a mediului fizic şi informaţional, a produselor sau sistemelor, pentru a le face disponibile şi persoanelor cu handicap;

Transportul în comun este ceva ce pe mine mă macină. Pentru că eu conduc și nu am mai folosit transportul în comun de ani de zile, de fiecare dată mă gândesc cu groază cum s-ar putea descurca cineva în condițiile acestea. Ionuț mi-a dat răspunsul: deși trolee-le nu sunt adaptate, autobuzele și tramvaiele mai noi (ex 41) au rampă. Șoferul, conform legii de mai sus, este obligat să faciliteze accesul, atunci când o persoană cu dizabilități așteaptă în stație.
După cum spune Ionuț, asta nu se întâmplă mereu. Mai mult, odată intrat în autobuz, șoferii mai uită că au cărucior în spate și trec de stație fără să coboare rampa. Există un buton în mașină care va aprinde un beculeț la șofer, să îl avertizeze să coboare rampa, dar majoritatea sunt deranjați de luminița care clipocește mereu și o acoperă. Așa că uită. Ionuț îmi spune că de cele mai multe ori, îl ajută oamenii din autobuz să coboare, și mereu se lasă cu scandal la șofer...

Noi o să schimbăm mentalități

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă. Pentru mine, personal, cineva de vârsta a treia reprezintă de cele mai multe ori o autoritate. Și am o problemă cu autoritatea în general. Devin foarte supusă și dacă nu îmi convine ceva, bombăn în sinea mea. Dar rareori îndrăznesc să contest fățiș un comportament. Știu că asta este problema mea, că atunci când ceva nu e corect, trebuie să o spunem, și învăț încet-încet să fac și asta. Din cauza asta pentru mine, incidentul de la Poștă a fost o mică victorie.
Mi s-a confirmat că ce percep eu ca ”autoritate” este greșit. Ionuț îmi spune că cei mai în vârstă sunt de cele mai multe ori nerespectuoși, indiferenți și chiar nesimțiți. Am o explicație psihologică referitoare la competiția între generații, dar nu despre asta e vorba aici.
Mai mult, mi-a povestit o întâmplare, când, la capătul autobuzului 282 la Basarab, pentru că nimeni nu se deranja să coboare rampa, a făcut-o o fată de 25 de ani. Iar ceilalți doar priveau.
În antiteză, mereu primește mai multă compasiune, respect și ajutor de la cei tineri.

Nu vom putea schimba lumea peste noapte. Dar avem nevoie de mici victorii. Nu degeaba se spune că schimbarea începe cu noi. La 60+ slabe șanse să se mai schimbe ceva. Sau poate... dar dacă noi, tinerii acestor vremuri, închidem ochii, refuzăm să mergem la vot, și nu facem cel mai mic pas pentru a îmbunătăți lucrurile, de ”mai sus” nu va pica nimic.

Îmi spune că nu suporta inițial să îl vadă lumea în căruț.Și-a făcut curaj, și face tot ce poate să facă astăzi, cu resursele pe care le are, cu infrastructura pe care o avem, cu oamenii din jur mai buni sau mai puțini buni.
Am fost onorată să îl cunosc pe Ionuț. A fost încă o dovadă că dacă vrei, se poate. Dacă vrei să îți continui viața, se poate. Este vorba de alegeri.

”Nu regreta nimic, totul e cu un scop”

îmi spune Ionuț zâmbind.

Cu dragoste,
Florența

Cum nu mă las copleșită

 

Scleroza Multiplă poate fi copleșitoare. Este, de multe ori. Ca de altfel orice problemă pe care o avem, în momentul respectiv, este copleșitoare.

Dar, din cauza asta, acum o problemă care știu că se poate rezolva, chiar dacă depun ceva efort, nu mai este copleșitoare. Pentru că se rezolvă.

Și atunci, cu asta ce fac ? Care nu se rezolvă? (cel puțin momentan, și din câte știm noi).

În timp, mi-am creat activități, sau obiceiuri, zilnice sau pur și simplu asumate, astfel încât știu că ies teafără și din cele mai negre situații.

•   în primul rand, mi-am inchis ceea ce în Analiza Tranzacțională se numesc "escape hatches". 

Sau portițe de ieșire. Oricât de brutal sună, mulți dintre cei cu SM se confruntă cu depresii grave. Viitorul nu sună bine. Așa că de multe ori oamenii, conștient sau nu, mai au un as în mânecă. În AT sună asa: "Dacă lucrurile devin prea grele, pot să înnebunesc / să îmi iau viața" (cf Berne ).

Cum închid aceste portițe? Îmi fac o promisiune mie că, oricât de grea ar deveni situația, nu voi recurge la soluțiile acestea.

Este important ca promisiunea să fie făcută sincer. În terapie, terapeutul are diferite modalități de a verifica congruența promisiunilor clientului când vine vorba de asta (din tonalitate, limbajul corpului etc). Cred că pentru cine nu e în psihoterapie, o promisiune sieși, eventual cu voce tare, este o idee foarte bună.

Este un subiect delicat și este important să ne recunoastem noi nouă, în primul rând, atunci când avem asemenea gânduri. Să le conștientizăm și să închidem capitolul. Viața cu SM poate deveni destul de grea, Cu toate astea, de obicei puseele trec. Și când au trecut, au urmat noi clipe fericite, momente frumoase, pe care le-aș fi pierdut.

Și daca puseele nu trec pentru o perioada prea lungă, există întotdeauna șansa să găsim o nouă soluție, să apară un nou medicament care sa funcționeze, sau pur și simplu o soluție pentru noi. Să realizăm că ne putem bucura de viață și în baston, și în cărucior, chiar și în vârful patului.

• Mindfulness. Meditatie. Sau orice ne calmeaza.

Dupa ce a murit mama, am avut primul puseu groaznic. Piciorul drept era...de lemn. Nu puteam să îmi mișc gleznele deloc. Normal că eram deprimata, normal că simțeam că toate merg prost. În momentele grave, avem tendința (noi ca oameni), să readucem în prezent toate rănile neînchise din trecut, ca sa ne "dovedim" că "toate merg prost". În Analiza Tranzacțională asta se numește "collecting stamps"- colecționăm timbre (mai multe informații despre asta în TA Today - Ian Stewart & Vann Joines). Pentru ca apoi să ne putem plânge liniștiți de milă ( sau să reproșam persoanelor care în repetate rânduri simțim că au greșit față de noi etc).

Este simplu de spus că "treci peste", când de fapt, atunci când "treci peste", de fapt trimiți totul în subconștient, și așa mai "colecționezi niște timbre". De care iti vei readuce aminte ca le ai când te vei confrunta cu următoarea problemă.

Și atunci , din nou, simțim că "le am pe toate".

Pentru că nu știam să fac asta, am început să meditez ascultând mp3uri cu "guided meditation" (meditație ghidată). Câte 30 minute, o voce plăcută ghidează, în imaginație, relaxează. Mă concentram doar pe acea voce și ce spunea ea (chiar daca nu reușeam la început să fac asta- o mie de gânduri mă invadau în minutele acelea, cu exercițiu se poate obține concentrarea). Și după mă simțeam mai bine. O zi, două...o saptamână...o lună..cât am avut nevoie. Am facut asta, și am depășit și depresia, și puseul.

• Time-out.

Am învatat să mă opresc. Să mă opresc din a încerca să "depășesc momentul". Și fac asta în continuare. Cu orice situație mă confrunt, nu neapărat când moare cineva!!!.

Dacă sunt tristă din cauza unei prietene, iubitului, jobului etc, accept asta, îmi iau timp să bocesc sau să fiu ofticată, să mă gândesc la asta, să mă gândesc dacă motivul pentru care sunt supărata este într-adevar cel pe care îl cred eu și nu altceva... Dimineață spuneau pe Radio Guerilla cum faptul că atunci când esti trist nevoia de a asculta melodii triste este normală, pentru că ne ajuta să "scoatem afară" emoțiile, și cum spuneam mai devreme, să nu le trimitem în subconștient "pentru mai tarziu".

Și să mă opresc din alergătură. Să îmi iau timp pentru mine. Chiar dacă asta înseamnă să întârzii la o întâlnire, să lipsesc de la o ieșire cu grupul, să nu muncesc peste program sau chiar să imi iau o zi liberă.

• Stau afara cât de mult pot

Da, inclusiv iarna. Eu simt că frigul îmi face bine de fapt.

Și în general, chiar dacă nu am cu cine, profit de orice moment să ajung în cel mai apropiat parc să stau afară (citesc, scriu, ascult muzica, sau pur si simplu stau și contemplez :D ).

Ieșitul din casa schimbă radical starea de spirit. Chiar dacă "mă plimb" până la magazinul din colț, cu pretextul de a cumpăra... șervețele.

Când e frumos afară e cu atât mai bine. Asta nu înseamnă că este o condiție .

• Fac lucruri pentru mine

Indiferent dacă e vorba de un curs opțional (deși un curs cere sacrificii, știu că îl fac pentru mine, și că la final beneficiile vor cântări mai mult decât niște weekenduri în care poate oricum nu făceam mare lucru), sau nu știu...un tratament facial, îmi aloc dreptul să fac unele lucruri doar pentru mine. Cu toții avem nevoie de resurse, și dacă ...shoppingul de exemplu, este o activitate de unde ne luăm resursele (cu asta și pierdem alte resurse, dar ce contează?...:)) ) atunci hai să lăsăm altceva să ne distragă atenția, și să ne întoarcem la noi.

• Zâmbesc

 

Cred că eram în clasa a 8a când am auzit prima dată de asta. Și de atunci o fac. Chiar dacă sunt foarte supărată, îmi iau timp, mă gandesc la asta, dupa care... îmi trăiesc viața zâmbind. Oamenilor pe strada, celor din jurul meu, uneori zâmbesc degeaba, când nu am cui. 

În cartea lui, "Emoții date pe față", Paul Ekman spune cum chiar mimarea unei expresii faciale induce emoția respectivă.

De multe ori, pare că se întâmplă lucruri prea grave care nu pot fi depășite sau că e prea greu. Poate e prea greu, și nimeni nu ar trebui să treacă prin asta, sau poate că trebuie doar să schimbam puțin unghiul din care privim :)

Cu dragoste,

Florenta

My Barefoot Journey in Bali - Yoga

Intotdeauna mi-a placut sportul. Am dansat, am facut volei, baschet, chiar cate putin kick-box, karate, si mult aerobic. Cand am mai crescut (prin facultate), daca era sa merg la sala, mergeam la aerobic. Power aerobic, power step etc. Ceva care sa fie foarte dinamic, sa transpir mult.

De aceea, nu as fi luat niciodata in considerare niciodata yoga, meditatia. Respingeam chiar ideea de "tras de fiare", pentru ca mi se parea prea static, prea plictisitor. Cautam agitatie, aglomeratie.

Acum imi dau seama cum cautam ceva care sa imi tina mintea ocupata, sa nu am timp sa ma gandesc la nimic. Sa nu am timp sa ma gandesc la mine.

Acum 6 ani, cand am avut primele simptome motrice, si nu mai puteam sa merg infinit de mult, de fiecare data cand mergeam la aerobic, imi scranteam glezna. Din fericire, datorita faptului ca am facut mereu sport, aveam glezne foarte flexibile. Ma durea foarte tare 1min -2, dupa care imi reveneam si continuam. La fel si cand mergeam mai mult. Totul a fost ok, pana cand dupa cativa ani, am dezvoltat o sensibilitate foarte mare, si ajunsesem sa imi sucesc glezna doar mergand putin, pentru ca oricum nu mai puteam sa merg mult.
Oricum, asta a fost momentul in care am luat prima data in considerare altceva decat aerobicul. Ceva care sa nu ma mai forteze, dar care sa imi puna corpul in miscare. Si asa am inceput sa merg la inot. Practic, cand am inceput, nici nu stiam sa inot. Oboseam dupa un bazin. Desi aveam conditie fizica pentru ca inca puteam sa transpir la aerobic, inotul este cu totul alt tip de efort. Si incet incet, am invatat sa inot, sa iubesc inotul, desi inainte admiteam foarte deschis ca nu imi place deloc, ca ma plictiseste.

Apoi a urmat meditatia. Am inceput sa meditez in cele mai negre perioade ale mele, cand nu stiam daca o sa raman asa, nu stia niciun doctor ce va urma, orice se putea intampla. Prietena mea cea mai buna mi-a trimis o lista de melodii. "guided meditation"-Kelly Howell, cam de 30 min fiecare. A fost exact de ce aveam nevoie. Nu stiam cum sa fac asta singura, iar sunetele din background ma ghidau in starea potrivita. Mai mult, o voce placuta imi repeta cum corpul meu stie sa se vindece singur, si ca isi poate produce substantele de care are nevoie. Mai citisem despre asta, imi doream sa cred, pentru ca parea singura solutie pe care o mai aveam la dispozitie.

Yoga - am inceput foarte simplu. Fosta mea profesoara de dans, si prietena mea, mi-a trimis un filmulet cu un program de 30 de zile de yoga pentru incepatori yogawithadriene. Am inceput sa fac, in fiecare dimineata. Mi-am dat seama ca de asta am nevoie, Ceva care sa ma invete cum sa ma intorc la mine, miscari blande pentru corpul meu. Exact opusul a ceea ce facusem, cand mi se parea benefic si normal sa trag de mine.

De atunci fac in fiecare dimineata yoga. Pentru mine. Fiindca nu am fost niciodata la un curs de yoga, nu stiam daca ce fac este corect. Urmaream cu atentie diverse filmulete, si mentinandu-mi patternul, cand imi iesea ceva mai complicat, imi spuneam ca nu are cum sa imi iasa mie asta, sigur fac ceva gresit.

Din cauza asta, excursia asta in Bali #mybarefootjouney a insemnat atat de mult pentru mine. Faptul ca dupa prima lectie de yoga, Andreea - instructoarea noastra iubita, a venit la mine si mi-a spus ca fac yoga foarte bine, mi-a umplut inima efectiv. Am inceput sa am mai multa incredere in mine, sa scap de fricile pe care le aveam, ca nu voi face fata la orele de yoga, ca o sa ma frustrez ca nu pot sa fac multe lucruri etc. Sunt in fiecare zi recunoscatoare pentru experienta asta.

Tot aici am aflat si de termenul "honeymoon yoga":). Este acea perioada de "honeymoon", in care incep sa ne iasa anumite pozitii de yoga, si tot ce ne dorim este sa imortalizam momentul, poza in care aratam minunat in acea pozitie complicata. Eu, fiindca am facut asta mereu singura acasa, crezand oricum ca ce fac nu e bine, nu am avut niciodata perioada asta. Este o perioada foarte misto, de care trebui sa ne bucuram.

Insa yoga este mult mai mult decat o poza frumoasa cu o pozitie complicata. Eu am simtit beneficiile direct pe corpul meu cand aveam dureri, mobilitate redusa, si o minte agitata. Yoga inseamna spirit, conectarea mintii cu corpul, unificare. Yoga este acel loc din mintea mea unde pot sa ma duc cand am nevoie, unde imi pot linisti mintea si gandurile haotice, gandurile negre sau pur si simplu griji inutile. Iar meditatia de final este pur si simplu nepretuita. "Theta", "stare de semi-constienta" sau cum s-o numi ea, o stare de totala relaxare, in care intri inainte sa adormi, dar totusi esti constient, este locul din mintea mea pe care il pot accesa oricand vreau si simt nevoia sa ma deconectez de agitatia din exterior. In care pot sa alerg, sa dansez, sa fiu eu.
Yoga este parte din mine acum

Meditatie

Ce s-a mai intamplat? O alta perioada grea..aparent la 2 luni dupa moartea mamei corpul meu a resimtit... Si iata-ma din nou in baston. Faptul ca sunt in baston (acum sunt mai ok, dupa 2 luni aproape) nu este totul. La inceput nici nu mai puteam sa imi controlez glezna dreapta (adio condus! in perioada aia). Mi-am spus: ok, acum e mai rau decat a fost vreodata pana acum, este ultima etapa de vindecare. Dupa asta, o sa ma recuperez total.

Asa ca am inceput sa imi focusez toate eforturile in directia asta... mi-am ascultat corpul, m-am odihnit, am inceput sa am grija de mine. Pentru ca, si in urma sedintelor de psihoterapie incepute cam la inceputul anului (cam o data la trei saptamani ma vad cu terapeuta mea) am realizat ca nu ma iubesc pe mine.

Si nu numai ca nu ma iubesc (nu ma iubeam...lucrez la asta si cred ca acum sunt mai bine), ma si criticam intruna, nu eram niciodata multumita de ce faceam, de cum eram, de personalitatea mea. Acum cand ma gandesc, eram o epava. Si da, sufletul meu plangea. Si corpul meu la fel. Era ca si cand aveam o persoana mai mica inauntrul meu pe care o criticam constant si de care eram mereu nemultumita. Copilul meu(in analiza tranzactionala - ca ramura a psihoterapiei, exista 3 stari ale eului: copilul - care era corpul si sufletul meu, parintele - mintea mea mereu critica, eu, si adultul. Cel putin eu asa le-am identificat deocamdata).

Si asa am inceput sa citesc mult despre suflet, despre meditatie, despre emotii. Cursuri de meditatie in Bucuresti, aparent sunt foarte greu de gasit, oricum in conditiile in care fac economie la condus este cu atat mai greu, dar, toate la timpul lor. Momentan, ascult melodii de vindecare..in principiu este o voce care te ghideaza spre relaxare si iti induce ca vindecarea corpului se poate face mental. Ceea ce mi-am asumat. Oricat de greu ar fi, imi folosesc mintea sa imi vindec corpul (oricat de idealist ar parea). Pentru ca nu am alta solutie. Tratamente facute din Germania...luni de zile de antibiotice, medicamente. Simteam ca imi bat joc de corpul meu, si nu era ok. Corpul meu se poate vindeca singur, sunt ferm convinsa acum ca prin chimicale incetinim, daca nu oprim, procesul natural de vindecare.

Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa vorbesc asa, dar poate disperarea m-a adus la un asemenea nivel incat caut vindecarea in orice. Nu conteaza, atata timp cat o voi gasi :)

Astfel, incerc sa imi verific convingerile in orice. M-am ars. Pe gamba. O motocicleta parcata prea aproape de mine, abia ajunsese, m-am atins de toba ei. Nu ar fi fost atat de grav daca nu as fi fost amortita in aproape tot corpul si as fi simtit ca ma ard. Cand am simtit in sfarsit (dupa ce incuiasem masina, imi luasem bastonul din masina etc), am simtit. Am putut sa mai suport o ora, dupa care a inceput sa ma usture. Si m-a durut, m-a usturat...o arsura destul de mare (cam 8 cm lungime si 5 cm latime). Adanca de asemenea. M-a durut atat de tare incat de vreo doua ori am lesinat (noroc cu Ionut, prietenul meu care era acasa). Prima data a vrut sa cheme salvarea, m-am impotrivit ca imi revenisem, dar nu voiam salvare ca mi-ar fi dat antibiotic (preventiv, chiar daca rana nu s-a infectat niciodata). Nu m-am dus la spital deloc, mi-am pus miere pe rana in fiecare zi (a ajutat enorm), m-am curatat incet (pentru ca supura: orice arsura supureaza)...si...chiar am vorbit cu corpul meu frumos, increzatoare ca se va face bine. Dupa doua saptamani jumate, a cazut aproape toata coaja. Momentan se vede cicatrice, dar o sa dispara, sunt sigura.

O rana ca asta... in mod normal nu m-as fi gandit ca s-ar putea vindeca fara tratament. In liceu (acum vreo 10 ani) m-am ars pe mana cu ceara de epilat.Rana nu era nici pe departe ce a fost acum. Am fost la spital, unde nu au timp, si efectiv iti jupoaie pielea (si eu mi-am luat-o pentru ca supura pe sub dar incet, si in timp, nu toata o data). acum am semn pe mana. Sunt sigura ca nu o sa am pe picior (nu ca as avea vreo problema cu cicatricile in general).

Asa ca, inarmata cu rabdare, optimism si iubire, sunt gata sa ma fac bine :)

Cu dragoste,

Florenta