Nu am nevoie!...Sau am?

Cu ocazia sarbatorilor de Pasti, m-am vazut cu o matusa care sta in Germania, e plecata de multi ani acolo. Sotul ei  a lucrat acolo multi ani cu accesorii medicale de sustinere. Aparent, nu foloseam corect bastonul. Pentru ca este reglabil, mi l-a scurtat putin, astfel incat umerii sa fie la acelasi nivel cand merg.

Mai mult de atat, mi-a spus ca pentru mine ar fi mai indicat un cadru cu roti, astfel incat sa imi pastrez pozitia corecta, sprijinindu-ma pe ambele parti in mod egal. 

Inutil sa spun ca am respins ideea din start. 

Pentru ca nu as putea sa merg cu cadru. Pentru ca nu am nevoie!!

Sau am? Ce spunea el avea sens, si intr-adevar, ma simt mai sigura pe mine cand ma sprijin si pe partea stanga de exemplu, nu doar pe dreapta, cu baston...

Doar ca mi se pare ca sunt destul de ok acum... si ca merg destul de bine.

Toata chestia asta m-a facut sa ma gandesc, si sa ma intreb, daca intr-adevar acceptarea pe care o tot mentionez, este reala.

Mi se pare ca am muncit foarte mult sa ajung aici, sa fiu ok cu faptul ca merg in baston la 30 de ani. In Germania desigur, nu ar fi nimic ciudat pentru nimeni sa se deplaseze cu cadru. Totusi, imi dau seama ca in cultura noastra, pentru ca vad cum gandesc eu vis-a-vis de asta, este atat de adanc inradacinata asta incat a devenit un automatism. Este ceva mecanic sa iti fie mila de oricine care merge cu cadru. Indiferent ce varsta are, ce problema pare ca are. 

Eu simt mila cand vad chiar o femeie in varsta cu cadru. Si imi repet mereu, ca e ok sa ai compasiune. Dsr nu mila. Mila nu ajuta pe nimeni. Cum pot sa am compasiune? Ajutand activ, facand ceva pentru persoana respectiva. 

Si in capul meu se desfasoara o multime de scenarii. Imi dau seama ca, desi am lucrat la asta, tendinta este in continuare sa spun ca pot singura atunci cand cineva ma intreaba daca am nevoie de ajutor,

Pana  acolo incat spun mereu ca "ma descurc" oricarei persoane care ma intreaba daca sa imi tina usa, atunci cand plec de la sala, cu geanta de sala, baston, mainile ocupate, ! Si in momentele acestea imi dau seama ca poate totusi as avea nevoie de ajutor, si ca ar fi ok sa accept. 

Revenind la ideea unui cadru, nici nu concep asa ceva. Stiu ca este o problema la mine, si ca ce conteaza ce cred/gandesc cei din jur, daca pe mine m-ar ajuta mai mult? 

Poate pentru ca asociez ideea de cadru cu cea mai rea perioada a mea in boala, anul trecut, cand nu puteam sa ma deplasez in casa fara cadru, iar pentru afara imprumutasem un carucior. 

Imi doresc sa nu mai avem preconceptiile acestea, noi ca popor, si ca oameni. Si cum pot sa militez pentru asa ceva, cand mie persoanal mi-este greu sa trec peste ele? Ok, noi, in Romania, nu suntem obisnuiti sa vedem pe strada persoane in carucior, pentru ca nici nu ar putea merge! Infrastructura nu este, daca pe alocuri mai sunt borduri adaptate, sunt ocupate de masini parcate. Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt ca si inexistente, mereu este cate un Jeep parcat acolo (pentru ca are loc, si el e mare!).

Si ne invartim intr-un cerc vicios. Imi dau seama ca nu sunt dispusa sa ies din zona mea de confort, nu sunt pregatita pentru asta, si doar ideea ca as putea avea nevoie de ajutorul unui cadru ma nelinisteste foarte tare.

In cazul asta, solutia ar fi  chiar sa trec peste fricile astea, sa le privesc in fata, si sa fac ce am facut si cu bastonul. Am iesit in lume cu el, cu zambetul pe fata, si mi-am continuat viata alaturi de el, conducand, la plimbare prin parc, inclusiv mergand la sala in baston (surprinzator, ma simt cea mai populara "fata din scoala"! :)) toata lumea este foarte draguta cu mine acolo, si mereu sare cineva in ajutorul meu cand nu ma descurc cu vreun aparat!).  

Stiu ca trebuie s-o incerc pe asta cu cadru acum, cat ma simt bine, si nu simt ca ar fi o dependenta de cadru, pentru ca mi-ar fi de 1000 de ori mai greu sa fac asta constientizand ca AM NEVOIE, si altfel nu ma mai pot deplasa.

Este si asta parte din calatoria cu scleroza multipla :). O reimprospatare a faptului ca e important sa ma concentrez pe mine, pe ce am eu nevoie si ma ajuta, si mai putin ce cred cei din jurul meu, care poate nici nu ma cunosc, doar ma vad o data pe strada, si dupa 5 minute uita de mine :)

Cu dragoste,

Florenta

Frica

Frica este un subiect mereu prezent in povestile de psihoterapie: frica de moarte (intens studiata n cartile lui Irvin Yalom), frica de batranete , a persoanelor care se apropie de varste la care corpul nu mai raspunde cum facea o data, frica de necunoscut etc.

Irvin Yalom a dedicat o carte ("Privind soarele in fata") special pentru a trata acest subiect. Sincer, cand m-am apucat de ea, mi s-a parut ingrozitor de macabra, cred ca iti trebuie o anumita stare de psihic sa poti citi cartea aceasta. Cel putin asa a fost pentru mine. 

Cu toate astea, frica in sine este un subiect, cred eu, pe care noi toti ar trebui sa ni-l analizam la un moment dat.

Care este relatia noastra cu moartea? Ce frici avem?

Frica, in sine, este o emotie care, ca si celelalte emotii, este acolo pentru noi. Pornind de la exemplele clasice, in care frica ne foloseste pentru supravietuire, am mereu in minte ca frica ma impiedica sa fac ceva nebunesc, nesanatos pentru mine. De ce nu ma arunc pe geam? In principiu, mi-e frica sa nu mor (sau mai rau, sa traiesc dupa aia :)) . O frica absolut justificata (in special avand in vedere ca stau la etajul 8 :))) )

Ca persoane cu Scleroza Multipla, frica de moarte poate fi mai accentuata. Desi, personal, nu am auzit sa moara nimeni de SM in vremurile noastre, doar gandul ca cineva, la un moment dat a murit de asta (nu as vrea sa dau detalii), ma poate pune pe ganduri. Cu toate astea, cred ca in contextul actual,  frica nu este de moarte. Cea mai mare frica pe care o avem, noi cei cu SM, cred ca este legata de paralizie. La mine asa a fost.

La un moment dat faceam terapie Bowen. Terapeuta mea de atunci, care si discuta cu pacientii despre emotiile lor, la prima noastra intalnire mi-a dat tema de gandire pana data urmatoare:" Care este relatia mea cu moartea?". Pornind de aici, mi-am dat seama ca frica mea reala nu este cea legata de moarte, ci mai mult legata de a trai fara sa ma pot misca. Prima data cand am vorbit despre asta am plans. Plangeam doar cand ma gandeam la asta,pana sa reusesc sa comunic motivele pentru care plang. 

Pana cand la un moment dat, mi-am dat seama ca nu pot plange la nesfarsit. Ca poate voi fi aproape, foarte aproape de momentul in care nu ma voi putea misca. Si da, la ceea ce refuzasem sa ma gandesc ani la rand,preferand sa ingrop adanc in mine, ar fi putut deveni realitate. Pana la urma, inca ar putea. Am vazut cat de mult poate sa ma doboare un puseu. Indiferent de ce fac eu. Ok, dieta si miscarea sunt sigura ca m-au ajutat de fiecare data sa ma recuperez, totusi asta nu sterge cu buretele toate momentele de groaza prin care am trecut, cand nu imi mai intelegeam corpul, si cu siguranta, nici el pe mine.

Si atunci ce pot sa fac? Si am decis sa imi privesc frica in ochi, sa imi fac scenarii cu care sa ma obisnuiesc, si sa vad ce resurse as avea daca s-ar ajunge acolo.

A fost un mod total rational de a face fata situatiei, si ca psihoterapeut, sunt constienta ca modul rational de a aborda o problema nu da rezultate in general. Terapia mea personala m-a ajutat foarte mult, prin faptul ca psihoterapia a accesat in primul rand emotiile pe care le am in legatura cu un eveniment mai mult sau mai putin iminent, ca acesta. Iar faptul ca cineva - psihoterapeuta mea, care simteam ca ma intelege la un nivel asa profund, a fost alaturi de mine cand m-am "uitat" la aceasta frica, cand am studiat-o, pentru ca mai apoi sa ajung sa o accept ca parte din mine, a fost ceea ce m-a ajutat sa fac asta, intr-un mediu sigur, controlat.

Cu totii avem frici. Este normal. Nu trebuie sa ai SM sa iti faci probleme daca vei gasi pe cineva care sa te iubeasca. Sau daca ceea ce faci la job iti ofera satisfactii , astfel incat sa continui, sau sa cazi , gandindu-te ca nu ai niciun scop, ca ceea ce faci este inutil.

Nu cred ca a fost vorba de curaj, ci mai mult de depasirea situatiei, de depasirea momentului in care  doar stau si imi plang de mila. Ok, avem nevoie si de asta, oricine are, in special cineva care traieste zilnic cu "provocari":). 

De acolo ce facem?

Cu dragoste,

Florenta