De ziua ta

Este o zi foarte tristă azi... Adică mă simt foarte tristă... nu ajută că nici Aida nu se simte foarte bine :(

Dar astăzi ar fi fost ziua mamei mele... ar fi împlinit 66 de ani.

Mă gândesc deseori că aș vrea să îi transmit Aidei că moartea e un proces natural, pe care să îl acceptăm așa cum este el, cu tristețe, cu dor de cei care ne părăsesc, cu amintiri pe care le vom avea mereu despre ei.
Mă pregătesc să țin un grup de consiliere pentru femei ce au trecut prin mastectomie. Cu ocazia asta, dar chiar dinainte, am citit mult despre gestionarea fricii în fața iminenței morții. Cu Ionuț am deseori discuții despre scopul final, astfel încât să ne trăim viața pentru ca atunci când vom pleca, să fim împăcați (da, știu, discuții de oameni bătrâni :)) Impactul nopților nedormite :)) ).

Aseară discutam despre sentimentele noastre în raport cu independența ei pe viitor: cum ne vom simți, spre exemplu, când ea, pe perioada facultății va dori să plece cu o bursă de studii în străinătate. Că, dacă va dori asta, cu siguranță va pleca, dar este un exercițiu interesant să mă gândesc la asta acum. Bineînțeles, mie îmi crește nivelul de anxietate acum, la gândul că în scurt timp urmează creșa! :))
Și pentru prima dată am realizat ce femeie puternică era mama, ȘI ca mamă. Câtă libertate mi-a oferit în anii de liceu, câtă încredere a avut în mine când am plecat în Erasmus în Italia șase luni, în timp ce eu luam asta de bună, fără să mă gândesc la ce simte ea (și nici nu aș fi putut să o fac, abia acum, mamă fiind la rândul meu, realizez ce implicații au avut situațiile acestea). Mai mult, nu știu cum a reușit să gestioneze momentele mele de rebeliune, când am plecat în Spania fără să știe unde sunt sau când mi-am luat certificat de scafandru și am plecat la mare la scuba... îi spuneam unde am fost și ce am făcut când mă întorceam, dar eu, acum, ca mamă, mi-aș pierde încrederea și m-aș întreba mereu unde este, dacă este acolo unde a spus că este și dacă face ce a spus că face...

Și cu asta în minte acum, realizez că și din punctul ăsta de vedere este și va fi o inspirație pentru mine.
Încă mai învăț de la tine, mami. Și îmi doresc să fiu o mamă cel puțin la fel de bună pentru Aida.

Te iubesc

Primele trei luni din viață ale Aidei

A fost greu?

Eram și suntem așa de entuziasmați de ea încât nu putem spune că ea este motivul pentru care ne este greu. Și nici nu cred asta. 

Lucrurile s-au complicat odată cu puseul meu. Am pornit în drumul ăsta mai mult singuri știind că nu o să avem mult suport. Am învățat să-i facem băiță privind videoclipuri de pe YouTube. Adevărul este că mediul online și cărțile de parenting și psihologie pe care le studiez eu au fost stâlpii noștri. Și bineînțeles cel mai important a fost că ne-am avut unul pe celălalt. În momentele cele mai grele și copleșitoare, când presiunea era din ce în cel mai mare, am știut să ne oprim și să vorbim unul cu celălalt. Asta nu înseamnă că nu am avut și discuții contradictorii, poate chiar ne-am și certat când presiunea era prea mare, dar de fiecare dată ne-am cerut scuze unul celuilalt și am discutat despre adevăratul motiv pentru care am avut respectivele discuții. Cel mai important a fost că fiecare din noi a putut să înțeleagă ce simte celălalt când lucrurile o luau razna.

M-am simtit uneori judecată că am ales sa fac copil în ciuda bolii.

Recent la recuperare unei doamne i-au dat lacrimile si m-a felicitat că sunt curajoasă. La fel și medicii de la Spitalul Militar de la secția de recuperare, unde am început un program de reabilitare dupa puseu.

Îmi dau seama ca eu sunt de fapt cea care mă judecam. 

Începând cu primele ei zile de viață simțeam nevoia sa îi cer iertare mereu, îi repetam în timp ce o țineam în brațe că îmi pare rău că nu pot fi o mamă perfectă pentru ea. Pentru că ea e perfectă. Încă îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba în brațe, când ea, deja la trei luni, e așa curioasă, atentă la tot ce se întâmplă în jur, își dorește să exploreze și să descopere ce îi rezervă lumea asta nouă pe care a ales-o. Dar ma obișnuiesc că pentru genul ăsta de explorare e "tati". Iar Ionuț mi-a subliniat faptul că acum îi spun că îmi pare rău că nu o pot plimba din Adult, ca pe un statement, ca pe o explicație rațională, un fapt cu care va trebui să se obișnuiască. Așa stau lucrurile. 

”Mami nu se poate plimba cu tine în brațe. Mami se poate dezechilibra și așa e bine pentru tine. Noi facem alte lucruri împreună”.

 
Ionuț... care încă reușește să mă impresioneze după aproape șase ani. Pentru faptul că l-am cunoscut, că a intrat în viata mea și o face de un miliard de ori mai bună, din toate punctele de vedere, mi-am găsit numeroase explicații, mai mult raționale. Azi dimineață mă gândeam cât de mult a atârnat de fapt... norocul. Îmi dau seama uneori că de fapt, sunt pur și simplu norocoasă că a intrat în viața mea, sunt norocoasă pentru cum e el, pentru cum s-a format el, singur, în ciuda greutăților pe care le-a avut. De multe ori mă gândesc că o dată cu decizia lui de a-și continua viața alături de mine, a ales greul în continuare. Știu că el nu gândește așa, nu simte așa și mă va certa că am scris asta, dar e important pentru mine să rămân conectată la realitate. Știu că el vede în mine alte lucruri și pentru acele lucruri a rămas. Și eu cred că ce avem e unic, cu toate astea cred că e nevoie de mult curaj să rămâi lângă o persoană cu o boală progresivă. 

Ce ne-a ajutat să depășim perioada asta și momentele în care amândoi eram atât de copleșiți încât începeam să ne certăm între noi a fost faptul că am putut să ne oprim în momentele acelea, să facem un pas în spate, să ne găsim explicații pentru care ne simțim așa și să le discutăm. 

Foarte important este și faptul că am avut prieteni buni lângă noi. În cele mai grele zile din acest puseu,a fost nevoie să merg cu căruciorul până în parc ca să o scoatem pe Aida afară. În momentele acelea lui Ionuț îi era destul de greu. Era foarte încărcat: și cu căruciorul copilului, și cu scaunul rulant, geanta lui, geanta copilului. Pe lângă faptul că uneori Aida urla că vrea în brațe și lucrurile se complicau din nou.

Ursitoarele

De câteva ori a fost nevoie de măcar o persoană în plus care să ne ajute cu Aida până afară. Dar  avem prieteni buni care ne-au vizitat și ne-au scos din casă, ne-au ajutat moral, au venit în vizită doar să stăm de vorbă, ceea ce a fost extrem de important pentru psihicul amândurora.

Acum? Am inceput un program de recuperare, Astăzi am fost chiar și la bazin din nou, simt că aproape am revenit la forma fizică de dinainte de puseu iar psihic... sunt chiar fericită. Observ cum îi transmit și ei stările mele, iar astăzi a fost o zi bună pentru toată lumea.

Se spune că momentele grele sunt cele care te ajută să crești. Eu m-am mai acomodat cu ideea că atunci când cer ajutorul nu voi fi automat refuzată :). 
Pot spune că după puseul acesta am crescut noi doi, individual dar și ca și cuplu. Și mai important, am crescut noi trei, ca familie. A da! Iar Aida a împlinit trei luni

Te iubesc

Am scris mult despre mama. După ce a murit, a fost o metoda prin care, cumva, simțeam ca întrețin un dialog. Cu ea, cu mine.

Am scris depre lucruri pe care aș fi vrut să i le spun, și nu am apucat niciodată, sau poate le-am spus și aș fi vrut să le spun altfel. Am scris ca să îmi fac ordine în gânduri, sau pur și simplu ca să simt că "descarc" totul pe o foaie de hârtie, care nu mă judecă, și nu m-ar putea face niciodată să mă simt penibil, sau aiurea că plâng.

Am considerat asta un proces terapeutic. Cu toții avem nevoie de doliu atunci când pierdem pe cineva așa important, avem nevoie să exprimăm ce simțim, și poate cel mai nesănătos lucru pe care îl putem face este să "trecem peste", fără să ne dăm ocazia să simțim tristețea, pierderea, și să ne lăsăm sufletul și corpul să își revină în mod natural. Adevărul este că unele goluri nu pot fi niciodată umplute.

Mama nu plângea. Pot să izolez câteva evenimente în care am văzut-o plangand. Cel mai dureros , a fost și ultima dată, când nici nu mai era conștientă, pe patul de spital, cu o zi înainte să moară. Am vizitat-o de două ori în ziua aia la spital. Nici dimineața, nici după-amiaza nu era conștientă. Dormea. Dar lacrimile se stranseseră sub ochi. Nici nu am observat din prima. Cand mi-am dat seama, am reînceput să plâng și eu. Am plecat dimineața de la ea sperând că va fi trează când mă voi intoarce după amiaza, așa cum se întamplase cu o zi înainte. Dar când am revenit, dormea în continuare.

A doua zi eram la birou când am primit telefonul.

La momentul diagnosticului meu, se uita speriată la mine, parcă așteptând din clipă în clipă să am o reacție... să plâng. Cred că i se părea cel mai rău lucru, care dăuneaza cel mai mult. Îmi repeta mereu sa nu plâng, când eram tristă ar fi facut orice să mă scoată din starea respectivă. Am integrat, bineînțeles, și eu mulți ani această atitudine. Dupa multă psihoterapie, am înțeles că este ok să simți, să îți dai voie să simți ce simți, și că negarea sentimentelor nu face nimic altceva decât să le scoată din sfera conștiinței, și să le readucă în prezent odată cu primul stimul care reamintește de situația dureroasă - refularea.

În legatură cu boala mea, nu am discutat foarte multe cu mama. Ar fi fost momente emoționante, și nu ne permiteam nici una să plângem în fața ceilelalte. În special când simptomele se  agravau.

Cu toate acestea, la cursul de psihologie (de formare) de luna trecută, a fost un moment care m-a răvășit. O colega, mama la rândul ei, se confrunta cu o situație relativ similară, în sensul că fiica ei se îmbolnăvise de ceva, aparent, cu cauză necunoscută. Suferința ei, atât de reală, durerea ei de mamă, mi-a readus în minte durerea neexprimată a mamei mele. Durere care apărea în unele momente cheie, surprinzându-mă, pentru că aparea pe neașteptate. Cum a aparut într-o zi la spital, când, în fața  simptomelor mele noi și ciudate, a rugat-o pe doamna doctor, cu ochii în lacrimi, să îi spună unde ar putea sa meargă cu mine, în străinătate, oriunde, doar să mă vindec. (raspunsul nici nu are sens să îl expun, un răspuns tipic de medic care nu învață la Facultatea de Medicina ce înseamnă empatia). Durerea ei neexprimată, de cele mai multe ori ascunsă in subconștient, refula pe neașteptate (neașteptat pentru mine, și probabil și pentru ea).

Totuși, văzând durerea, panica de mamă, în fața grupului nostru de formare, am conștientizat durerea mamei mele, pe care probabil - sigur! a resimțit-o de când am fost diagnosticată, și care reapărea tot mai vie cu fiecare nou simptom. La care ne-am gândit mult prea putin. Și eu, și ea. Ea, pentru că își dorea să mă protejeze de orice altă suferință. Eu, la rândul meu, țineam pe cât posibil, ascunse noi simptome care apăreau.

Si acum, nu mi-a ramas decât să scriu despre asta, despre ea, și durerea ei, dar și despre iubirea reciprocă, pe care nu am mai avut timp s-o exprimăm. Și mi-au ramas amintirile

Cu dragoste,

Florența