Psihoterapia: ”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

Prima dată când mi s-a adresat întrebarea ”Ce este, de fapt, psihoterapia asta?”, am fost puțin blocată. Nu pentru că nu știam ce să răspund. În mod sigur, persoana care îmi pune întrebarea nu așteaptă definiții de la mine. Poate și pentru că psihoterapia este acum o parte atât de importantă din viața mea, îmi doresc să dau o explicație care să descrie cât mai cuprinzător impactul pe care îl poate avea în viața cuiva.

Profesorul meu de formare a preluat o definiție pe care ne-a transmis-o și nouă, care mi se pare că surprinde esența rolului psihoterapiei:

”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

De-a lungul vieții, din copilărie, luăm decizii inconștiente care să ne ajute să ”supraviețuim”: 

”Mama este imprevizibilă când îmi arăt dragostea față de ea. În concluzie, oamenii nu sunt de încredere. Mai bine mă țin la distanță și nu îmi arăt dragostea față de nimeni”.

Sau  

”Tata nu m-a mai bătut ieri când am făcut curat în casă și erau toate lucrurile în ordine. De acum încolo, o să mă străduiesc din greu să fac totul perfect și așa nu o să mă mai bată”.

Pe parcurs, uităm de aceste decizii luate inconștient, dar continuăm să ne trăim viața în conformitate cu ele.
”Până la urmă, a ajutat de multe ori că m-am învățat să fac lucrurile perfect, nu? Cu toate acestea, să fac lucrurile perfect mereu mă obosește foarte tare. Mă simt fericită când văd că șeful meu e mulțumit, sau soțul meu e fericit când vine acasă și nu trebuie să facă nimic pentru că e totul aranjat. DAR uneori aș vrea să mai facă și el ceva....”

Un sâmbure de nemulțumire poate ajunge în conștiință la un moment dat, și de cele mai multe ori, e ignorat. Dar e acolo, și pe măsură ce timpul trece și situațiile se repetă, se poate transforma în nefericire, depresie, accese de furie în momente și contexte pe care nu le înțelegem. 

De cele mai multe ori, în terapie, da, va fi nevoie să accesăm amintirile din copilărie responsabile de deciziile după care ne trăim viața. De cele mai multe ori, vom avea de a face cu amintiri dureroase, pe care clienții preferă să nu și le amintească, deși pot fi cheia schimbării de azi. 

Aici intervine empatia psihoterapeutului. Conștient că acțiunile sale următoare pot scoate la iveală evenimente trecute, amintiri, senzații și emoții pe care clientul le-a reprimat cu succes ani de zile, terapeutul va intra cu grijă pe acest teritoriu, doar cu acordul clientului și cât de adânc va dori clientul să meargă. Este important ca ritmul să fie adaptat la nevoile clientului și ca acesta să fie și se simtă luat în serios. 

Recent, într-un exercițiu la formare, am adus în discuție un eveniment care m-a rănit, dar de care cumva îmi venea să râd, având în vedere cei treizecișidoi de ani pe care i-am făcut recent. În acest context - o râcâială cu niște prieteni - mă simțeam rănită, neimportantă, și gândind rațional - mi se părea o prostie. O puteam asocia cu o dramă de liceu și nu îmi venea să cred că, după tot ce am înfruntat și evenimentele mai puțin fericite prin care am trecut, mă mai preocupă ”o râcâială cu prietenii”. 

Cu toate acestea, colegii din grupulețul de la formare în care eram când am făcut acest exercițiu, nu și-au dat ochii peste cap, nici măcar nu au zâmbit - ”Prostuța!” -așa cum îmi imaginam eu. M-au luat în serios și încet încet, am readus la lumină amintiri mai vechi când am trecut printr-o situație similară. Acum, aplicam aceleași soluții, același comportament pasiv agresiv ”Îmi iau jucăriile, plec și îmi fac alți prieteni”, care nu numai că nu mă mai ajuta, dar nici nu îmi doream alți prieteni :)).

Când am început psihoterapia mea personală, acum cinci ani, când nici nu mă gândeam că voi ajunge să fac EU asta, într-una din ședințele în care plângeam non stop și vorbeam doar printre lacrimi, psihoterapeuta mea m-a învățat o lecție vitală în meseria asta. De care nici măcar nu am fost conștientă până când nu am început să lucrez cu clienți. Mi-a spus atunci, pentru că ne dădeam seama că unele lucruri au fost reprimate foarte adânc: 

”O să mergem cât de adânc vrei tu”.

La momentul acela, am trecut repede peste, întrucât asemenea mamei mele, asistentă medicală, fusesem învățată să ”smulg leucoplastul cât mai repede”, oricât de adâncă și deschisă era rana. 

Mai târziu, am învățat să am mai multă grijă de mine, și că nu toate poveștile trebuie să includă o perioadă de Iad, așa cum am resimțit eu primii ani de terapie, pentru ca apoi să am revelații și să fac schimbări uimitoare. 

Unele lucruri necesită timp, și fiecare din noi are propriul ”fus orar”, propriul ritm. Iar un psihoterapeut bun va respecta asta. Mai departe, ține de fiecare din noi să începem acest proces.

Cu dragoste,

Florența

Despre Depresia de care uitasem

photo credit: Denisa Irimia

Nu am considerat niciodată că am trecut prin vreo fază dură de depresie. OK, am plâns mult când au murit ai mei. Sau când am avut puseul din 2016, și simțeam un amestec de panică (dacă rămân așa? mergeam și plângeam când mă chinuiam cu cadrul prin casă să fac doi trei pași). Dar dacă eram în mod specific întrebată de faze de depresie - ceea ce, în general se consideră a fi tristețe accentuată, fără cauze evidente - nu am considerat că am trecut vreodată printr-o perioadă de tristețe nejustificată. Muriseră ai mei, era logic să fiu tristă! În puseul acela, chiar dacă plângeam foarte mult peste zi, o făceam conștient, știind că o să îmi treacă. Iar asta nu însemna că în momentele în care nu plângeam, eram complet tristă. Nu simțeam că orice aș face, nu pot zâmbi, ceea ce îmi dădea un anumit confort psihic, asigurându-mă că ”ok, nu e depresie, nu e grav. O să treacă”. Când am vorbit în cadrul prezentării de la IBM despre depresie, am spus că nu m-am confruntat în mod explicit așa ceva, nici când au murit ai mei, nici când am avut un declin fizic.

De fapt, am uitat.

O discuție aparent banală mi-a reamintit de o perioadă în care CHIAR am fost deprimată. Discutam despre Crăciun. Prietenii mei apropiați știu că sunt o mare fană a tot ce înseamnă sărbători de iarnă: brazi, beculețe, cântece de Crăciun (radioul lui Moș Crăciun urlă toată ziua, de când se termină matinalul de la Guerrilla până mă culc!), cadouri și speranța unor fulgi de zăpadă în perioada cu pricina (asta nu se întâmplă aproape niciodată, totuși...cel puțin nu ninge în București de Crăciun).

Îmi povestea prietena mea cea mai bună că cel puțin anul ăsta, i-a fost foarte greu să se entuziasmeze de Crăciun, în special din cauza situației politice și incertitudinii din România. Într-adevăr, nici eu nu m-am simțit la fel de merry ca de obicei, din cauza asta. 

Totuși, îmi spunea că singurul motiv pentru care nu urăște ceea ce a devenit Crăciunul sunt eu:D (Moș Crăciun ar fi mândru de mine!)

cu Diana, în vacanță cu fetele la Lisabona

Pentru că își amintește mereu de unul dintre primii ani ai prieteniei noastre, când după un puseu care mă cam dăduse peste cap, eram foarte tristă, devenisem tăcută, abia zâmbeam, astfel încât prietenele mele (cu care lucram în birou și astfel mă vedeau zilnic), nu mai știau ce să îmi facă. Mi-am amintit apoi cum săptămâni în șir am fost chiar deprimată. Am avut în perioada aceea o ieșire cu echipa pentru o cină, și deși aceste ieșiri erau mereu prilej de hăhăială cu team-leaderii și colegii, conștientizam cât de tăcută sunt și oricât aș încerca, nu reușesc să schițez nici măcar un zâmbet. Simțeam fizic, o durere foarte mare, care totuși nu era nici din cauza puseului, sclerozei multiple etc. Era durere psihică, manifestată acolo unde ne imaginăm noi că ar trebui să fie sufletul, în capul pieptului. O durere seacă, fără lacrimi, pentru că nici nu puteam să plâng, și nici nu știam de ce aș plânge. Până la urmă, puseul trecuse, simțeam că îmi revin ușor ușor. Atunci nu știam nimic despre refulare, despre tristețe și depresie care pot să apară din senin, după o lungă perioadă de reprimare, în care tristețea propriu-zisă nu a fost manifestată . Pentru că nu îmi dădeam voie să simt așa ceva.

Atunci am avut noroc. Am depășit acest moment singură, doar pentru că... beculețe. Diana mi-a descris cum s-a văzut asta de la ea atunci: deși toate fetele erau preocupate, nu știa nimeni ce să îmi facă. Plecam în fiecare seară acasă de la birou, și mă întorceam a doua zi în aceeași stare. Până când într-o zi, pur și simplu am venit și le-am spus, cu zâmbetul pe buze că gata. Nu mai sunt tristă. A revenit totul la normal. 

”- Cuuum?? Ce ai făcut?? 

- Păi am fost la cumpărături și erau o groază de beculețe, beteală, globuri în rafturi. Și m-au binedispus. Și gata!”

Mi-a povestit asta, mărturisind că la momentul respectiv a părut ceva magic, cum depresia a dispărut ca prin minune de la o zi la alta :).

Este, într-adevăr, o poveste de Crăciun minunată, și cred că acum am o explicație pentru bucuria pe care o simt în acea perioadă. Sau datorită bucuriei Crăciunului am depășit ceea ce părea o depresie profundă? Nici nu mai contează :).

Interesant totuși cum în tot acești ani ce au urmat, am preferat să uit de acele momente. Am foarte clar în minte momente de tristețe groaznică, chiar disperare în pusee, clipele traumatizante din episodul cu accidentul de mașină dar și clipe de fericire nebună pe care mi le amintesc foarte bine. 

Dar asta... pur și simplu am uitat-o. Am îngropat-o. A fost, a trecut, și dacă nu ar fi fost ”martori”, cine știe dacă mi-aș mai fi adus aminte vreodată. Și știu că inconștient, am vrut să o uit.

Pentru că noi, oamenii, avem miraculoase mecanisme de apărare, care de cele mai multe ori ne ajută să depășim momente în care, dacă ne-am lăsa pradă emoțiilor, probabil ne-am scufunda și cu greu am mai reuși să ieșim de acolo. Problema este că obișnuim să continuăm să aplicăm o strategie care a funcționat o dată, de fiecare dată. O strategie care ne-a ajutat să ne mobilizăm într-o perioadă stresantă, traumatizantă când poate eram copii, o vom folosi și la patruzeci, cincizeci de ani, când poate ni se pare că situația seamănă, deși de fapt, este total diferită. Și cu acea magie în cap, vom aplica aceeași soluție, care cel mai probabil nu va mai funcționa acum. 

Poate că dacă atunci când a murit mama aș fi încercat să merg undeva unde să vad beculețe și beteală nu m-ar fi ajutat prea mult. Din contră, cel mai probabil aș fi devenit și eu unul dintre Grinch-ii care mă înconjoară.

Sentimentele o dată reprimate, vor refula, poate mai devreme sau mai târziu. Iar când vor refula, o vor face sub diferite forme: depresii nejustificate, furie îndreptată spre noi sau spre cineva la întâmplare, anxietate, agitație etc etc. Mecanismele de apărare au un rol bun. Totuși, atunci când nu ne conștientizăm emoțiile, se pot întoarce ca un bumerang. 

Astăzi, se întâmplă să fiu uneori pur și simplu nervoasă, să îl reped pe Ionuț din nimicuri, când trec prin fazele astea. Din fericire, am ajuns să râdem când se întâmplă asta: mai bine stăm și ne gândim din ce motiv aș putea fi stresată de fapt, care poate avea sau nu legătură cu el. Și pentru că vorbim despre asta, îmi clarific lucrurile în capul meu iar atunci ne gândim împreună la o soluție. Mi-ar plăcea să dau un exemplu ce facem când e el cu capsa pusă și se rățoiește la mine, și cum ne gândim împreună să îi rezolvăm LUI problema, dar... asta nu se prea întâmplă :)). Cumva, dacă el are o problemă, de exemplu legată de job, știe asta, și mă întreabă pur și simplu. Cred că asta e diferența dintre pasivi-agresivi și restul lumii :))

photo credit: Denisa Irimia

Cu dragoste,

Florența