Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta spital. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta spital. Afișați toate postările

luni, 1 aprilie 2019

Cel mai frumos Mărțișor

La cafea
Este primul meu articol scris în această formulă. La aproape trei săptămâni de la naștere, aș vrea să spun că mi-am făcut timp să scriu un articol, dar aș minți. Am trecut la un nivel nou de multi-tasking și la fel cum eu am reușit să mănânc cu ea în brațe, iar soțul meu să pregătească masa cu ea în brațe, acest articol este, la fel, scris cu ea în brațe. Pentru că ei așa îi place, și ce e drept, așa ne place și nouă. Nu suport gândul de a nu fi acolo pentru ea în orice secundă, în special în aceste prime săptămâni și luni. Când ea se adaptează la un mediu cu totul nou. Am citit undeva o comparație foarte grăitoare: este ca și cum tu ai fi singur într-un oraș cu totul nou, fără să cunoști limba, fără bani sau orice posibilitate de a comunica. Pentru ea, noi suntem spațiul sigur.
Mă așteptam să am sentimente foarte puternice, și emoții până la cer, deși în același timp citisem mult despre prima perioadă cu noul născut și posibilitatea de a nu simți conexiunea aceea magică pe care toată lumea o așteaptă. Hotărâsem să nu pun presiune pe relația noastră, și să las lucrurile să decurgă în mod natural, liniștită că vom simți amândouă ce trebuie la timpul potrivit.




Ce a urmat după ce am ajuns cu ea acasă am simțit că a fost... magie. Cu siguranță și hormonii după naștere au avut aportul lor în cazul meu, dar au fost - și încă mai sunt- numeroase momente când stau cu ea în brațe și pur și simplu încep să plâng de fericire uitându-mă la ea. Spun de hormoni, în cazul meu, pentru că aceleași emoții le manifestă și Ionuț. Suntem foarte fericiți amândoi.





Dar aș vrea să scriu despre toata experiența nașterii, așa cum a fost pentru mine.

Inițial, eram setată să nasc la privat, pentru că auzisem doar povești horror despre nașteri în spitalele de stat, despre modul groaznic în care asistentele în special, te tratează, despre condițiile proaste și banii pe care trebuie să îi dai în stânga și în dreapta ca să îți vezi copilul mai repede dupa ce l-ai născut sau banii pe care îi dă tatăl doar ca să intre în spital, să își vadă copilul și soția, înafara orelor de vizită. Informațiile le aveam, bineînțeles, de la prieteni care trecuseră prin aceste experiențe. S-a întâmplat să mi se pară atât de oribil ce mi-a povestit una din prietenele mele mămici, încât am început să plâng în fața ei, spre rușinea mea (spun asta acum, când realizez ce impact au hormonii după naștere. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie în timp ce îmi povestea experiența ei, era ca eu să plâng!).
Nici la privat nu am auzit neapărat de experiențe ”înălțătoare”, dar părea să fie răul cel mai mic. Măcar aveam încredere că dacă plătesc, pot avea pretenții (nu că nu aș plăti o grămadă de bani la CAS, dar asta este o altă discuție).

Așa că m-am orientat spre Medlife, acolo unde aveam abonamentul de la serviciu. Cu ceva timp înainte, am început să îmi caut medic, să întreb prietene despre medici ginecologi și mai multe colege de la muncă mi-au recomandat-o pe doamna Doctor Gavril-Parfene de la Medlife Grivița. Pentru mine, foarte important era ca medicul să fie o persoană caldă, amabilă. Este inutil să spun că era nevoie ca medicul care mi-ar fi urmărit sarcina să fie un bun profesionist, în special din cauza diagnosticului meu de Scleroză Multiplă, ce complica lucrurile.
Mi-am dorit să îmi cunosc medicul cu ceva timp înainte pentru a efectua analize înainte de sarcină și în felul acesta, să mă asigur că nu sunt și alte probleme. Cineva care să fie familiarizat cu diagnosticul meu și care să nu discrediteze din start alegerea mea de a lua doze mai mari de vitamina D-conform unui protocol neagreat în România (pentru care, într-adevăr, se pare că nu există studii publicate, dar din nou, aceasta a fost alegerea mea, în lipsa altei opțiuni mai bune de tratament).
Ulterior, se pare că alegerea mea de a verifica și alte aspecte medicale înainte de naștere a fost una inspirată. Deși nu am simptome, s-a descoperit că am și Tiroidită Autoimună, pentru care a trebuit să iau tratament pe perioada sarcinii. Din fericire, este o formă ușoară dar era important tratamentul pe perioada sarcinii.

Mai târziu, o prietenă cu Scleroză Multiplă, care a născut cu câteva luni înaintea mea, mi l-a  recomandat pe Domnnul Profesor Peltecu, de la spitalul Filantropia. Eram destul de hotărâtă să nasc la Medlife, dar Ionuț m-a convins să luăm în considerare și varianta aceasta. M-a convins, la gândul că dacă apare vreo complicație/urgență, din câte știu, de la un spital privat mă vor trimite oricum la un spital de stat.
Pe parcursul sarcinii, am continuat să o văd pe Doamna Doctor Parfene la Medlife, chiar și după ce m-am hotărât să nasc la Filantropia. I-am spus, bineînțeles, și a acceptat să mă vadă în continuare fără nicio discuție, până în ultima clipă. Pentru mine, a fost un aranjament ideal, pentru că aproape toate analizele și ecografiile erau incluse în abonamentul de muncă de la Medlife, iar Domnul Profesor Peltecu mă vedea lunar. Spre finalul sarcinii, după săptămâna 36, mergeam la control săptămânal la Medlife. Mă duceam cu plăcere la Dr. Parfene, care întotdeauna ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze (pe mine și pe soțul meu, fără care nu mai ieșeam din casă în ultimele săptămâni, pentru că eram foarte dezechilibrată) și informații despre fetița noastră. Așteptam ziua controlului cu nerăbdare. De asemenea, doamna asistentă a doamnei doctor, Cati, a fost întotdeauna foarte amabilă.

O experiență foarte bună am avut și la cabinetul domnului Profesor. De fiecare dată, ne duceam cu o listă de întrebări privind diferite aspecte ale nașterii și ale sarcinii. Cu multă răbdare, ne-a explicat tot ce ne doream să știm și până în ultima clipă, de multe ori ne-am pus întrebarea dacă are să fie totul exact așa cum ne-am imaginat și ne-am dorit noi.
La ce mă refer? În primul rând, când neurologul mi-a spus prima dată că sarcina poate fi considerată și urmărită ca la o femeie fără Scleroză Multiplă, asta incluzând posibilitatea de a naște natural, am început să o iau în considerare. Ce e drept, am crescut cumva cu ideea că la momentul potrivit, voi face cezariană. Mama m-a născut prin cezariană, și îmi amintesc cum spunea că ”așa e civilizat acum”. Apoi, știind că am Scleroză Multiplă, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că va fi posibil. Și totuși a fost. Am fost chiar încurajată de multă lume când am luat această decizie. Nu aveam niciun scop anume de atins, mi-am păstrat o marjă că poate în acel moment, nu va fi posibil și  va trebui să fac cezariană, și am avut mereu în vedere ca final să fim amândouă bine.
Totuși, lucrurile arătau bine. Aida a stat aproape toată sarcina cu capul în jos, parcă pregătită să iasă :)) iar în ultimele săptămâni chiar s-a întors pe o parte, așa cum i-ar fi fost ușor să vină pe lume.
Un alt aspect important pentru noi a fost ca Ionuț să stea cu mine în travaliu și chiar să asiste la naștere (nu era sigur dacă va rezista fără să leșine dar și-a dorit mult și i-a ieșit pană la urmă) iar mai apoi, să rămână cu mine cât timp stau eu în spital. Nu știam în ce stare voi fi, cum mă voi deplasa, și din nou, auzisem multe despre asistente să spunem...”nu atât de serviabile”. Această Scleroză Multiplă a făcut din mine un caz special și am primit confirmarea că va putea rămâne cu mine. Și chiar a rămas.
Probabil cel mai important lucru, și cred că principalul motiv pentru care am ales în final spitalul Filantropia a fost că aici, bebelușul poate rămâne cu părinții în cameră pe perioada internării. Mi se pare vital ca înainte să ajungem acasă cu ea, să ne acomodăm cât de cât. Acolo, dacă ni se părea ceva ciudat sau aveam întrebări, doar ridicam receptorul și în scurt timp o asistentă venea in rezerva mea.

Despre naștere

Am născut vineri, pe 8 Martie. Am primit cel mai frumos Marțișor.
În același timp, cumva lucrurile s-au aliniat. În acea zi, eu și Ionuț trebuia să participăm la un training de Analiză Tranzacționala - erau două zile consecutive și cu o zi înainte anunțasem că vom întârzia puțin dimineața. Am fost la controlul săptămânal la Medlife, eram în săptămâna 39. Pentru că toată lumea se aștepta să nasc până atunci, nici nu îmi făcusem programare. Când am ajuns în fața cabinetului, am aflat că doamna Doctor Parfene era la o conferință, așa că m-a văzut medicul de gardă de la Medlife. Care mi-a spus că am colul deschis și m-a trimis la Filantropia, unde urma să nasc. Aici, domnul Profesor era probabil la aceeași conferință și m-a văzut mâna sa dreaptă, domnul Doctor Botezatu. Dumnealui mi-a și confirmat sarcina în iulie, chiar înainte să ajung la domnul Profesor și atât mie, cât și lui Ionuț, ne-a plăcut foarte mult. În ziua aceea, mi-a spus că rămân la spital.

”Azi naști”.

Cred că am ajuns la spital la ora 12.00, am anunțat că nu mai ajungem la curs, la ora 13.00 eram în sala de travaliu/nașteri (este o sală de o singură persoană, ceea ce m-a bucurat enorm). Pentru că nu aveam contracții dureroase și nici apa nu se rupsese, am primit o perfuzie cu Oxitocină și mi s-au rupt membranele. Nu a fost nimic dureros în asta, nici nu a fost nevoie să fac epidurală. Când am ajuns la dilatație opt, mi-au dat gaz ilariant să inhalez ca să nu simt durerea așa mult. Evident, am început să râd. Ionuț m-a filmat, și este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem.
Am născut la ora 16.45, o fetiță superbă de 3.300g. Domnul doctor Botezatu și cele două moașe, d-na Florentina și d-na Veronica au fost o echipă fantastică, amabilă, cu care am râs mult. După ce au cântărit-o pe Aida, înainte să mi-o pună pe piept, au spus: ”3.300g. Rămâne?” :)). Și astăzi râdem de asta.
Am început să plângem amândoi de emoție când am văzut-o alături de noi, atât de frumoasă și deja părea atât de puternică. Simt că am avut parte de cea mai frumoasă experiență de naștere și nu aș schimba nimic.

După naștere

 

Am stat două zile în spital, pentru a ne asigura că totul este bine cu bebelușa. Am alăptat din prima zi. Modul în care alegi să naști nu este o condiție pentru alăptare, doar că în cazul operației de cezariană, laptele vine în a treia sau a patra zi. Știu că m-ar fi agitat să plec din spital cu copilul pe lapte praf.
Deși nu eram setată pe o modalitate anume de a naște, eram setată să alăptez. Am mai vorbit de riscul de transmitere al Sclerozei Multiple aici, cumva să alăptez este unealta mea magică (în psihologie-Analiză Tranzacțională, acest tip de gândire se numește ”gândire magică”- un mecanism de compensare folosit de Copil pentru a supraviețui în lume). Pentru că în ce privește această naștere, îmi doresc să fac totul diferit față de cum a făcut mama cu mine (ea m-a nascut prin cezariană, nu a putut să mă alăpteze din cauza unei infecții etc).

În sarcină, am citit cartea despre alăptare a Doctorului Newman, care a făcut prima clinică de Alăptare din Canada, așa că în spital am ajuns destul de informată.
Filantropia este un spital ”prieten al copilului”. Cu toate acestea. am fost surprinsă să văd de câte ori a trebuit să refuz laptele praf ca supliment. Mi se spunea că am lapte, că ”suge bine copilul”, dar în același timp, mi se oferea supliment. După ce am citit această carte, dar și pentru că am participat la cursul de puericultură de la Filantropia (un curs foarte complex, cu patru întâlniri a câte trei ore, ținut de una din moașele de la Filantropia și șefa de secție de la neonatologie) am știut mai bine și am refuzat de fiecare dată. Cel mai adesea, laptele praf este drumul cel mai scurt spre a pierde laptele și spre nu mai alăpta. Sunt destul de multe informații, dar de asemenea, din această carte știam de exemplu, că alăptarea nu trebuie să doară în niciun moment, nici măcar la început (contrar credinței populare), iar cauza durerii este o atașare proastă la sân. Așa că mă așteptam să mă învețe cei de acolo cum să atasez corect copilul. Din păcate, mi se spunea că e atașată bine, pentru că ea sugea, dar nu înghițea. După cele două zile în spital am plecat cu răni.
A doua zi după ce am ajuns acasă am chemat un consultant în alăptare, pe doamna Roxana Hristianovici, care mi-a corectat atașarea și mi-a dat un tratament pentru răni, iar în doisprezece ore nu mai aveam deloc dureri.

Acum, Aida are trei săptămâni și este minunată! După o săptămână, deja simțeam și eu și Ionuț că suntem alături de ea de o viață. Nu cred că s-a pus problema de acomodare cu ea, a venit totul atât de natural deși cu siguranță viața noastră s-a schimbat. În bine. În foarte bine <3.
cu Dl Doctor Botezatu

* De fapt, articolul a fost scris în aproximativ o săptămână, câte puțin în mai multe zile, și l-am terminat într-un weekend în care Aida a dormit cu Ionuț vreo două ore.
Cu dragoste,
Florența




duminică, 24 iulie 2016

SM si experienta mea in sistemul medical


Nu vreau sa scriu inca un articol in care cineva se plange de cum merge sistemul medical in Romania.
Realitatea este asa cum este, mi-as dori ca eu personal sa ma pot implica la a schimba ceva, atat pentru mine, cat si pentru altii , care poate sunt in imposibilitate de a se implica, dintr-un motiv sau altul. 

Articolul este despre altceva. Este strict despre experienta mea, fara a acuza pe nimeni, fara a da vina sau a trage pe cineva la raspundere.

Pentru ca recent, am incercat sa reintru in programul national de tratament pentru Scleroza Multipla. Stiam ca faptul ca am decis sa ies din program, acum 4 ani, o sa fie o bila neagra pentru mine ( asa cum fusesem deja anuntata cand am parasit programul: "daca iesi nu o sa mai poti intra din nou/ o sa fie foarte greu". Totusi acum, auzisem ca lucrurile s-au mai schimbat, ca nu mai e chiar ca inainte.
Am revenit la spitalul unde fusesem inscrisa initial, si dupa alte incurcaturi, cam dupa 3 saptamani de la contactul initial, am reusit sa ajung la doctorita care ma avea sub supraveghere initial. Ca sa imi confirme ca nici nu are sens sa depun dosar, pentru ca forma mea de SM este secundar progresiva, si ca oricum comisia nu ma va accepta sa intru in program. 

Nu am luat-o tragic, desi am fost tentata ("super...La 30 de ani pe scurt nici nu se mai merita sa incercam?...). Am inceput totusi sa iau Fampyra pe cale orala, care mi-a imbunatatit mersul. Pana la un nou puseu (cred ca e puseu, nu e foarte grav, doar niste amorteli si parca ma chinui putin mai mult sa merg ca inainte). Acest medicament doar imbunatateste mersul, nu are impact asupra bolii, in general. 

In orice caz... ceea ce m-a determinat sa scriu postarea asta a fost faptul ca , dupa 4 ani in care am evitat spitalele cat am putut,la primul contact cu o doamna doctor neurolog (care nu ma cunostea), m-am simtit -asa cum ma asteptam - pusa la zid.

"De ce ai reununtat la tratament?" "Te-ai gandit ca poate nu era Lyme, ci SM?" "Noi credem ca boala Lyme nu exista".

Intr-un interviu cu profesorul Bajenaru, el a spus ca ok, Lyme exista dar este de fapt foarte rara...

"Prof. dr. O. Băjenaru: Nu că nu vor s-o recunoască. Boala Lyme există! Este o boală rară. Există în Europa, inclusiv în România, criterii pentru diagnosticul bolii Lyme. Şi, respectând aceste criterii, Lyme este o boală foarte rară. Sunt oameni care, din păcate, sunt incompetenţi din punct de vedere medical, şi îmi asum acest risc, deşi sunt oameni care au diplomă de medic - unii chiar specialişti - care au interese comerciale, sau au ei nişte idei personale, dincolo de orice dovadă ştiinţifică, de orice ghid, şi nu vor să recunoască această mare diferenţă. Trebuie să respecte criteriile şi nu imaginaţia lor! Boala există şi, când avem de-a face cu ea, o tratăm! Dar este mult mai puţin frecventă." - http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/prof-dr-ovidiu-bajenaru-scleroza-multipla-actorul-care-poate-mima-orice-alta-afectiune-neurologica-719301.html

In cazul meu cred ca a fost vorba de altceva. Si din cauza asta sunt furioasa acum. Ok, acum 8 ani de tratament pentru SM , cumva , am fost diagnosticata cu Lyme, Si nu, nu m-am luat dupa primul medic care mi-a spus asta. Nu am renuntat la tratamentul pentru SM de la mine putere. Am facut multiple teste, am fost pana in Germania, si cand ai 5 confirmari din 5 locuri diferite, te gandesti ca poate, pana la urma , nu e Scleroza Multipla. 
Da, as fi vorbit cu neurologul meu despre asta. Daca ar fi avut vreodata timp pentru mine. Nu acuz pe nimeni, sunt constienta ca are sute de pacienti, vad cum de fiecare data cand apare pe holurile spitalului, pe langa mine, mai sunt inca cel putin 5 pacienti care roiesc in jurul ei. Am apreciat intotdeauna rabdarea cu care vorbeste cu fiecare in parte, atentia pe care o ofera fiecaruia. Timp de 1-2 minute. Dar pentru acele 2 minute, eu trebuia sa imi iau liber de la job o zi, ca sa stau sa astept pe holuri, sperand nu numai ca o sa apara, dar ca pana la urma, o sa vorbeasca si cu mine. Pe langa asta, recunosc ca am fost furioasa ca nici macar nu mi-au sugerat vreodata sa ma testez pentru Lyme. Poate cine stie? Atunci, cand eram convinsa ca este Lyme, imi parea incredibil cum in 8 ani de zile, timp in care ma vedeau o data pe luna cand ma duceam dupa tratament, nu s-au gandit o data sa imi spuna sa ma testez. Asta credeam atunci.

In momentul in care am fost diagnosticata cu Lyme, iar un alt medic neurolog mi-a spus ca nu crede ca este  vorba de SM, ci de Lyme (pentru ca am trecut prin atatia doctori, am cerut atatea pareri, nu sunt eu in masura sa judec care a fost sau nu competent), normal ca am renuntat la tratament fara sa ma uit inapoi. 
Am fost tentata sa renunt pur si simplu. Doar la gandul ca poate nu e scleroza multipla. Ca poate nu am o boala incurabila. Ca poate o sa ma vindec, iar intr-o zi nu o sa ma mai trezesc dimineata cu reflexul de a-mi verifica daca pot sa imi misc degetele de la picioare. Cu toate astea, consider ca decizia mea nu a fost una pripita. Pana la urma ok, este scleroza multipla. Dar nu sunt doctor, si nu aveam de unde sa stiu asta. La momentul respectiv, eram o pustoaica de 26 de ani, si pentru prima data, nu mai imi era rusine ca am o boala incurabila. Pentru ca urma sa ma fac bine. Si eram dispusa sa trec prin iad ca sa ajung acolo. 

Acum, dupa 4 ani, analizele de Lyme repetate arata ca nu mai am Lyme, dupa perioade intense de antibiotic. Simptomele mi s-au inrautatit, si au aparut si noi leziuni. Iar cand m-am intors la spital, mai ca nu mi-au spus peste tot ca sunt proasta ca am facut asta. Naiva ca am crezut ca ar putea fi Lyme. Serios??

In alta ordine de idei, poate fizic nu sunt mai bine (cu siguranta!). Insa o spun cu din toata inima... ca sunt mandra de mine, de cum am gestionat perioada asta. Viata mea, asa cum era, s-a schimbat mult in bine. Poate ca nu as fi ajuns niciodata sa fac aceste schimbari fundamentale, daca nu aveam perioadele pe care le-am avut , atat de rele.Daca nu as fi ajuns intr-un punct atat de jos, in momente atat de groaznice, incat sa ma "oblige" sa imi indrept atentia si catre lucruri pe care nu le considerasem niciodata inainte.

La asta ma refer cand spun ca sunt recunoascatoare pentru Scleroza Multipla. Daca nu as fi avut anii acestia de pauza de tratament, iar starea se inrautatea incet-incet, lasandu-ma oarecum sa imi continui viata asa cum era ea, cu mici perioade de groaza atunci cand mai aparea un nou simptom, nu as fi ajuns sa ma gandesc macar sa ies din starea de victima, in care toate lucrurile nasoale "mi se intampla, fara ca eu sa pot face nimic". In plan psihologic clar, au fost si sunt multe lucruri pe care le pot face, si chiar si in plan fizic, doar prin schimbarea dietei, prin mentinerea unui stil de viata sanatos, miscare etc, sunt lucruri pe care le pot face EU, fara sa astept un medicament minune sau o solutie magica. (daca vin si astea, cu atat mai bine! :) 

Mi-as dori sa nu se mai confrunte nimeni cu situatia asta...
 Cu dragoste,
Florenta