Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 25 noiembrie 2013

faza...


Mi-am mai revenit dupa festival...aparent si emotiile pozitive ma afecteaza. M-au afectat. Destul de rau.

Mi-am revenit, incet incet. Am inceput sa imi revin cu acupunctura cu venin de albine. Acum insa sunt amortita :( Pe partea dreapta, piciorul drept si merge in sus , mai incolo de abdomen.Nu sunt foarte panicata. Asta pentru ca totusi merg. Nu bine, e departe de a fi normal, dar, desi nu sunt bine cu niciunul din picioare ( in ultimele luni nu am mai avut simptome pe piciorul stang, am crezut ca s-a vindecat, dar dupa festival m-a lovit in forta...) totusi merg - reusesc sa merg pana la magazin la bloc, sa ma mai fatai putin.

Incerc sa ma mentin pe o linie de plutire, cred ca nu stau asa rau psihic, aparent mai pot sa o duc, dar mi-e frica sa nu fie doar o aparenta si sa izbucnesc la un moment dat. Mama e in spital...dupa muulte operatii de acum cativa ani ( cancer ) in ultimul timp a fost bine, dar tot face ocluzie intestinala. Incerc sa nu ma gandesc la asta, momentan nu se stie nimic. In weekend am fost la ea, si imi spunea senina ca saptamana asta mai are investigatii de facut, sa vada daca se opereaza. " Cat s-o mai putea opera, cand nu...asta e boala". ......... ce ar trebui eu sa simt, sa gandesc si sa spun la asta? E mai bine sa infrunt asta, sa plang, sa vorbesc despre asta ( si cu cine sa vorbesc, astfel incat sa nu ma lase sa pic in disperare), sau sa aman sa ma gandesc, ca o sa treaca de la sine?

Sunt cam pierduta..si confuza..nu stiu daca sunt bine sau nu.nu stiu daca sunt deprimata sau nu, nu imi dau seama. Mi se pare uneori ca sunt ok, dar ma bufneste plansul alteori din te miri ce. Am vazut de exemplu un filmulet dragut. Undeva un SUA s-a facut un fel de exercitiu, s-a amenajat un loc ingradit , ca un fel de cada mare, umpluta cu bile colorate. Deasupra eu era un mesaj care ii incuraja pe trecatori sa intre in cada cu bile. Pe fiecare bila erau ca niste porunci, astfel incat cele doua persoane din cadita sa interactioneze. De exemplu: aflati ceva ce ai in comun cu persoana de langa tine ( erau doar cate 2 persoane)... La un moment dat, erau o pustoaica si o tipa pe la 30 si ceva de ani. Din una in alta, tipa respectiva a spus ca a fost in US Navy...si ca are scleroza multipla. Totul a fost foarte dragut pana atunci. Cand m-a busit plansul. Nici macar nu pot sa explic de ce. Pur si simplu. Cred ca asa reactionez cand aud de asta. Si nu stiu ce inseamna asta, nu imi dau seama ce e in sufletul meu, ce umbre, ce emotii...

Si chiar ma intreb uneori daca o sa ma mai fac bine. Vreodata. Si dupa aia realizez ce gandesc , si imi dau seama ca trebuie sa imi scot prostiile din cap, ca asa nu o sa ma fac bine. dar e asa usor sa aluneci pe panta asta.
Si imi repet iar lucrurile pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare, ca totusi puteam sa fiu mult mai rau, ca mama putea fi mult mai rau, ca acum e cineva langa mine , cu care pare ca ma inteleg bine (de doua luni doar...dar e un record pentru ultimii ani!). Sa multumesc pentru jobul meu ( da, eu am muncit ca sa ajung aici, dar oamenii cu care lucrez sunt cei mai buni si de multe ori mi s-a parut ca nici nu ii merit). Sa multumesc pentru prietenele si prietenii mei, care stiu ca fac eforturi sa ma inteleaga si sa ma binedispuna cand simt ca nu sunt bine.
Multumesc ca vine Craciunul si o sa fac tot posibilul sa fie un Craciun memorabil.
Dar acum doar vreau sa plang...si sa fie cineva, care sa ma tina. Dar sunt nebuna ...acum chiar are cine, doar ca nu il las. Sambata, dupa discutia cu mama, nu m-am mai abtinut, chiar nu am mai putut. Si chiar voiam sa plang. Si atunci a fost langa mine. Doar ca in continuare cred ca nimeni nu poate sa faca asta o perioada mai lunga. Nu e fun sa ajungi acasa la cineva deprimat, care boceste. Asa ca incerc sa ma mobilizez, sa ma gandesc ca am fost si mai rau si a trecut, si ca o sa treaca si acum.
Si ca astea sunt ultimele fortari ale bolii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu