Nu m-am gandit prea mult la asta, ma bucuram asa "pe nesimtite", si mi-am dat seama ca urmez aceeasi cale, acelasi script, daca fac asta, si nu e ok :)
Sa fiu mai explicita: ma simt foarte bine azi. Si de fapt, ma simt bine de ieri, dar abia acum mi-am recunoscut asta. Pentru ca, din nou,aveam ideea ca "daca te bucuri prea mult, ceva rau urmeaza sa se intample".Si nici macar nu constientizam asta. Pana acum.
Aceasta credinta, mostenita de obicei de la parinti, este o piedica in a simti bucuria deplina. Asa ca m-am decis sa ma bucur de orice, si sa nu mai cred in "superstitiile" mostenite.
I-am dat mesaj terapeutei mele Bowen, care imi este mereu aproape , si simt nevoia sa ma bucur alaturi de ea. Indiferent daca este doar o faza, si poate maine nu o sa mai imi fie bine, sau asa bine, imi dau voie sa ma bucur de azi si de acum. Indiferent ce va urma, sunt pregatita si este irelevant oricum. Asta nu va fi o piedica in calea bucuriei mele de astazi. Bucuria trebuie traita din tot sufletul, fara griji marunte "ca daca...nu o sa dureze/dupa aia o sa fie mai rau etc..". Stiu ca nici eu nu am facut asta pana acum, dar aparent credintele "ca daca" nu m-au ajutat. Este vorba de credinta copilului din noi, "ca daca nu ma bucur suficient, nu o sa fie mai rau". Fals. Este o superstitie proasta in care decid sa nu mai cred.
Vorbeam cu prietena mea pe chat acum. Ieri a trebuit sa mai merg la spital, m-au trimis de la comisia de handicap sa mai iau niste acte de la medicul neurolog si prietena mea a fost cu mine. Data trecuta cand am fost, tot ea a fost, si intr-adevar, ziua aia mi s-a parut un chin. Am asteptat cam 3-4 ore dupa doctorita sa imi scrie un referat, nu mai puteam sa stau in picioare... La un moment dat am inceput sa plang in timp ce asteptam, nu ma baga nimeni in seama, nu ma simteam ok. Si voiam sa plang. Un barbat, care isi astepta sotia, pe la vreo 40-50 de ani, imi spune ca trebuie sa fiu puternica, sa nu ma las, ca ma doboara boala. L-am ascultat, sunt sigura ca era bineintentionat, doar ca nu asta cred. Daca vreau sa plang, o sa plang.
Oricum, alaltaieri, cand stiam ca urmeaza sa mai merg la spital, am decis sa imi schimb perspectiva. Ok, nu o sa mi se mai para un chin sa merg la spital. Nu o sa mai am de asteptat atat, si chiar daca o sa am, sunt cu prietena mea, oricum ne vedem mai putin in ultimul timp, nu e ca si cand nu avem ce vorbi (daca nu era ea, as fi citit, sau gaseam alte solutii).
Mai mult de atat, eram ingrijorata ca data trecuta cand m-au chemat la comisia de handicap, pentru ca data nu fusese trecuta initial de catre medic si a fost adaugata ulterior, cu alt pix, au cerut parafa medicului pe data, dar cand am plecat de acolo, nu mi-au dat referatul. Ce-i drept, si eu am uitat, nervoasa ca ma chemasera la comisie sa imi ceara noi indicatori pe referat, cand puteau sa actualizeze site-ul si as fi stiut dinainte, fara sa mai fie nevoie de atatea drumuri.
Dar nu putem controla ce fac ceilalti.Nici ce am facut noi in trecut. Asa ca nu are sens sa ne facem griji, sa ne gandim la ce s-a intamplat, si cum era daca am fi facut altfel. Ceea ce e putem face acum este sa ne gandim la o solutie in conditiile date: am sunat la comisie, m-am dus sa iau referatul, cu care m-am dus la spital ieri, pe care s-au facut noile adaugiri cerute si mi-a pus noua parafa. Alternativa era sa stau sa ma ingrijorez ca o sa ma trimita inapoi cu referatul, daca se intampla, mai faceam inca un drum la spital si se prelungea perioada de eliberare a cerificatului de handicap. Si in perioada asta m-as fi ingrijorat in continuare, iar dupa aceasta perioada, ma enervam ca iar ma pun pe drumuri. Si tot ei erau de vina. Ca ma puneau pe drumuri. Cand eu puteam sa fac ceva sa evit asta inainte sa se intample dar nu o faceam pentru ca era un drum in plus la comisie de facut. Dar a fost un drum in plus care m-a scutit de in primul rand de ganduri si griji, apoi, eventual de inca un drum la spital si inca unul la comisie. Iar linistea mea psihica este mai importanta oricum.
Asa ca ieri, am fost foarte bine dispusa la spital, pregatita sa accept orice s-ar intampla, oricate ore ar trebui sa stau si orice as avea de facut. Si culmea, in jumatate de ora am terminat, iar in drum spre munca m-am oprit si la comisie si am lasat documentele.
Ce am invatat eu din asta: in loc sa ma ingrijorez, mai bine actionez cu ce e de facut, accept ceea ce se poate intampla ,care nu depinde de mine si fac ceea ce depinde de mine :)
Si astazi ma simt mult mai bine :)
Cu dragoste,
Florenta
Am avut si eu problema asta, nu reuseam sa ma bucur pentru ca, in fundal, simteam amenintarea difuza a unei nenorociri viitoare. In cadrul terapiei mi-am dat seama ca aceasta amenintare era legata de sentimente negative ingropate in subconstient (si nu numai, chiar si in corp) si de care m-am eliberat devenind constienta si lasandu-le sa existe (acceptandu-le si exprimandu-le).
RăspundețiȘtergere