M-a inspirat o carte pe care o citesc acum " Not to worry", scrisa de doi dintre autorii mei preferati, de care am mai mentionat in blog, Mary si Bob Goulding (dintre parintii Analizei Tranzactionale)
Unele griji pe care le avem apar ca urmare a unor traume reale, suferite la un moment dat, pe care le caram cu noi in viata actuala. Exact cum mi-am dat seama ca faceam eu, si de multe ori ma simteam complesita de orice mic lucru aparea, care pentru mine era ceva in plus, nu doar un nimic pe langa tot ce s-a intamplat.
Grijile pentru mine pot fi de orice natura: ingrijorare ca trebuie sa merg singura noaptea/seara pe strada (dupa ce o persoana a fost agresata/jefuita), griji cand lucrurile merg prea bine (ca la un moment dat o sa se echilibreze si se va intampla ceva foarte rau), griji cand lucrurile nu merg bine si ma astept sa apara si alte probleme etc.
Ce am realizat in primul rand este ca toate aceste griji sunt ne-relevante. Faptul ca ma ingrijorez nu o sa ajute cu nimic, asta este o credinta "magica", mostenita de cele mai multe ori de la parinti, ca daca ma ingrijorez, asta o sa ma apare de ce se poate intampla in realitate. In Analiza tranzactionala, copilul din noi este cel care crede in magie, si cum mentalitatea asta e ceva transmis de la parinti, probabil ne-a fost insuflat cand eram copii iar parintii nostri erau oamenii "mari", atotputernici, de care eram dependenti. Acum sunt adulta, stiu ca magia nu exista, iar grijile nu pot preveni ceva rau sa se intample. Daca se intampla, se va intampla indiferent daca imi fac sau nu griji. Intre timp, grijile ma impiedica sa ma bucur de viata ( credinte ca "daca nu sunt prea fericit, nu o sa se intample ceva rau" ).
In cazul in care traume chiar s-au intamplat, este alta poveste. Uneori este nevoie de mai mult timp sa depaseasc trauma, ceea ce este ok. Total gresit si nefolositor este sa "trec repede peste", pentru ca acest "repede" inseamna doar ca am bagat totul sub pres, am ascuns trauma intr-un loc adanc in subconstient, si ma va afecta chiar daca nu imi dau seama.
Un alt punct important este sa nu am altfel de griji , de genul "si daca...". "Si daca" -if only, este o alta credinta magica, de a putea schimba trecutul. "Daca nu as fi umblat noaptea,nu m-ar fi agresat" (chiar mi-a fost furat telefonul destul de brutal in drum spre casa, la un bloc distanta de scara mea, si de multe ori m-am gandit ca daca as fi ajuns acasa pe lumina... era 9 seara!iarna e intuneric de la 4-cu toate astea mi-e frica in continuare sa merg singura seara dupa episodul cu pricina), "daca as fi mancat mai sanatos, nu ma mai simteam asa rau", "daca as fi convins-o pe mama sa nu mai fumeze, ar mai fi trait" etc.
A fost foarte important cand am realizat ca pe langa faptul ca nu pot schimba trecutul, nu am nicio putere in actiunile celor din jurul meu. Nu este vina ta, a mea, ca am avut nevoie/ am vrut sa merg noaptea/seara, si un psihopat m-a agresat .
In concluzie, gandurile/grijile care incep cu "daca as fi/n-as fi" sunt inutile, o risipa de energie care ar putea fi folosita pentru vindecarea traumei in loc. Ce s-a intamplat, s-a intamplat, si nu se poate face nimic pentru a schimba asta.
Eu recunosc ca mult timp dupa accidentul de masina ma torturau gandurile noaptea cu "daca nu as fi schimbat banda", "daca nu as fi semnat procesul verbal", "daca as fi acceptat sa vorbesc cu cineva din familie la telefon".... Pe langa faptul ca era prea tarziu oricum, gandurile astea ma impiedicau sa depasesc momentul accidentului.
Am mai realizat ceva. O greseala pe care o faceam, nu ma ajuta nici pe mine, nici pe cei cu care vorbesc. Cand mi se intampla ceva neplacut, modul meu de "a trece peste" era sa ma gandesc la persoane care sunt in situatii mult mai grave decat mine, si astfel sa nu mai imi plang de mila.
In acelasi mod, cred ca insuflam asta si prietenilor mei care se confruntau cu situatii mai rele/traume din trecut/pierderi. Si asta nu e ok.Din contra. E total irelevant ce a patit altcineva/ce se intampla in lume/ce boli au altii, si nu are nicio legatura cu ce mi se intampla mie acum. De fiecare data cand o sa mai am ganduri de felul asta, abordarea corecta este "Si ce daca". Bineinteles ca imi pare rau pentru oricine, si orice nenorocire, dar acum a mea e mai importanta. In buddhism, compasiunea se intelege ca, in primul rand , compasiunea fata de sine, si apoi compasiune fata de cei din jurul nostru. Daca suntem egoisti cu noi, nu putem fi darnici (in adevaratul sens al cuvantului) cu altcineva. De aici porneste iubirea de sine.
Daca ai o trauma, important e cum o rezolvi tu, ce simti tu, indiferent de cum altcineva a tratat o situatie similara
<<As you confort yourself, let yourself feel. Weather you see yourself as brave or just a normal human being, you have a right to feel what you feel, to acknowledge to yourself that your experience was awful to you, and to be gentle to yourself as you help yourself recover emotionally>>.- Mary Goulding, "Not to worry"
Evenimente traumatizante sunt in mod special mai grele pentru cei duri, care nu se exprima, nu isi exprima tristetea, furia etc. Daca suntem tristi, sa plangem. Daca suntem furiosi, sa urlam, sa batem in perne. In primul rand, sa ne identificam emotiile reale, si sa le scoatem la iveala.
Moartea cuiva, de asemenea, poate fi o trauma pe care sa nu o depasim toata viata. Sa o depasim nu inseamna sa uitam persoana respectiva, sa blocam amintitile cu ea. Inseamna sa ne traim viata stiind ca a fost o parte important din ea, iar noile decizii pe care le vom lua sa fie independente de acest eveniment.
Normal ca mai plang dupa mama, normal ca imi lipseste, ca as fi vrut sa fie langa mine cand ma marit, cand o sa am copii (daca, vreodata! ). Dar ea voia numai lucruri bune pentru mine, iar faptul ca pe mine ma darama orice aparea, pentru ca in sufletul meu eram tandari, nu ajuta pe nimeni. La un curs de psihodeama, am facut un exercitiu, care m-a ajutat, si ceva similar sfatuiesc si autorii in cartea lor.
Este de fapt un exercitiu de imaginatie, care se poate face cu un terapeut sau chiar singuri. Este o "conversatie" pe care sa o avem cu persoana care nu mai este langa noi, in care sa exprimam exact ce simtim (tristete, furie ca a plecat de langa noi, sa ii multumim pentru ce ne-a invatat etc). Pentru mine a fost destul de revelator, recomand workshopurile de psihodrama, in mod special pentru ca terapeutii creaza un decor sugestiv, si faciliteaza realizarea "dialogului".
De asemenea, foarte de ajutor poate fi "un ascultator empatic" Cineva care sa nu dea sfaturi, sa nu schimbe subiectul, care nu vorbeasca de altcineva care a avut aceeasi problema. Poate fi un prieten bun, un terapeut, un preot.
Ceva similar se recomanda si in cazul divorturilor, despartirilor, o "conversatie" imginara cu partenerul, in care ai ocazia sa spui ce ai pe suflet, fara sa fii intrerupt si escaladat intr-o cearta, sa subliniezi lucrurile bune pe care le-ai invatat, dupa care sa spui "La revedere"
.
In cazul bolilor, se pot purta "dialoguri" cu organele afectate.
Eu personal, multumesc picioarelor mele atunci cand reusesc sa merg undeva, le cer scuze cand sunt obosite pentru ca am tras de ele. Este un inceput la iubirea de sine, de corpul tau, asa cum e el.
Cu dragoste,
Florenta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu