Cum mi-am dat seama ca de fapt, sunt fericita

Din punct de vedere fizic, a fost clar cea mai grea perioada de pana acum. Nu vreau sa pun accent pe asta, dar pe scurt, azi si ieri am fost la examen in carucior. Prin casa merg cu cadru, abia de ieri am inceput sa imi misc glezna stanga , azi parca nu mai imi tarsai asa mult piciorul... Peste toate, cred ca imi revin incet incet.

Dar da... a fost o perioada groaznica. Sunt optimista , si in acelasi timp nu vreau sa colorez totul in roz. Ceea ce se intampla este real, mi se intampla, imi accept asta. Mi-am acceptat in perioada asta sa plang, sa urlu de disperare singura acasa, si in acelasi timp sa ma gandesc ca asta am nevoie sa fac acum, si ca am incredere in corpul meu. Poate nu o sa imi mai revin cum eram acum 7-8-9-10 ani, dar acum imi este suficient sa ma trezesc dimineata si sa simt ca pot sa misc putin glezna. Si maine, cand o sa ma trezesc, o sa fie si mai bine.

Fericirea, asa cum stiam, nu vine singura. Eu cred ca eu sunt responsabila de ea, eu mi-o creez. In ultimele doua saptamani, cand instinctiv imi doream sa dorm pana o sa treaca perioada asta, m-am tinut totusi conectata la realitate prin ...pur si simplu,unele tehnici. 

Cand ma trezeam dimineata, desi simteam ca lucrurile nu stau asa cum ar trebui in corpul meu, cautam motive pentru care sa fiu recunoscatoare: ca pot totusi sa ma dau jos din pat. Ca pot sa ma duc la baie singura. Ca pot sa merg cu cadru (desi acum am scaun, vreau totusi pe cat posibil sa imi folosesc functia, macar in casa). Ca deja din a doua zi in puseul asta, m-am chinuit si am reusit sa fac putina yoga. 

Sunt recunoscatoare pentru prietenul meu, pentru prietenii nostri (care au mai venit la noi, care ne-au mai spalat vase <3 ), pentru toata lumea care ma suna doar sa ma intrebe ce mai fac, cum mai sunt :). 

Pentru ca ieri, dupa examen (dupa ce m-a dus la examen), Ionut m-a dus si la bazin sa inot (dupa 2 saptamani de pauza, din cauza racelii), si a stat acolo sa ma si ia, sa ma duca in brate pe scari la bazin etc. 

Si se intampla lucruri minunate:

Inca in stadiul de proiect, o alta bloggerita minunata ( SmartChoice ) m-a invitat sa ma implic social, activ, intr-o organizatie si comunitate (mai multe despre asta mai  tarziu). 

Imi apar ajutoare neasteptate din locuri neasteptate, persoane pe care nici nu le cunosc se gandesc la mine, de pe alte continente.

Momentan, mi se pare ca fac fata cu brio sesiunii acesteia (ma rog, au fost doar 2 examene pana acum, dar oricum :) )

Continui sa invat analiza tranzactionala si sa merg la cursuri un weekend pe luna si ador! Noi cunostiinte imi deschid noi si noi perspective, pe care imi doresc sa le pot folosi mai departe ca terapeut. Si in plus, grupul este deosebit, si ii iubesc pe toti atat de mult!

In final, astazi dupa examen, o zi minunata afara, am petrecut-o la o terasa in parc cu prietenul meu. Si a fost minunat. 

Pentru ca mi-am dat seama ca am reusit sa ma bucur de momente frumoase, de o zi frumoasa intr-o companie frumoasa in ciuda tuturor limitarilor pe care mi le impune boala in momentul asta. Si am mai realizat ca acum 12 ani desi aveam mai multe lucruri pentru care sa fiu recunoscatoare decat au multi altii, inclusiv sanatate, putere de dans, o mama si un tata, oftam mereu dupa altceva: un job mai bun , un iubit etc, fara sa imi dau seama ca motivele pentru care nu eram fericita din plin puteau fi schimbate, reinterpretate de sufletul meu si atat.

Cu dragoste,
Florenta