Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta perspectiva. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta perspectiva. Afișați toate postările

luni, 31 decembrie 2018

Schimbări și entuziasm pentru 2019

2019 mi-a rezervat o mulțime de schimbări. Dintre toate, cea mai importantă, de departe, este nașterea fetiței noastre. Mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la asta. Mă emoționez cu fiecare pumn, picior, cot pe care mi-l dă :)). Sunt așa îndrăgostită de ea și fericită doar când îi spun numele. 
 Campanie ”Sănătate ca în Europa”. Foto Credit: Cornel Brad

Îmi doresc, și ne dorim să ne continuăm planurile. Habar nu avem cum va fi, așa că nu am luat nicio decizie fermă în legătură cu asta. Știm sigur că Aida va fi prioritatea, și pornim cu gândul că de acum încolo ea va fi parte din viața noastră. Am citit ceva foarte interesant într-o carte pe care am primit-o cadou de la nașa noastră și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult sens face (în momentul ăsta, nu știu cum va fi când va fi aici ea). Și anume: copiii nu își doresc să devină centrul universului nostru, ci să ne trăim viața iar ei să fie parte din ea. Să fie alături de noi. Studiind psihologia, stadiile de dezvoltare ale copilului (pe care voi avea ocazia să le urmăresc în practică), realizez că va fi o călătorie pe care o vom face amândouă. Mai mult de atât, vor fi lecții pe care le vom învăța toți trei, în fiecare zi. Unii despre alții, în contexte neașteptate. Mă aștept și la conflicte între noi, și la oboseală, chiar mă gândesc cu groază la nopți nedormite, în special când știu cât de importantă e odihna pentru mine.
Am și acum nopți în care mă trezesc pe la patru dimineața și timp de o oră sau două nu reușesc să adorm. În general, după încercări de a adormi la loc timp de minim 30 de minute, mă ridic și îmi fac un ceai de tei, după care mă simt mai trează ca niciodată :)). Așa că s-a întâmplat să îmi deschid laptopul, să lucrez ceva, sau să gătesc ceva, sau să mai mă uit la vreun serial. După care, după vreo două ore mi se face somn, și mai dorm cam o oră.
Problema cu asta este că după această pauză mă trezesc foarte obosită, iar ziua următoare sunt buimacă și simptomele datorate Sclerozei Multiple mi se înrăutățesc. Iar asta este cea mai mare frică pe care o am. Că din cauza oboselii, să nu pot avea grijă de ea așa cum îmi doresc.
Și da, știu că Ionuț va fi acolo, și că va fi un copil căruia nu îi va lipsi nimic, iar asta mă liniștește foarte mult. 
 
 
Îmi imaginez, pe măsură ce scriu asta, alte mămici care au avut deja experiențele noului născut, și creșterii unui copil, Care poate mi-ar spune - sau chiar mi-au spus deja, că visez, crezând că voi putea face altceva în primul an (cel puțin) înafară de copil. Sincer, habar nu am dacă voi putea să îmi continui formarea în Psihoterapie -Analiză Tranzacțională anul ăsta (pentru al cincilea an), deși știu că am suportul lui Ionuț și trainerului meu (care a mai avut studente -nu în România, încă! ce au venit în primele luni cu bebelușul la formare, au alăptat acolo etc). Nu știu dacă voi reuși să fac asta, dacă voi avea energie, dacă îmi voi mai dori. Știu că acum nu o exclud.
Nici nu știu dacă îmi voi mai dori să fac altceva înafară de bebelus anul acesta. Asta îmi doresc acum și știu că orice voi alege să fac, mă voi asigura de acum încolo, că și ei îi va fi bine. 

Peste schimbările care mă așteaptă, Crăciunul și perspectiva unui nou an mă și întristează. Nu știu dacă acum, mai mult ca oricând, voi simți absența mamei mele și mai intens. Îmi dau lacrimile când mă gândesc de câți bebeluși a avut ea grijă când lucra în pediatrie ca asistentă medicală, și că nu va fi aici când se va naște nepoțica ei. Că nu îi va spune ”bunica”.
Că tata nu va fi aici să o privească pe fetița noastră așa cum se uita la mine, cu drag, cu ochii aproape în lacrimi de emoții, și eu neînțelegând ce îl emoționa.
Din nu știu ce motiv, iarna îmi amintește și mai mult de ai mei. Probabil pentru că am iubit mereu iarna, și zăpada, și Crăciunul, pe care ai mei le-au făcut atât de speciale. Iar amintirile când tata mă ducea cu sania și mergeam să luăm brad, sau când mergeam cu mama la munte cu trenul, de dimineața până seara și făceam trasee până la cabana Trei Brazi sunt atât de vii și prețioase.

2018 mi-a oferit multe, atât în plan personal, cât și profesional. 
Anul acesta am făcut călătoria visurilor mele, în Africa.
Boulders Beach - plaja cu pinguini in libertate
În Grădina Kirstenbosch-Cape Town
 
Relații cu apropiați s-au schimbat, unele le simt îndepărtându-se, nu știu dacă doar pentru o perioadă sau pentru că asta se întâmplă când lucrurile se schimbă, pur și simplu. Este dureros, încă mă zbat să accept asta, și sunt conștientă că absolut orice relație este formată dn cel puțin doi. Unele s-au consolidat,  și am realizat că de multe ori, o perspectivă comună poate crea sau reînnoda relații, și sunt recunoscătoare pentru asta.
Ca și psihoterapeut, lucrurile progresează. Mă simt foarte mulțumită cu ce am realizat anul acesta, și simt că mă apropii din ce în ce mai mult de ceea ce îmi doresc să fac în continuare. Am obținut Atestatul de Psihoterapeut, iar în ianuarie am interviul la Colegiul Psihologilor.
Mulțumesc tuturor clienților mei că îmi oferă acest privilegiu de a fi parte a călătoriei lor, mulțumesc tuturor persoanelor care m-au făcut parte din proiectele lor și tuturor celor care îmi citiți blogul.
Normalitate în Dizabilitate - Prezentare Universitatea Bucuresti, Fac. Psih. si Stiintele Educatiei. Multumiri Prof. Aneta Feldman

Este copleșitor când văd impactul fiecărei postări sau când primesc mesajele voastre private și vă sunt recunoscătoarea fiecăruia!
Vă doresc un An Nou perfect pentru fiecare!
Cu dragoste,
Florența


luni, 25 septembrie 2017

Cineva m-a inspirat sa scriu asta




Arati perfect. Esti asa frumoasa, si daca nu ar fi unele momente in care surprind in privirea ta tristete, pe care o incerci sa o ascunzi, nici nu mi-ar trece prin cap ca in corpul tau se intampla altceva. Ceva care zguduie. Care te zguduie. Si pare ca abia respiri. Ascunzi ce ti se intampla, sa para totul natural, si sa nu isi dea nimeni seama.

Dar eu stiu, pentru ca si eu am fost acolo.

Respira… 

Sunt acele momente in care te gandesti ca daca nu respiri, lacrimile nu vor iesi la suprafata, si nimeni nu o sa te vada plangand. O sa iti pastrezi imaginea de fata vesela, zambitoare, si o sa plangi tu mai incolo… cand esti singura. Important e sa treci de momentul asta.

Cand simti ca nu mai ai echilibru, sau ca nu mai vezi bine, sau ca nu nimeresti neaparat cana de cafea cand vrei sa pui zahar. Orice dezechilibru poate atrage privirile asupra ta. Si nu vrei. Sa astepte pana stai jos macar. Atunci , vei putea sa te concentrezi pe altceva, si poti incepe sa razi si sa glumesti din nou.

Eu am dus-o asa cam 7 ani. Dupa 7 ani, am reusit sa imi fac curaj sa le spun prietenelor mele. Recunosc, poate daca nu ar fi urmat 3 ani de psihoterapie, nici acum nu as fi fost comfortabila sa vorbesc despre asta. Dar procesul meu asa a fost. Ani in care au fost si pusee mai grave, dar si experiente frumoase, in care am decis sa ies din zona de comfort, lectii pe care mi le-am asumat, pentru ca in final, stiu ca nu am nicio putere in fata sclerozei multiple. Mint. Puterea mea sta in mintea mea. Asta am crezut mereu. 
Doar ca abordam dintr-o perspectiva care pentru mine nu a functionat. 

Perspectiva “care pe care”.

Apoi, m-am decis sa o iau de mana (pe ea, pe Scleroza Multipla), si sa vad ce vrea de la mine. In cartile de Analiza Tranzactionala am citit transcripturi de psihoterapie, in care bolnavul vorbeste cu boala. Iti imaginezi ca tu stai pe un scaun, boala pe un scaun, si asta e momentul tau, in care o intrebi “Ce dracu vrei de la mine?”. Sau poate nu esti furios, esti doar curios? Mai poti sa inviti pe scaun si alte parti din tine, piciorul care te supara, mana amortita etc. Eu nu am facut niciodata asta in psihoterapia mea individuala, dar am avut ocazia sa o fac cu un client, si este foarte powerfull. Pentru ca boala “iti raspunde”.
Ce a vrut de la mine? Sa invat. Sa schimb lucruri. Sa descopar. Sa ma bucur mai mult. Si da, viata mea s-a schimbat. Radical as putea spune.
Si acum, cand ma uit in spate, imi dau seama ca in momentele acelea imi traiam viata timorata, cand de fapt nici nu conteaza ca unii colegi de munca, sau doamne pe strada
                                                   gandesc despre mine ca “saraca”.
Eu acum stiu. “Saraca” are alta treaba acum, si nu are timp sa simta mila celor care isi doresc sa simta asta. Fiecare simte ce alege sa simta, eu nu pot controla asta, asa ca mai bine vad ce pot sa face eu, pentru mine si cei din jur.
Si doresc tuturor celor care sunt in situatii similare sa aiba curaj. Sa schimbe. Pentru ca viata poate fi satisfacatoare. Daca pentru mine se poate, se poate pentru oricine.

Cu dragoste,
Florenta