Cineva m-a inspirat sa scriu asta

Arati perfect. Esti asa frumoasa, si daca nu ar fi unele momente in care surprind in privirea ta tristete, pe care o incerci sa o ascunzi, nici nu mi-ar trece prin cap ca in corpul tau se intampla altceva. Ceva care zguduie. Care te zguduie. Si pare ca abia respiri. Ascunzi ce ti se intampla, sa para totul natural, si sa nu isi dea nimeni seama.

Dar eu stiu, pentru ca si eu am fost acolo.

Respira… 

Sunt acele momente in care te gandesti ca daca nu respiri, lacrimile nu vor iesi la suprafata, si nimeni nu o sa te vada plangand. O sa iti pastrezi imaginea de fata vesela, zambitoare, si o sa plangi tu mai incolo… cand esti singura. Important e sa treci de momentul asta.

Cand simti ca nu mai ai echilibru, sau ca nu mai vezi bine, sau ca nu nimeresti neaparat cana de cafea cand vrei sa pui zahar. Orice dezechilibru poate atrage privirile asupra ta. Si nu vrei. Sa astepte pana stai jos macar. Atunci , vei putea sa te concentrezi pe altceva, si poti incepe sa razi si sa glumesti din nou.

Eu am dus-o asa cam 7 ani. Dupa 7 ani, am reusit sa imi fac curaj sa le spun prietenelor mele. Recunosc, poate daca nu ar fi urmat 3 ani de psihoterapie, nici acum nu as fi fost comfortabila sa vorbesc despre asta. Dar procesul meu asa a fost. Ani in care au fost si pusee mai grave, dar si experiente frumoase, in care am decis sa ies din zona de comfort, lectii pe care mi le-am asumat, pentru ca in final, stiu ca nu am nicio putere in fata sclerozei multiple. Mint. Puterea mea sta in mintea mea. Asta am crezut mereu. 

Doar ca abordam dintr-o perspectiva care pentru mine nu a functionat. 

Perspectiva “care pe care”.

Apoi, m-am decis sa o iau de mana (pe ea, pe Scleroza Multipla), si sa vad ce vrea de la mine. In cartile de Analiza Tranzactionala am citit transcripturi de psihoterapie, in care bolnavul vorbeste cu boala. Iti imaginezi ca tu stai pe un scaun, boala pe un scaun, si asta e momentul tau, in care o intrebi “Ce dracu vrei de la mine?”. Sau poate nu esti furios, esti doar curios? Mai poti sa inviti pe scaun si alte parti din tine, piciorul care te supara, mana amortita etc. Eu nu am facut niciodata asta in psihoterapia mea individuala, dar am avut ocazia sa o fac cu un client, si este foarte powerfull. Pentru ca boala “iti raspunde”.

Ce a vrut de la mine? Sa invat. Sa schimb lucruri. Sa descopar. Sa ma bucur mai mult. Si da, viata mea s-a schimbat. Radical as putea spune.

Si acum, cand ma uit in spate, imi dau seama ca in momentele acelea imi traiam viata timorata, cand de fapt nici nu conteaza ca unii colegi de munca, sau doamne pe strada
                                                   gandesc despre mine ca “saraca”.
Eu acum stiu. “Saraca” are alta treaba acum, si nu are timp sa simta mila celor care isi doresc sa simta asta. Fiecare simte ce alege sa simta, eu nu pot controla asta, asa ca mai bine vad ce pot sa face eu, pentru mine si cei din jur.

Si doresc tuturor celor care sunt in situatii similare sa aiba curaj. Sa schimbe. Pentru ca viata poate fi satisfacatoare. Daca pentru mine se poate, se poate pentru oricine.

Cu dragoste,

Florenta