Sunt crescută de o mamă care nu suporta să mă vadă plângând. În fiecare moment de ”risc” - în care eu aș fi putut începe să plâng, se agita, devenea energică și încerca să îmi atragă atenția de la plâns și de la motivul care m-ar fi întristat.
Așa își trăia și ea viața. O fire pozitivă, mereu cu zâmbetul pe buze, care indiferent ce greutăți înfrunta, parcă avea un program care rula în background și îi repeta ”totul va fi bine”.
Pozitivismul este critic cu atât mai mult când o boală apare. În momentul în care boala este cronică, optimismul devine o resursă neprețuită. O persoană care știe că are o boală cronică se poate confrunta cu multiple provocări, de la simpla trezire dimineața (nu mai spun trezire cu zâmbetul pe buze - asta e dificil uneori pentru oricine, chiar dacă nu suferă de o boală de orice fel!), până la controlul anxietății de peste zi cauzat de nesiguranța bolii. Nu e ușor nimănui să controleze gânduri negative care apar involuntar. În cazul meu, cu Scleroză Multiplă, în primii ani, deși nu aveam simptome foarte vizibile sau pe care să le simt puternic, primul lucru pe care îl făceam dimineața era să verific dacă îmi pot mișca picioarele. Credeam că într-o dimineață pur și simplu nu o să mai pot.
Mai târziu, am văzut pe pielea mea că sunt slabe șanse să se întâmple asta, și e foarte ușor să aluneci pe panta anxietății și panicii când știi că ai Scleroză Multiplă, sau Lupus, sau cancer, sau orice alta boală care poate amenința viața sau calitatea vieții.
Iar atunci, în acele momente resimțite ca groază, cel mai la îndemână lucru pe care cineva îl poate face este să se scuture de gândurile terifiante și să își mute atenția pe ceva pozitiv. Asta făcea și mama.
Pe termen scurt, este o strategie care funcționează. Ca de exemplu, în cazul unei răceli. Răceala e ceva care chiar poate fi învinsă. Pot să îmi asum o luptă cu o răceală din care, cel mai probabil, voi ieși câștigătoare.
Totuși, când vine vorba de Scleroză Multiplă... de-a lungul anilor mi-am dat seama că ideea de ”câștig” implică o luptă.
Dr. Gabor Mate - medic, public speaker și autor, a scris o carte care pentru mine a fost revelatoare. ”When the Body Says No” descrie în principal cazurile pacienților lui cu Scleroză Multiplă, Scleroză Laterală, cancer, și legătura dintre stres și boală în general.
Ajungând la capitolul ”pozitivism”, am găsit documentată pentru prima dată ideea cu care rămăsesem în minte din psihoterapia mea individuală și discuțiile cu unul din medicii care m-a impactat cel mai mult:
uneori, pozitivismul e nesănătos.
De ce? Exact cum făcea mama, ca să îmi distragă atenția de la orice m-ar fi făcut să plâng, de fapt îmi distrăgea atenția de la ce simțeam cu adevărat, așa că îmi suprimam emoțiile reale. Eu chiar eram tristă, și aveam toate motivele să fiu. Ca și ea, sfârșeam prin a le ascunde sub un zâmbet. Un zâmbet în care credeam, conștient credeam, dar care nu reflecta ceea ce simțeam cu adevărat. Era doar o copertă, la fel cum a fost și pentru ea până în ziua în care a răpus-o cancerul. Atunci a plâns.
În cartea lui Mate, un capitol întreg este dedicat puterii negativismului. Medicul oncolog Karen Gelmon explică: ”Pozitivismul în sine sugerează că este vorba de o luptă. Nu cred că acesta este un mod care ajută,un mod în care să te uiți la o boală. În primul rând, psihologic nu este valid. În al doilea rând, nu cred că este psihologic sănătos”.
La ce se referă?
În momentul în care simțeam că nu mai pot să merg și cu toate astea, respingeam cu zâmbetul pe buze ideea de a folosi un scaun rulant în perioada respectivă, refuzam să accept realitatea. ”Serios, nu am nevoie. Sunt funcțională, lucrez, merg la birou, este totul foarte bine!”. Problema poate nu este pozitivismul în sine, ci lipsa realismului. Nu, nu eram ok. Când unul din primii medici de care m-am apropiat m-a întrebat care e cea mai mare frică a mea, m-am blocat. Cuvintele ”să ajung în scaun rulant” pur și simplu mă paralizau. Mă simțeam paralizată doar când mă gândeam la asta.
Tristețea, teama erau emoții negative. Nu trebuia să le simt. Nu era bine să le simt. Dacă începeam să plâng și nu mă mai opream??
Și atunci, în cadrul acela sigur pentru mine, m-a ținut de mână, m-a asigurat că dacă îmi rostesc fricile cu voce tare nu înseamnă că se vor materializa, și că acum sunt în siguranță să îmi privesc frica aia cea mai mare în față. Ce a urmat e psihoterapie pură, și atunci a fost prima dată când am conștientizat câte lucruri îmi ascund față de mine prin pozitivismul afișat.
Ceea ce considerăm optimism poate fi doar un mecanism de apărare, cum a fost în cazul meu, pentru a nu simți emoții nepermise, ca tristețe, frică. Mecanismele de apărare sunt bune în general, ne ajută să supraviețuim. Sunt totuși cazuri în care ne impiedică să vedem și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Dacă îmi neg situația, conștient sau inconștient, la un moment dat mă voi autosabota în a face cele mai bune alegeri. ”Nu, nu am nevoie de tratamentul acela. Eu sunt ok!”, ”Nu, nu am nevoie de psihoterapie, sunt optimistă”.
Pozitivismul ajută să depășim momente critice, situații ”luptă sau fugi” (flight or fight) și pe termen scurt este o resursă absolut necesară. La un moment dat însă, a trebuit să accept că faptul că mergeam la birou și puteam funcționa ”cât de cât” nu era suficient pentru a fi deplin fericită. Așa că aleg realitatea, și atunci sunt sigură că voi găsi cele mai bune soluții pentru mine.
În cartea lui Mate, un capitol întreg este dedicat puterii negativismului. Medicul oncolog Karen Gelmon explică: ”Pozitivismul în sine sugerează că este vorba de o luptă. Nu cred că acesta este un mod care ajută,un mod în care să te uiți la o boală. În primul rând, psihologic nu este valid. În al doilea rând, nu cred că este psihologic sănătos”.
La ce se referă?
În momentul în care simțeam că nu mai pot să merg și cu toate astea, respingeam cu zâmbetul pe buze ideea de a folosi un scaun rulant în perioada respectivă, refuzam să accept realitatea. ”Serios, nu am nevoie. Sunt funcțională, lucrez, merg la birou, este totul foarte bine!”. Problema poate nu este pozitivismul în sine, ci lipsa realismului. Nu, nu eram ok. Când unul din primii medici de care m-am apropiat m-a întrebat care e cea mai mare frică a mea, m-am blocat. Cuvintele ”să ajung în scaun rulant” pur și simplu mă paralizau. Mă simțeam paralizată doar când mă gândeam la asta.
Tristețea, teama erau emoții negative. Nu trebuia să le simt. Nu era bine să le simt. Dacă începeam să plâng și nu mă mai opream??
Și atunci, în cadrul acela sigur pentru mine, m-a ținut de mână, m-a asigurat că dacă îmi rostesc fricile cu voce tare nu înseamnă că se vor materializa, și că acum sunt în siguranță să îmi privesc frica aia cea mai mare în față. Ce a urmat e psihoterapie pură, și atunci a fost prima dată când am conștientizat câte lucruri îmi ascund față de mine prin pozitivismul afișat.
Ceea ce considerăm optimism poate fi doar un mecanism de apărare, cum a fost în cazul meu, pentru a nu simți emoții nepermise, ca tristețe, frică. Mecanismele de apărare sunt bune în general, ne ajută să supraviețuim. Sunt totuși cazuri în care ne impiedică să vedem și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Dacă îmi neg situația, conștient sau inconștient, la un moment dat mă voi autosabota în a face cele mai bune alegeri. ”Nu, nu am nevoie de tratamentul acela. Eu sunt ok!”, ”Nu, nu am nevoie de psihoterapie, sunt optimistă”.
Pozitivismul ajută să depășim momente critice, situații ”luptă sau fugi” (flight or fight) și pe termen scurt este o resursă absolut necesară. La un moment dat însă, a trebuit să accept că faptul că mergeam la birou și puteam funcționa ”cât de cât” nu era suficient pentru a fi deplin fericită. Așa că aleg realitatea, și atunci sunt sigură că voi găsi cele mai bune soluții pentru mine.
Cu dragoste,
Florența
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu