Victime, Salvatori și Eroi

Ca fetițe creștem cu gândul că la un moment dat, când vom fi tinere și frumoase, un prinț pe cal alb va veni, ne vom îndrăgosti și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

Băieții la rândul lor cresc cu imaginea de ”Prâslea”: curajos, invincibil, care salvează prințesa din castelul balaurului și... da, trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Între timp viața se întâmplă. Provocări, dificultăți, facultate, job, prieteni, prietene, iubiți, iubite, și în subconștientul nostru ne trăim viața cu acea speranță că ”prințul” va veni să ne salveze. Până atunci putem fi nefericite, respectiv dacă noi suntem prințul, ne vom condiționa fericirea în funcție de reușita sau nereușita încercării de a ne salva mama, iubita, o amică de care suntem îndrăgostiți etc. 

În Analiza Tranzacțională, aceste roluri pe care încercăm să le jucăm formează triunghiul dramatic. În acest triunghi, ne asumăm rolul care ni se potrivește, care în subconștient, credem că ne va satisface nevoile ce nu au fost satisfăcute în copilărie. De exemplu, o fată care nu a fost alintată de mama ei de multe ori se va poziționa ca Victimă în triunghiul dramatic, pentru a invita un Salvator care o va alinta și va încerca să îi acopere nevoia.

După părerea mea, în viața de zi cu zi, situații din copilărie în care o anumită nevoie nu a fost satisfăcută renac aproape mereu, și în mod natural oamenii vor ocupa poziția în care au cele mai mari șanse de a-și acoperi nevoia. 

Triunghiul Dramatic - Karpman

Recent, mi-am dat seama de o situație în care m-am pus când eram mică. Nu mai țin minte ce mi-a reamintit de acea perioadă, iar în săptămânile ce au urmat m-am gândit la cât de periculos a fost ce am făcut la șase ani, doar pentru a-i atrage atenția mamei mele.

Mama era asistentă medicală în pediatrie. Deși nu eram conștientă, lucrurile la noi acasă nu erau perfecte. Nici pe departe. Relația alor mei atârna de un fir de ață, și deși nu se certau (tata era mai degrabă pasiv agresiv- hmmm...oare cu cine semăn? :))) ), mama ajungea târziu acasă. Ar fi stat mai mult la spital, se ducea în vizite la prieteni, doar să nu se întoarcă acasă la tata și la certuri cu mamaie, în timp ce eu stăteam cu mamaie și tata și o așteptam. Bineînțeles, la vârsta aceea, tânjeam după prezența ei.

Când am crescut, am putut să îi înțeleg motivele, dar în terapie mi-am dat seama că pentru un copil de șase ani absența mamei are consecințe. Fiecare internalizează aceste lucruri în mod diferit. Deși inconștient, copilul ia decizii la această vârstă, și de cele mai multe ori, ajunge să își trăiască viața de adult conform acestei decizii luate în copilărie. Totuși, în viața de adult decizia nu îi mai servește, sau chiar îi dăunează.

Aș fi putut să decid că mama nu e de încredere, pentru că stă departe de mine atâta timp, și în consecință, oamenii și lumea în general nu sunt de încredere. Decizia în viața de adult s-ar fi manifestat în lipsa de încredere în oameni în general, și astfel - inabilitatea de a avea relații cu adevărat apropiate . 

De fapt, decizia mea atunci a fost că mama nu vine acasă din cauza mea, că persoana mea nu contează. 

Și da, recunosc că și astăzi mă confrunt de multe ori cu această idee, motiv pentru care o iau personal când sunt întreruptă în timp ce vorbesc - ”normal că m-a întrerupt, chiar nu e interesant ce am eu de spus” etc. Am scris mai multe despre asta AICI. 

Totuși atunci  aveam o nevoie. Pentru mine, s-o am pe mama aproape era critic, ceva necesar supraviețuirii. Știam că mama stătea tot timpul la spital, pentru că acolo lucra. Așa că am făcut ce ținea de mine să fiu aproape de ea, să stau la spital. Să stau mai mult timp în spital.

M-am îmbolnăvit. 

Am lăsat o răceală să escaleze în pneumonie. Normal că s-a făcut tot ce era posibil să fiu tratată acasă, doar că eu, conștient, nu luam medicamentele. Le ascundeam în haine și le aruncam la WC. Tusea a devenit din ce în ce mai agresivă, și în final s-a decis să fiu internată. La pediatrie, normal. Lângă mama. Cu mama. Așa, puteam să o văd toată ziua. 

Interesant a fost că una din pastile (ceva cu V îmi amintesc), crea tahicardie în mod normal. Dacă eu acasă nu luam pastilele, nu am făcut nicio tahicardie. În schimb, la spital nu mai trebuia să le arunc, acum eram lângă mama și puteam să mă fac bine. Normal, a apărut tahicardia, ceea ce doctoriței i s-a părut ciudat, dar s-a trecut repede peste. Nu știu dacă și-au dat seama, nimeni nu a spus nimic. 

Ca și copii, ce se întâmplă în jur este internalizat aproape automat. În consecință, copilul va lua decizia de a supraviețui, iar supraviețuire înseamnă să facă orice pentru a-și satisface nevoia. 

Ceea ce este normal.

Unde este problema?

 

Sunt cel puțin câteva:

• Ok, Copilul a supraviețuit. Atâta timp cât nu este conștient de ”mecanismele sale de supraviețuire”, Adultul va adopta în situații similare soluțiile care au funcționat odată. Cel mai probabil, acum nu vor funcționa, ci din contră, mai mult rău vor face. Imaginați-vă cum ar fi să nu îmi tratez o răceală banală ca să dau în pneumonie și să primesc mai multă atenție. Ar fi cel puțin neproductiv. Acum, la fel cum și atunci s-ar fi putut întâmpla, lucrurile ar putea merge prost, iar în final, să obțin chiar atenție pe care de fapt nu mi-o doresc (în terapie am vorbit și despre subiectul Scleroză Multiplă ca modalitate de a obține atenția după care ”tânjea Copilul”, dar asta este altă discuție). 

• Apoi, mai există și posibilitatea ca  Victima să nu își găsească Salvatorul. Și atunci? Va stărui în încercările sale de a atrage atenția unui posibil ”prinț”/Salvator. Cu fiecare încercare eșuată, își va întări nefericirea. 

• O altă problemă atunci când cineva se află în triunghiul dramatic este faptul că automat participă la un joc psihologic. Jocurile psihologice - Games cum le numea Berne, fondatorul Analizei Tranzacționale, sunt încercările inconștiente de a evita intimitatea (prin intimitate se înțelege relația deschisă, cu emoții autentice, între persoane). Într-un joc, în triunghiul dramatic ocupăm o anumită poziție. Spre exemplu - Victimă. Caracteristic jocului este schimbarea bruscă, neașteptată a poziției, pentru un beneficiu ulterior, ascuns, tot inconștient, și familiar. Victima chiar în momentul în care este pe punctul de a fi salvată, va deveni ea însăși Persecutor pentru Salvatorul ei.În exemplul cu fata care își așteaptă prințul salvator: când acesta apare, fata își dă seama că vrea independență de fapt, și nu o relație. Sau că nu îi place ”prințul” așa mult. Sau că ”nu e pregătită de relație încă” (it's not you it's me etc). În consecință, ea va respinge pretendentul, uneori chiar brutal, iar din Victimă devine Persecutor pentru Salvatorul ei venit pe cal alb. Acesta va fugi cu coada între picioare, în noua sa poziție de Victimă. 

Beneficiul Jocului? Fata revine la poziția de Victimă fără noroc în viață, pentru că pretendentul a plecat (chiar schelălăind) și toată lumea răsuflă ușurată: nici de data asta nu s-a ajuns la intimitate, la o relație adevărată.
* ”beneficiul” nu este un beneficiu propriu zis. Este un ”câștig” inconștient, manifestat prin reîntoarcerea la o situație, care deși negativă, este familiară. Oamenii tind să caute deși inconștient, mereu situațiile familiare, cu care sunt obișnuiți, fie pozitive sau negative.

Cum evităm? 

 

Foarte important de precizat este că o dată intrați în joc, nu avem cum să ne dăm seama că asta se întâmplă (încă o dată!). În psihoterapie, putem deveni mai conștienți de jocuri care se întâmplă repetitiv, sau s-au întâmplat. Singura cale de a evita situațiile de genul este să NU MAI JUCĂM JOCUL.

Asta înseamnă în primul rând să conștientizăm poziția din triunghiul dramatic în care ne aflăm. O Victimă mereu va invita un Salvator în joc, pentru ca apoi să îl Persecute sau Persecutorul își va căuta Victima perfectă. Modalitatea de a nu mai juca jocul este poziția OK-OK. Eu sunt OK, tu ești OK. Nimeni nu are nevoie să fie salvat, și chiar dacă cineva este într-o situație mai dificilă la un moment dat, sunt conștient că fiecare dispune de propriile resurse pentru găsirea propriilor soluții. Sau chiar dacă nu, poate cere ajutorul în mod deschis, din această poziție OK-OK. A cere ajutorul părinților, prietenilor, iubitului, psihoterapeutului, nu înseamnă că toți cei menționați sunt superiori, sunt mai OK.

Este punctual o situație care necesită descoperirea propriilor resurse.

Propriul nostru erou

În psihoterapie se descoperă resursele de care toți dispunem pentru a fi fericiți. Ca Adulți, putem avea grijă de Copilul din noi, căruia la un moment dat nu i-au fost satisfăcute nevoile. Poate este tardiv să mai cerem de la proprii noștri părinți să ne cumpere o jucărie care la cinci ani reprezenta Universul pentru noi, dar nu este târziu să ne-o cumpărăm noi!

În același fel, noi suntem cei care acum ne putem conștientiza și satisface nevoi din copilărie pe care le-am cărat după noi toată viața. Nevoile suprimate nu dispar, și la un moment dat, le vom simți prezența într-un fel sau altul. Dacă avem nevoie de ajutor, acum putem cere, și o putem face în mod deschis, fără să invităm Salvatori în jocul nostru. 

Deciziile se schimbă, și cu puțin efort, ne putem da seama ce anume ne face fericiți ACUM.

Cu dragoste,

Florența